A încetat din viață, la căminul Rosen, Lippa Segal Baroti, fost inginer, oficiant de cult și unul dintre cei mai intimi cunoscători ai istoriei comunității evreiești locale. A fost apropiat al rabinului Moses Rosen, a fost nepot de rabin și fiu de oficiant de cult, a fost o personalitate puternică și excentrică.

La șase ani a fost victima unui episod antisemit violent, fiind bătut și aruncat din tramvai împreună cu tatăl său pe motive rasiale (îmbrăcați tradițional, erau țintele cele mai sigure). Acest episod a lăsat urme fizice (un tremurat care nu l-a părăsit niciodată) și importante sechele psihice.

La douăzeci și ceva de ani, și-a sfidat întreaga familie religioasă conservatoare, de rabini proveniți din Leviți, căsătorindu-se cu o creștină. Nici ea nu a trecut la iudaism, nici el nu s-a botezat. Ba și-au luat amândoi ambele nume – când l-am cunoscut am fost convins că Baroti e nume sefard. L-am întrebat și am aflat cu surprindere că este numele soției, ardelenesc, provenit din maghiarul Báróczi. Până la moartea doamnei Olimpia, în 2018, au rămas nedespărțiți, trăind într-o simbioză amuzantă.

A oficiat slujbe timp de aproape 30 de ani, venind săptămânal la cămin pentru activitatea religioasă, înainte să se interneze. Ținea socoteala datelor pentru toate yurțait-urile (parastasele) părinților celor 90-100 de rezidenți, amintindu-le acestora că trebuie să facă pomenirile.

A fost un om religios dar foarte ecumenic, un excelent cunoscător al tradiției eveiești locale de la cele mai sfinte obiceiuri până la cele mai delicioase bârfe, un antifascist convins, un anticomunist declarat și un critic, de pe poziții moderat democrate dar radical moraliste, al societății de astăzi.

A fost probabil unul dintre ultimii vorbitori buni, materni, de limbă idiș din România.

Am colaborat cu el în cadrul programului Vârsta4 la două spectacole de teatru: Domiciliu instabil (2016) și Rosenkabarett (2019) și la filmul documentar 23 august 1944 (2019). Avea calități reale de actor, ludic și cabotin. A oficiat slujbe timp de câteva zeci de ani, deci avea și experiență extinsă de relaționare cu publicul. Și avea păreri foarte ferme pe care ținea să le expună apăsat. Crea conflicte mari cu colegii de cămin (și totodată de distribuție), în special pe probleme politice, conflicte pe care le însă le dezamorsa aproape instantaneu cu umor hâtru.

Pentru spectacolul aniversar Rosenkabarett, domnul Segal a scris un text în versuri, în care trecea în revistă cele mai impresionante evenimente din viața sa: melamed-ul (învățătorul) care l-a torturat în așa hal în prima copilărie, încât n-a putut să învețe niciodată ebraica; figura unchiului său muribund, bătut de legionari la pogrom, care i s-a întipărit în minte pentru totdeauna; relația tensionată cu familia care l-a repudiat după căsătoria cu iubita sa creștină, numindu-l „piază-rea”. Domnului Segal i se potrivea de minune deviza lui Radu Cosașu „să luăm totul în tragic și nimic în serios”. În textul său autobiografic, scris jumătate în idiș, jumătate în română, combina cu lejeritate considerații patetice cu mărturisiri de autoironie perfectă.

Mie, Eliezer Lippa, mi-a fost dat să sufăr greu

Cine m-a pus pe mine să mă nasc evreu?

***

La căminul meu acum

Sunt păstorul cel mai bun

Fiindcă altul nu-i pe drum!

A fost, pentru mica și închisa comunitate de la căminul Rosen, un păstor incontestabil, cu calități și defecte, cu bune și rele, care stârnea simpatii și antipatii deopotrivă. Cu alte cuvinte, cât se poate de uman.

Zihrono livraha. (Fie-i amintirea binecuvântată.)

David Schwartz