Zilele trecute, făcând puțină ordine prin hârtii, am dat peste Clopotul, ziarul local de Botoșani, datat vineri 19 martie 1976. Nu știu dacă trebuia să râd, sau doar să zâmbesc. Chiar dacă mi-aș uita adresa ultimei reședințe din România, nu e nicio problemă: e notată în ziar.
Stimați cititori, vă propun să lecturați cele ce urmează. Sper să zâmbiți ca și mine.
Iată cum am ajuns ”erou” în ziar.
Într-o seară, pe la începutul lunii martie 1976, primesc un telefon de la Biroul de pașapoarte să mă prezint la dânșii. Familia (eu, soția și cei doi copii) fiind proaspeți deponenți pentru plecarea definitivă în Israel, ne gândeam că, probabil, deja ni se aprobase cererea; și totuși aveam o îndoială: nu e prea repede?…
Actul întâi.
În birou era o persoană îmbrăcată civil; ulterior am realizat că era chiar semnatarul articolului care apăruse la rubrica Consultație juridică.
Prima întrebare: Cu ce persoană străină m-am întâlnit în ultima perioadă? Răspunsul meu a fost prompt și rapid: cu nimeni.
A doua întrebare: Numele H.H. din Israel nu îmi spune nimic?
Am rămas blocat: într-adevăr, mă întâlnisem cu el. H.H. era un fost vecin din Dorohoi, făcuserăm împreună grădinița, școala elementară și liceul. Într-o seară de februarie, duminică, m-am trezit deodată cu el la ușa apartamentului din Botoșani. Părinții săi, care locuiau la Dorohoi, primiseră aprobarea pentru plecarea definitivă în Israel, iar el venise din Israel să-i ajute la diverse elemente birocratice necesare, precum și la pregătirea bagajelor. După ce petrecuse vreo două săptămâni la Dorohoi, unde confortul cam lăsa de dorit, a luat adresa de la părinții mei și a venit la noi, la Botoșani, să facă o baie caldă și să doarmă într-un pat curat. Desigur că am și cinat împreună. A doua zi dimineața, el s-a întors la Dorohoi, iar noi am plecat la serviciu.
I-am expus verbal ofițerului cele notate anterior. Însă asupra mea trena greu faptul că efectiv uitasem întâlnirea absolut meteorică cu H.H.; iar dumnealui era îndreptățit să creadă că l-am mințit.
A treia întrebare: unde a dormit? I-am răspuns că a dormit la noi, iar dimineața ne-am despărțit.
Actul doi.
Ofițerul a scos o coală de hârtie și m-a rugat să consemnez cele expuse verbal. Am scris, am semnat și am predat declarația. Mi se părea totuși că ceva nu era în regulă: m-au chemat doar pentru atâta lucru? Ofițerul a citit ceea ce scrisesem (pare-se că era mulțumit) și a pus coala într-un sertar al biroului.
Apoi a scos Codul Penal și mi-a citit un paragraf; am reținut doar faptul că eram infractor: găzduisem o persoană străină. Iar contravenția se plătea cu o amendă de 5.000-15.000 de lei. Deci nu era ”doar atât”.
Desigur, știam că exista o lege referitoare la găzduirea unui străin. Totuși, mi-a cam sărit muștarul și am replicat:
(*)Înțeleg că au început șicanele pentru că cerusem plecarea definitivă în Israel.
(**)Conform codului de minimă ospitalitate pe care îl cunosc, nu puteam să dau afară o persoană în plină iarnă și în miez de noapte.
(***)Ar fi trebuit să mint că am vorbit toată noaptea?
Ofițerul a ridicat din umeri și a adăugat că pentru cei ce plătesc în 24 de ore, amenda este cea minimă: 5.000 de lei. (Mda! Salariul meu de inginer principal pe o lună și jumătate.)
Actul trei.
În dimineața următoare am cerut audiență la „șeful șefului” celui care m-a chestionat și am fost primit. (Ne cunoșteam: dumnealui era președintele Comisiei județene de fotbal, iar eu secretarul cu probleme de clasament; ne întâlneam la ședințele săptămânale.) După ce m-a ascultat, m-a rugat întâi de toate ca nicidecum să nu consider că au început șicane pentru că am cerut plecarea definitivă în Israel. (Mi-am zis în sinea mea că în acest aparat, deloc simpatic, mai există și OAMENI!) Apoi m-a rugat să mă întorc în biroul unde fusesem cu o seară înainte, dumnealui urmând să vorbească la telefon cu respectivul ofițer.
Actul ultim:
Ofițerul la care revenisem era roșu (de nervi desigur): cum de mi-am permis să intru la „Șefu’ mare”? După felul în care am fost primit de unde doar ieșisem, i-am răspuns:
– Trebuia să vă cer permisiunea?
Pe scurt, hotărârea a fost luată și anatemizarea a apărut în ziarul local. Chiar dacă plata amenzii a fost radiată, articolul din ziar mi-a produs o jenă profundă.
În ceea ce ne privește, soția mea și cu mine am rămas la fel de ospitalieri ca înainte, așa cum am învățat ce înseamnă deosebita ospitalitate românească.
Interesant că ofițerul semnatar al articolului și-a permis să uite calitatea mea de inginer (cu o poziție importantă în ierarhia unității industriale în care funcționam, prima unitate metalurgică înființată pe platforma industrială din Botoșani). Însă autorul articolului a semnat cu numele întreg, Dumitru Buceag, fără să uite să-și înscrie calitatea: Căpitan, Inspectoratul județean Botoșani al Ministerului de Interne.
Inițiale H.H. din acest articol sunt ale prietenului meu din copilărie, Hainerel Horoviț, care m-a vizitat și pe care nu l-am poftit să plece din casă iarna și în miez de noapte. Dar în articol apar încă două nume fictive, pe care autorul le-a scos „din mânecă”, S.A. și G.A. Datorită acestui artificiu mi-am întitulat articolul Terapia prin râs. Să fim serioși, (chiar și atunci când râdem!): doar nu toți cititorii articolului erau tâmpiți, naivi și creduli să îngurgiteze pe nemestecate așa un tertip infantil.
Drept care semnez: Dr. ing. Strul Moisa, Beer-Șeva, Israel (alături de sincerele mele (NE?)mulțumiri Cpt. D.B. – datorită dumnealui, fosta mea adresă din Botoșani e bine înscrisă în ziar de plumbul zețarului).
Addendum: revin la articol
După vreo două zile, la birou, am povestit colegilor mei toată tărășenia, în ideea de a-i pregăti că eu, șeful lor, voi apărea în ziar. Unul dintre subalterni s-a mirat cum de au aflat cei de la miliție. I-am răspuns că n-am habar.
Ceva mai târziu m-a luat deoparte și mi-ia spus:
– De la țigară.
N-am înțeles.
– Despre ce țigară vorbești?
– De la țigara Kent. Ai uitat?
Mi-a căzut fisa. Uitasem complet, la fel cum mi se ștersese din memorie întâlnirea meteorică și nesemnificativă cu Hainerel, atunci când mi s-a pus întrebarea la interogatoriu. Într-adevăr, la despărțire, Hainerel mi-a dat un pachet de țigări Kent care pe atunci nu se găseau pe piața liberă și constituiau o adevărată valoare. Iar eu, cum să mă delectez singur? Am deschis pachetul la serviciu, i-am servit pe colegi și, desigur, am povestit și despre proveniența lui. Astfel am realizat – nu ar fi trebuit să fie o noutate – că și în colectivul meu exista(u) informator(i).
Au trecut câțiva ani; din 1977 eram deja în Israel.
Prin anul 2008 a apărut hotărârea Guvernului României care permitea solicitanților interesați accesul la propriul dosar aflat la arhivele Securității (CNSAS).
În anul 2012 am fost printre solicitanți. Știam că am fost urmărit și eram curios să aflu prin ce și cum anume prezentam eu un pericol pentru securitatea Statului Român.
Mi s-a răspuns că în arhive se află două dosare pe numele meu. În consecință, cu prilejul unei conferințe de specialitate la București în anul 2013, mi-am fixat o întâlnire la sediul CNSAS. Primul dosar, din 1970-1972, cu inițiala ”I” (cu încercările de a fi recrutat ca informator), era cam rahitic, 33 pagini. Al doilea, de după 1972, avea inițiala ”R” (eu fiind clasat refractar și trecut la urmărire) era dolofănel, 188 pagini.
La cererea mea, am primit o copie xerografiată, precum și un CD ale celor două dosare. Printre multe altele, am descoperit-o și pe tovarășa cu Kentul, care trăsese cu urechea la discuția noastră liberă și inofensivă.
Mi-am intitulat articolul Terapia prin râs. Absolut ilar cu ce se ocupau unii; mă refer la lucrătorii (foști) din aparatul de Securitate. De exemplu, printre multe-multe-multe altele, am aflat că sunt bigot. Bănuiesc – pardon, sunt sigur – că persoana care a făcut această afirmație nu cunoștea definiția cuvântului. În plus avea multe greșeli gramaticale în cele scrise (de mână sau cele bătute la mașină). Cred că a sărit peste clasa a VI-a elementară. (Eu am făcut gramatica în clasa a VI-a cu dna Bugaru: toată cinstea memoriei ei!) Și sunt sigur că nici nu a citit multă literatură.
Cât despre bigot și bigotism, declar că nu sunt și nici n-am fost vreodată bigot.
Terapia prin râs: râsul întotdeauna face bine, chiar și atunci când îți citești dosarul aflat la CNSAS; iar ridurile apărute datorită râsului sunt sănătoase. Îl voi răsfoi mai des, căci de riduri nu am a mă plânge.
18 Comments
Doua incidente din istoria confruntarii mele cu securitatea care – acum, la distanta de decenii dupa ce au avut loc – mi se par amuzante, dar stresante la vremea cand au avut loc .
Am fost chemata la un sediu al secu. sa fiu recrutata ca informatoare. Fiind fluenta in cateva limbi straine, le puteam fi de folos. Am refuzat si nu am fost stransa cu usa, dar am fost convinsa, ca dupa acest interviu, cererea mea de a-mi vizita unchiul din Marsilia va fi respinsa. Nu fost asa. Cererea mi-a fost aprobata. In plus, asta a fost unica data ca mi s-a permis sa plec in strainatate!
Al doilea incident a avut loc la scurt timp dupa ce am depus, impreuna cu sotul meu, actele de plecare definitiva din tara. Fusesem casatorita de un an si numele meu de familie era cel al sotului. Am fost somata la un sediu al securitatii si agentul a cautat sa ma disuadeze sa ma casatoresc cu un grec din Grecia! Ce, nu sunt destui tineri in Romania?
Ce m-a frapat in ambele incidente a fost dezorganizarea, haosul din domeniul informatiilor pe care le detineau, ca si lipsa de interes in documentare corecta. S-o numesc incompetenta?
Ziarul “Clopotul” din Botosani a clopotit si a dat o alarma falsa, brodata cu fapte inventate, adica mult zgomot pentru nimic. Un gest comic, dar neplacut…
Eu mă întreb unde sunt azi toti acesti tovarăsi?! (in afara celor deja decedați din cauza vârstei)?!
GbM
Sincer, mie nu-mi vine deloc sa rad la amintirea acelor vremuri. Am experimentat cu tristete rigorile legislatiei referitoare la straini si relatia cu ei. A fost un timp al minciunii si delatiunii, al terorii. Articolul d-voastra este de admirat pentru rememorarea binevenita iar faptul ca puteti surade va indreptateste la un Bravo!
O porție bună de ”zâmbete”.
Ce categorie de imbecili și paraziți plătiți de statul român.
Bine înțeles că nici eu n-am scăpat de asemenea întâmplări nostime sau înfricoșătoare (și nu exagerez, că ei erau în stare de orice); cu toate astea n-am avut până azi curiozitatea să aflu din dosarele Securității, cine erau ”turnătorii” care mă supravegheau că respect legile României
Nu putini erau si evrei ! Mai ales in primele decenii ale comunismului….
Dragă Gigi, la data respectivă când am cerut dosarele, curiozitatea mea NU era CINE erau, ci să-mi verific cât de fin îmi fusese simțul olfactiv de analist.
Bune, bune au mai fost miliția și secu, în acea vreme. Ce e mai bun pentru oameni decât să poată zimbi și râde. Dacă se poate și după o jumătate de veac, super….
Radeti, radeti, medicii spun ca rasul e sanatos (Shalom Alechem, citat din memorie). Chiar daca e un ras amar… Dar atunci cand un om rade de altul, inseamna ca stie carespectivul e mai prost decat el. Felicitari autorului.
Tare publicarea si incercarea aberanta de culpabilizare
De altfel in 76 sau 77 si eu am declarat la un oficiu de politie la Bucuresti ca domiciliez la parinti. Nu mi amintesc daca era din proprie initiativa sau nu.
Si am fost si urmarita pe strada dupa o vizita la Amb americana, plina de funct. romani. Eu fusesem la Consul, sa vorbesc despre emigrarea parintilor.
M au urmarit si doar legitimat la distanta, langa universitate, nu eram emotionata.
O observatie:
Era anul 1976, am dorit sa plec in Elvetia cu trenul.Trebuia sa primesc viza de la unguri. La ambasada tarii “prietene” nici un functionar roman si ca israelianca nu am primit. Era perioada in care doar Romania mentinea leg. diplomatice cu Israelul. Am zburat in loc sa plec cu trenul, la Geneva. Motivul? tot parintii. Acolo era sediul Crucii Rosii internationale.
Dar eu am continuat sa iubesc Romania🙂
Strul ⚘de la Piestany
Hm… Articolul m-a făcut curios în legătură cu eventuala existență a unui dosar cu numele meu: în 1981 a plecat din Cluj prietena mea săsoaică împreună cu părinții și sora ei mai mare sub motivul de „reunire a familiei”. Sigur că am ținut contactul cu ea – până în prezent ne știm cursul vieții aproape zilnic -, că doar nu degeaba îmi era dragostea mare față de ea, chiar dacă deja atunci mi se licărea prin minte, că eu nu voi părăsi orașul în care am văzut lumina soarelui.
Un unchi de pe linia paternă, Zolti bácsi, trecut prin 5 ani de Siberie, de unde a scăpat viu și s-a întors (parțial) pe jos, n-a venit înapoi în Transilvania, ci a urmat-o pe soția sa, care după război s-a mutat la Budapesta. Ei, când Zolti bácsi venea uneori la Cluj, își lua cameră la hotelul Pax, vis à vis de intrarea gării, chiar dacă noi locuiam la vreo 45 de secunde de acolo, tocmai pentru a nu ne face probleme cu „băieții cu ochi albaștri”. Și încă ceva: Mama mea e româncă, limba maghiară a învățat-o împreună cu mine; Zolti bácsi, chiar trăind de zeci de ani deja în Ungaria, când vorbea cu ea schimba limba și discuta într-o minunată limbă românească, cum mulți autohtoni nu o făceau sau nu o fac nici azi, cu toate că nu avuse cu cine să exerseze această limbă. „Cei vechi” aveau clasă…
Bun articol. Cred că reamintește multora dintre noi întâmplări asemeănătoare. Nu știu dacă aș putea râde de ele, dar e sigur că râsul este cea mai bună terapie !! Mulțumim !
de acord: râsul poate constitui o bună terapie
Mi-a pierit orice intenție/ boare de zâmbet. Doar la gândul celor trăite atunci, mă străbat pulsiuni de silă și revoltă. În fine, să trecem peste asta! Oare chiar putem? Mă tem că nici nu se cuvine.
Mai exact, cine i-a folosit, că de încasat i-a încasat ONTul.
Așa era pe acele vremuri. În anii 1980, soția și primul nostru băiat, se întorceau des în vizită în Romania și stăteau la părinții soției (rudelor de gradul întâi li se permitea). În schimb, erau obligați să schimbe zilnic 10 dolari de persoană, la preț oficial (12 lei pentru un dolar). Suma trebuia plătită din capul locului la ONT, pentru toată perioada vizitei. De ce? Cine încasa acești bani? Poate știți?
Un subiect foarte interesant care reflectă lipsa de libertate a acelor ani ( erau obligat să-ţi “raportezi” oaspeţii, la Miliţie) precum şi până unde se putea coborî o publicaţie botoşăneană, cu un trecut glorios, care şi-a schimbat orientarea după cum bătea vântul politicii. Am căutat informaţii pe Internet despre Clopotul şi soarta lui după 1990. Nu am reuşit să aflu în ce s-a metamorfozat. https://www.botosaneanul.ro/Botosanii-de-altadata/presa-noastra-eminescu-aprecia-smantana-inteligentei-literare-botosanene-ceausescu-lauda-clopotul-pentru-mobilizarea-si-antrenarea-larga-a-maselor-de-oameni-ai-muncii/
Erată: trecut gorilos.
Dragă Dan, mi-a plăcut: cunoscătorul limbii române are posibilitatea și plăcerea să se distreze – chiar să și zâmbească – anagramând cuvinte: glorios/gorilos. Dacă te uiți la ”ANALfabet” (mă refer la analfabetul actual. Unii au chiar diplomă; mă refer la ”diploma de analfabet”) bănuiesc că ai observat cele patru litere DEFINITORII cu care începe cuvântul.