Multe zile de vacanţă ale nepoţilor mei le-am petrecut împreună cu ei, pe meleaguri vâlcene. Deseori colindam dintr-un sat într-altul pentru a fi cât mai mult în natură.
Într-o zi, în urmă cu 10-12 ani, am luat cu noi și doi copii localnici care ne-au strecurat cu dibăcie printre grădinile gospodarilor, ca să ajungem mai repede într-un loc foarte frumos numit islaz. Acesta e spațiul în care sunt lăsate în voie să pască multe vaci, boi, oi, chiar și cai, după un obicei străvechi, dar noi aveam ca obiectiv și tufele cu mure.
Deodată vedem la liziera pădurii o săteancă ieșită cu o vacă la păscut, rezemată de o bâtă groasă. Însoțitorii noștri, conspirativ, ne anunță că acea femeie e o nebună a satului și că trebuie s-o ocolim, altfel riscăm să arunce cu bâta după noi sau, în cazul cel mai bun, să ne ocărască. Nu știu de ce, dar am pus la îndoială spusele băietanului mai mare.
Cu un curaj dat de privirea insistentă a femeii către grupul nostru, gândindu-mă că deja știe ce ni s-a spus despre ea, ne apropiem cu pași firești de drumeție. Desigur, eu și cei trei nepoți îi eram necunoscuți, dar îi știa bine pe ceilalți doi copii, urmare a modului acela simplu al oamenilor de la sate de a-și recunoaște și de la mare distanță consătenii.
Când avem contact vizual suficient de bun cu femeia, o salutăm, iar ea ne întreabă în chipul cel mai firesc cine suntem. Copiii păreau încă temători, iar nepoții mei, cu siguranță, își însușiseră ca adevărate vorbele auzite despre ea. După ce rupem barierele comunicării, avem o discuție cât se poate de normală. Mă întrebam de unde numele de ”nebună”?
Din una în alta, ne spune că a urmat doar şase clase primare, pentru că părinții n-au mai lăsat-o la școală, obligând-o să rămână acasă și să dea ajutor familiei numeroase.
Din discuție îmi dau seama că este o femeie nu tocmai neinstruită. Ne mai spune că i-a plăcut foarte mult geografia, că știe și acum numele râurilor, dealurilor, munților din Județul Vâlcea și din județele limitrofe.
Ce credeți că face? Ne înșiră pe de rost toate toponimele respective. Apoi adaugă că știe multe poezii de Coșbuc, Alecsandri și Eminescu, poeți care i-au plăcut. Toți copiii rămăseseră cu gurile căscate. Uimirea maximă era pentru cei doi copii ai locului, care până în acel moment o știau drept nebuna satului. În uimirea lor și în bucuria fățișă a femeii că a avut ocazia să ne vorbească, am schimbat formulele de politețe și am plecat spre casă.
Au urmat câteva momente de totală derută și cei cinci copii au amuţit. Într-un sfârșit, folosindu-mă de ocazie, le-am spus că am avut cu toții prilejul să întâlnim un om care putea să ajungă om de știință, dar că, fără școală continuată, drumul i-a rămas înfundat fără vina ei, rămânând la coada vacii, cum se mai spune și cum ne-o demonstra chiar întâlnirea.
Femeia era cu doi-trei ani mai tânără decât mine. Cu toate că provenea dintr-o familie săracă și învăța bine, nu beneficiase de bursă de merit, așa cum beneficiase, la mijlocul secolului trecut, unchiul meu de care v-am vorbit într-un articol anterior. (https://baabel.ro/2023/05/herman/)
Deci, în anii de plin socialism, ea nu-și putuse continua școala, chiar dacă avea toate datele necesare: memorie bună și dorință de a învăța. Nu fusese sprijinită în niciun fel.
Cam acest lucru le-aș cere eu dascălilor de azi. Să scoată din noroi mărgăritarele, nu să le lase la voia întâmplării, care, de cele mai multe ori, se dovedesc întâmplări nefericite.
De-a lungul istoriei, prea mulți oameni valoroși au ieșit din ”bube, mucegaiuri și noroi”. Ei înșiși recunoșteau că deseori, în copilărie, mergeau cu vitele și cu o carte sub braț pentru lectură.
Să fi secat acest filon în noile condiții de tehnologie înaltă?
Azi, când nu mai sunt nici vaci prea multe, se pare că nu mai există nici această posibilitate pentru copiii din mediul rural, iar tabletele și telefoanele mobile pot rămâne descărcate pe islaz, deci inutile.
Noua tehnologie ar trebui să fie o completare a clasicului și dragului citit, nu să-l înlocuiască total. ”Să nu arunci copilul odată cu apa din copaie” – spune o vorbă înțeleaptă.
Pentru copii, întâlnirea din acea zi a fost o adevărată lecție, pe care nu cred că ar fi putut-o primi la şcoală, şi care le demonstra cât de uşor este să-i apreciezi greşit pe unii oameni, luându-te doar după aparenţe.
Elena Stoican
București, 29 mai 2023
8 Comments
O povestire plină de miez, ca tot ce scrieți.
Parinții au împiedicat- o pe doamna intălnită pe izlaz sa- şi continue scoala, avănd probabil nevoie de ea in gospodărie. Nu numai ca doamna intălnită avea capacitatea, dar avea ṣi dragoste pentru invaţatura, daca dupa atâția ani, recita poezii din memorie.
Ma găndesc totuşi că profesorii ei au fost indiferenti, trebuiau sa faca mai mult pentru eleva lor
sârguincioasă.
Imi amintesc de Marin Preda si Albert Camus.
Amăndoi provenind din familii care nu doreau continuarea studiilor pentru copiii lor, atăt Nicolae Moromete din Cămpia Dunării căt ṣi tănărul Albert de 12 ani, din Alger, au urmat scoala numai datorită învățătorilor lor.
Camus povesteşte in romanul autobiografic nepublicat in timpul vieții , “Le premier homme”, despre cum invațătorul i- a convins familia sa accepte inscrierea lui la liceu.
Acelaşi invățător i- a obținut lui Camus bursa de studii.
Sa nu uităm ca şcoala nu era gratuita pe atunci, nici in România nici in Franța, ca in perioada copilariei Doamnei de pe Izlaz.
A fi invățător sau profesor, nu este o profesiune, ci o vocaţie.
Zilele acestea se desfășoară în România o prelungită grevă a profesorilor. În acest context am scris povestea/amintirea. Și eu cred că profesorul/învățătorul are o mare responsabilitate legat de viitorul copilului de sub ochii lui. Mulțumesc mult pentru lectură! Mă simt onorată de comentariul dumneavoastră, doamnă Marica Lewin!
Povestirea ta Lenuş e plină cu tâlc, acea înţelepciune ascunsă şi nu adesea scoasă la iveală de întâmplare, sau de noroc. În cazul pe care îl relatezi învăţam să nu ne luăm după idei preconcepute, de oriunde ar veni ele, dar cu atât mai mult cu cât ne aflăm într-un mediu aproape necontrolat, unde multe imagini se distorsionează datorită “bârfelor”. Spaţiul mic şi unidimensional este invers proporţional cu viteza răspândirii zvonurilor, iar atunci când unele se înrădăcinează este foarte greu să modifici o asemenea părere, impresie credinţă.
A fost un eveniment constructiv pentru nepoţii tăi, sper şi pentru copiii localnici. Mie îmi aminteşte câteva întâmplări, întâi spaţii vâlcene, probabil cuprinde şi Rucărul şi poate şi Pucioasa, dar am verifica ele nu sunt chiar pe meleaguri vâlcene. Un alt gând la citirea articolului era că titlul său m-a făcut să caut un alt cuvânt, pe care eu însămi îl cunoşteam, ca loc de păscut pentru vaci, cai sau alte animale, acele era însă IZLAZ. Am înţeles că ambele forme sunt acceptate. Iar al treilea şi poate cel mai semnificativ este gândul care mă duce la ceva comun între noi, anii de facultate, când nu puţini dintre “geniulicii” anului proveneau din locuri uneori pierdute prin marea şi frumoasa Românie. Unii dintre ai au ajuns chiar foarte departe. Totul depinde de noroc şi de lumea înconjurătoare, care poate uneori să-i ajute pe unii copii şi tineri să urce spre piscuri. Poate astăzi, mai mult decât atunci. Nimic însă nu e înţeles de la sine.
Dragă Veronica, așa e cum spui. Ai prins esența a ceea ce am vrut să transmit prin această povestire. Și da, mulți din colegii noștri erau originari din zone rurale. Creuzetul formării intelectuale a copiilor de la țară a fost echilibrat cu al orașelor mari. Tare mi-e teamă că acum situația e dramatică în rural.
Ce vreau să mai spun este că, în perioada studenției, am fost impresionată de frecvența fraților și surorilor veniți de la țară, care se trăgeau unii pe alții, un lucru atât de frumos. Și toți performau.
Mulțumesc pentru scrierea gândurilor tale, urmare a lecturii poveștii mele.
De fapt se mai spune să nu te ridici pe contul altuia pe care îl desconsideri, Nici un om nu poate fi desconsiderat şi este adevărat: câți oameni inteligenți nu ajung să învețe pentru că nu au baza materială. Cât e adevărată este treaba asta. A fost și este. O adevărată problemă peste tot în lume.
Am cunoscut mai multe asemenea cazuri: persoane foarte inteligente din generația părinților mei care nu au ajuns la studii superioare din cauza războiului. Dar asta nu i-a împiedicat să citească și să se dezvolte ca autodidacți. Printre ei s-a numărat chiar sora tatălui meu.
Copiii au înțeles că nu tot ce spune ”satul” trebuie să iei ca adevărat, iar femeia le-a arătat multă bunăvoință și, totodată, i-a uimit pentru păstrarea nealterată a ceea ce învățase cu atâția ani în urmă. Mulțumesc pentru comentariu!
O întâlnire care pentru copii a fost o adevărată lecţie. Mă întreb ce a însemnat aceeaşi întâlnire pentru femeia rămasă la coada vacii. Presupun că a mângâiat-o la suflet faptul că şi-a putut etala cunoştinţele, uimindu-i pe cei cu care s-a întâlnit.