Pe Maria Găitan Mozes am cunoscut-o personal în 2021, la ICR, la o lansare comună de carte moderată de Cleopatra Lorințiu. Regret că am cunoscut-o atât târziu. De curând Maria Găitan Mozes a împlinit 95 de ani şi a fost sărbătorită la sediul HOR [1], de la Haifa, de catre Asociatia Scriitorilor Israelieni de Limba Romana, al carei director este Dragos Nelersa.  Cu acel prilej am rostit discurs pe marginea romanului Maria şi Iosef – Jurnalul unui vis.

Maria a fost o ferventă participantă la Cenaclul Literar al scriitorilor israelieni de limbă română “Punct”, iniţiat de soţii Mariana şi Solo Iuster, care a activat la Tel Aviv timp de câteva decenii. Încadrarea în acest cenaclu literar a produs nenumărate schimbări în viaţa Mariei, venită în Israel ca ola hadaşa:

Ceva /s-a schimbat… /Suprapunem /chipuri /şi locuri – /răscolim noianuri /de amintiri şi întâmplări /rânduim /la loc potrivit/pe fiecare /ca, /până la urmă, /să nu căpătăm /nicio clarificare… /Întrebări /şi uimiri /rămân suspendate / [2]

Cartea scrisă de soţul ei, Iosef Mozes, începând din 2009, a fost păstrată de Maria în manuscris timp de mulţi ani. Am citit-o dintr-o suflare, mai ales pentru că mi-am dat imediat seama cine sunt protagoniştii. Povestea m-a impresionat prin paralelismul cu personajele biblice cu acelaşi nume, simboluri ale unor legende.

Am citit mai întâi titlul romanului şi i-am urmărit cu atenţie cursul care urmează o sinuoasă cale a destinului. Cei doi eroi, Maria şi Iosef, se întâlnesc datorită întâmplării, sunt despărţiţi de împrejurări, evenimentele se repetă și în cele din urmă ei se reîntâlnesc pentru a nu se mai despărţi. Oare nu am putea vorbi de PREDESTINARE?[3]. Oare Maria, care în poeziile sale a abordat teme atât de multe şi de variate, nu s-a gândit vreodată la acest aspect?

Prima lor întâlnire se petrece spre sfârşitul anului 1943, atunci când Iosef, împreună cu alţi tineri evrei, este trimis la munca obligatorie de curăţare a zăpezii în apropierea Primăriei Sectorului 1 – lângă Piaţa Amzei. Maria avea 15 ani şi Iosef 16. “Mă cheamă Maria”, spune fetişcana cu codiţe blonde și ochii verzi, iar băiatul îi răspunde: “Pe mine mă cheamă Iosef”.

Pe la începutul anului 1944, Iosef începe s-o caute pe Maria. Perioada este deosebit de traumatică. Războiul ajunge la Bucureşti în forma sa cea mai ameninţătoare. Bombardamentele americane distrug zone importante ale capitalei, oamenii mor sub dărâmături… Poate că unii dintre voi îşi mai amintesc…

Primele capitole ale cărţii descriu viaţa lui Iosef – rămas orfan de tată, practic și de mamă – alături de bunicul care aderase la mişcarea socialistă. Se conturează imaginea unui tânăr laic, interesat de ceea ce se petrece în jur, care citeşte cu atenție numeroasele ziare cumpărate de bunicul Simion, sefard la origine. Atmosfera şi măsurile luate împotriva evreilor se ascut odată cu legislaţia rasială impusă de guvernul Goga-Cuza. Iosef este silit să se transfere la o şcoală evreiască sefardă, unde unul dintre dascălii săi a fost profesorul Campus, acelaşi care peste ani îi va fi dascăl și Mariei. În februarie 1943, la vârsta de 16 ani, a trebuit să întrerupă şcoala și să se înroleze în detaşamentele de muncă obligatorie, acolo unde soarta i-a surâs, întâlnind-o pe Maria.

În 1944, când prin hotărârea regelui Mihai I România se alătură coaliţiei antihitleriste, se poate vorbi de o uşurare în viaţa cotidiană. Curând după aceea au reînceput atacurile masive asupra Bucureştiului, distrugerile de clădiri și alte obiective. Nu era de mirare că mulţi tineri evrei s-au asociat Partidului Comunist, în speranţa înfăptuirii unei egalităţi sociale și naţionale, astfel încât și drepturile evreilor să devină egale cu ale celorlalţi.

Fiind un elev silitor și posedând cunoştinţe de electrician, Iosef s-a angajat ca muncitor la Societatea Generală de Gaz și Electricitate, reforma învăţământului permiţându-i lui şi altora să-şi finalizeze bacalaureatul.

Și unde e Maria, fata cu codiţele blonde și ochişorii verzi?

Iosef află că Maria, elevă la liceul pedagogic Pia Brătianu, va fi premiată de Asociaţia de elevi din România pentru talentul ei literar. Ceremonia va avea loc la Liceul Gheorghe Lazăr. Dar reîntâlnirea lor are loc abia la sfârșitul anului școlar, la Balul Absolvenţilor liceului. Descrierea ei este mai mult decât emoţionantă [4]. Duminica următoare au petrecut-o împreună, întâi la cofetărie, unde s-au delectat cu câte un croasant fraged și o cafea cu lapte, apoi în Parcul Carol, continuând cu o plimbare pe lac încheiată cu o confesiune reciprocă sub stejarul care a fost martor al povestirilor autobiografice ale amândurora. Se revarsă asupra lor nostalgia trecutului, a copilăriei şi a meleagurilor părăsite de Maria:

Acolo azi e toamnă rece /şi plouă /plouă tot mereu /sunt lacrimi care n-au să sece /cât va fi toamnă-n satul meu /dar va veni o primăvară /cum a mai fost şi în trecut /şi-am să revin acolo iară /în satul-n care m-am născut[5].

Întâlnirea din Parcul Carol se încheie cu o promisiune reciprocă, un leitmotiv care revine precum obsedantul refren melodic din Simfonia Fantastică a lui Berlioz: TE AŞTEPT… şi eu TE AŞTEPT, îşi promit cei doi adolescenţi.

Berlioz : Symphonie Fantastique (Fantastical Symphony) – YouTube

Maria termină Școala pedagogică și e repartizată în comuna Livedea, lângă Bucureşti, în timp ce Iosef, înscris la o şcoală de grăniceri din Oradea, îşi va efectua în următorii doi ani serviciul militar. Mariei îi surâde din nou norocul: la Livedea cunoaște familia de basarabeni Bălănescu, care o iau sub aripa lor protectoare, ajutând-o și încurajând-o. Explicaţiile sensibile dar realiste ale autorului despre perioada următoare completează imaginea tânărului Iosef, a cărui convingere continua să fie că “Dragostea este singura care dă vieţii frumuseţe”. Poate că pentru secolul XXI, aceasta e o idee banală, dar să nu uităm timpul și locul în care ne aflăm.

Cei doi își continuă drumurile separate.

Iosef, la şcoala militară, reuşeşte să-şi completeze și educaţia pe tărâmuri variate, deoarece conducerea şcolii încerca să lărgească perspectiva culturală a elevilor militari prin adunări, discuţii politice, revista presei. Deşi şcoala militară îi permitea să răspundă scrisorilor Mariei doar prin cărți poştale, noapte de noapte Iosef își ofta dorul de a fi alături de ea. Și ea simţea la fel, visa şi iubea, cu dor, dar cu răbdare în aşteptarea reîntâlnirii. Între timp, depăşind greutăţile de zi cu zi, pune încet pe picioare prima grădiniţă model la Livedea. Prin munca mâinilor ei și cu un mic ajutor material al primăriei, Maria asigură educaţia celor două duzini de copii din clasa ei.

Activitatea Mariei la grădiniţa de copii a ajuns să fie foarte apreciată. Primea vizite repetate ale unor personalităţi ale vremii, de la Ana Pauker până la Veronica Porumbacu. Toți aflaseră cât este de activă, originală şi capabilă, dar mai ales despre talentul ei în pregătirea materialelor didactice pentru preşcolari. Impresionată de abilităţile literare ale tinerei educatoare, Veronica Porumbacu o ajută să primească o bursă la Şcoala de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”, înființată în 1950. Au năpădit-o momente de îndoială, tristeţe şi nesiguranţă, dar în cele din urmă, cu sprijinul familiei Bălănescu, a acceptat propunerea.

O scurtă şi neaşteptată întâlnire în timpul unei permisii la Bucureşti îl derutează pe Iosef, făcându-l să creadă că Maria nu l-a aşteptat precum promisese. În disperare de cauză, după finalizarea cursurilor de grăniceri, acesta acceptă să continue încă cinci ani ca militar-grănicer, unica opţiune posibilă în situaţia sa familială precară. Frustrările și neputinţa de comunicare ca și « somnul raţiunii » au creat monştri în mintea lui Iosef[6].

În lipsa veştilor şi cu bănuielile care îi rodeau, amândoi şi-au înfiripat o viaţă aparent echilibrată, alături de câte un partener – dar aceștia s-au dovedit nepotriviți la drum lung.

Au trecut anii. România, devenită între timp o democraţie populară, înclina tot mai puternic către o politizare totală, îngrădind posibilităţile cetățenilor, astfel încât Maria şi Iosef, fiecare în lumea sa și din motivele sale, au fost obligaţi să-şi părăsească posturile.

Dar iată că întâmplarea le încrucişează din nou drumurile. De aici încolo ele nu se vor mai despărţi, iar viaţa lor va lua o altă turnură.

Fără dragoste /inima-i aşchie uscată /învelită în colb /Fără tine /aş fi corabie fără cârmă și ţintă /şi zările /încrustate cu fir de vis şi lumină /nu aş putea să le sorb. [7]

Se reîntâlnesc şi se căsătoresc după 17 ani de viaţă separată, de îndată ce divorţul lui Iosef este aprobat. Din prima căsătorie Iosef avea o fetiţă de patru ani care a devenit din ce în ce mai prezentă în căminul noului cuplu. Soarta i-a dorit din nou împreună, dragostea lor încercată, adesea trecută prin ciurul vieţii şi al norocului, s-a dovedit mai puternică.

În căsnicia Mariei, refugiata din Basarabia, cu Iosef, evreul de la Bucureşti, nu au existat idei preconcepute. Din păcate, când în cele din urmă şi-au închegat o familie, au avut de suferit pentru că nu făceau parte din clasele privilegiate ale regimului anilor 1950-1970. În ciuda succeselor sale profesionale în lumea literară, culturală și administrativă, Maria nu putea să urce spre culmi, nefiind membră de partid – condiţie sine qua non pentru avansarea pe scara ierarhică. În plus era şi refugiată. Nici Iosef nu mai era agreat în domeniul organizatoric în care îşi făcuse un loc după activitatea din armată. Evreilor li se oprise ascensiunea odată cu instaurarea comunismului naţional al lui Gheorghiu-Dej.

În acel moment, pentru noua familie mixtă, întemeiată după atâtea aventuri și dificultăţi de a se regăsi, emigrarea în Israel a devenit opţiunea preferată. Acolo se aflau multe rude ale lui Iosef, în cele din urmă chiar și fiica sa, astfel că plecarea a devenit o poartă către salvare.

Nu /în fiece zi /a curs /lapte și miere /Nu /în fiece zi /am prins aripi în cânt /şi am dansat /Dar /pentru puţinele clipe /de tihnă /şi bune /mă înţelege /Prea Sfinte- /şi să nu /Te miri /că nu sunt în stare /să-Ţi aduc /mulţumiri[8].

Aceste rânduri ale Mariei din volumul Identitate, apărut şi în limba ebraică, pot fi interpretate ca o acceptare totală a realităţii, ca o înţelegere profundă a faptului că pentru a doua oară şi-a smuls rădăcinile pentru a le replanta în pământul unei ţări faţă de care era legată prin firul dragostei şi al înţelegerii. Dar ele mai pot fi interpretate şi ca o formă de a reflecta, prin prisma propriei sensibilități, un fenomen al realităţii exterioare.

Viaţa în Israel a continuat cu greutăţi şi confruntări felurite, familia s-a lărgit, au apărut nepoţii, prieteni noi, muncă grea, puţine satisfacţii, dar mulţumirile nu au încetat să existe. Realizările literare ale Mariei s-au înmulţit, a devenit recunoscută în ţara de baştină, cât și în cea de adopțiune, prin volume de poezie şi nenumărate premii.

În acest timp, Iosef a început să-şi aştearnă pe hârtie amintirile.

Dar într-un târziu s-a mai produs o despărţire, de această dată una definitivă, aşa cum versurile de mai jos o punctează – calm dar dureros, realist dar simbolic:

Hotar /nemilos şi aspru /între singurătate /şi viaţa de afară /Nu se aud /paşi /să urce pe scară /Nu bate nimeni /Nu sună /Uşa /stă închisă şi rece /Pragul /nimeni nu-l trece /Aşteptările /sunt lungi şi grele… /Dar /cui îi pasă de ele?...[9].

La celebrarea Mariei – 11/06/2023

Povestea vieţii Mariei și a lui Iosef, desenând parcursul vieţii personajelor, pare o linie perfectă în creion, neavând nevoie de niciun retuş; conturul izbeşte prin calitatea urmei lăsată pe hârtie, precum ilustraţiile profesorului Fredi Bruckstein de la Tehnion, care însoţesc placheta de versuri Identitate.

Siguranţa şi precizia scriiturii lui Iosef se distinge prin delicateţea cu care sunt descrise scenele care dezvăluie timiditatea târzie a unui bărbat pe care soarta l-a împins către armată, obligat de condiţiile materiale precare ale unei familii cu multe probleme. În ciuda acestora, el şi-a păstrat intacte interesele culturale şi gazetăreşti, purtându-se cu calm şi demnitate printre loviturile sorţii, alternând dezamăgirea cu speranţa în căutarea aproape neîntreruptă a Mariei sale. Firescul întâmplărilor este subliniat prin blândeţea și realismul relatării.

Întregul volum este scris la persoana a treia. Cartea îţi lasă senzaţia de atemporal, foarte puţine date punctează momentele de timp în care se desfăşoară evenimentele principale. Dar tocmai atemporalitatea cărţii îi dă un iz de eternitate, punând în valoare atât titlul, care aminteşte și de o relaţie înrudită, existentă în conştiinţa omenirii şi de o direcţie a Spiritului, cu toate plusurile și neajunsurile sale, dar mai ales de acel hazard care a adus alături doi oameni deosebiți prin originile lor şi care parcă pentru a forţa întâmplarea au fost puşi la atât de multe încercări. În cele din urmă visul s-a împlinit, cu toate că destinul şi-a luat ceea ce este al destinului.

Mă voi opri /din mers /şi drumul va continua /fără mine. /Copacii îşi vor zburli /mai departe frunzele /legănând visuri și păsări. /Florile-şi vor deschide /potirele parfumate și pline /popas pentru fluturi pestriţi /şi albine/… Mă voi opri din mers /şi drumul /va continua fără mine /către capăt de zare /şi va rămâne punctat /cu opriri dar şi cu semne de continuare…[10]

Veronica Rozenberg

Haifa, iunie 2023

[1] Uniunea Originarilor din România în Israel

[2] „Schimbări”, Identitate, pag. 85, Ed. Familia, 2020.

[3] concepție teologică sau filosofică idealistă potrivit căreia destinul omului ar fi fixat dinainte de o forță supranaturală.

[4] Maria și Iosef, un vis împlinit, pag. 44-45, Ed. Magic Print, Onești, 2022.

[5] Ibid. pag.54.

[6] Goya, Somnul rațiunii naște monștri, gravură, 1797-1799. https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/1/14/Capricho_43%2C_El_sue%C3%B1o_de_la_raz%C3%B3n_produce_monstruos.jpg

[7] Identitate, plachetă de versuri, Ed. Familia 2020

[8] „Mulţumiri”, Identitate, pag. 68. Ed. Familia 2020

[9] „Ușa”, Ibid., pag. 87.

[10] „Continuare”, Ibid., pag. 88.