În ultima vreme am povestit despre unele aspecte dubioase, dacă nu chiar criminale, din lumea artei.  Printre ele se numără și falsificarea.

Fenomenul este o urmare logică a legii cererii și ofertei: cu cât un obiect este mai rar și mai greu de obținut, cu atât se vor găsi colecționari dispuși să plătească mai mult pentru a-l obține.  (Acest lucru e valabil și pentru antichități.  Cunoaștem un exemplu în Ierusalimul anilor 1880 https://baabel.ro/2020/12/moses-wilhelm-shapira-savant-sau-sarlatan/ )  Aceasta a dus la multe escrocherii: obiectul valoros este înlocuit cu o imitație și vândut pe bani grei.

Spre deosebire de jaf, care cere numai forță brută, falsificarea e mult mai complexă.  Falsificatorul trebuie să aibă cunoștințele și îndemânarea să creeze imitații perfecte și să-l convingă pe cumpărător că obiectul e autentic.  Și cum experții devin din ce în ce mai pricepuți și au la dispoziție tehnici din ce în ce mai sofisticate, provocarea devine tot mai mare – și totuși se găsesc destui îndrăzneți…  După unele păreri, din operele de artă oferite spre vânzare în zilele noastre, chiar și de galeriile serioase, peste o treime sunt falsuri.

Mai devreme sau mai târziu falsificatorii vor fi depistați și pedepsiți.  Dar să se dea singuri de gol??  Ei bine, a existat și așa un caz, cel al lui Han van Meegeren.

Han (=Henric) s-a născut în orașul olandez Deventer, unde tatăl lui preda la școala pedagogică.  Încă din copilărie i-a plăcut desenul.  Primul său mentor a fost profesorul de artă din liceu, un mare admirator al lui Vermeer, care i-a și arătat tehnicile folosite de marele pictor.  Dar tatăl său i-a spus foarte clar: cu pictura va rămâne muritor de foame.  La insistența acestuia s-a înscris la arhitectură – dar nu avea tragere de inimă.  Cu prima ocazie s-a transferat, primind apoi diploma de la Academia Regală de Artă din Haga. 

Foarte curând s-a dovedit că tatăl său avuse dreptate: putea să predea, dar salariul nu-i ajungea, mai ales că era deja căsătorit și avea un copil.  A încercat să mai câștige un ban ca grafician, creând afișe și felicitări, apoi a început să lucreze și ca pictor, făcând mai ales portrete la comandă, dar nu a reușit să facă carieră. 

Din păcate era un pictor mediocru – chiar dacă avea o tehnică bună, îi lipsea creativitatea, imaginația, acea sclipire de geniu care face dintr-un pictor oarecare un mare maestru.  În schimb ambiția lui nu avea limite.  Treptat aduna tot mai multă ură; lipsa de apreciere o resimțea ca pe o jignire personală.  După cum scria în jurnalul său, a hotărât să se răzbune pe criticii de artă, pe experți, pe întreaga lume.  A hotărât să creeze ceva nemaivăzut – și dacă nu prin muncă cinstită, va găsi el alte căi!  Până la urmă toți îl vor admira, vor îngenunchea în fața lui! 

Prima lui reușită a venit în 1921, cu desenul Căprioara, făcut în zece minute.  El a povestit că era căprioara preferată a prințesei Juliana și deodată desenul a devenit celebru, reproducerile se vindeau ca pâinea caldă.  Așa a înțeles că aprecierea artei poate fi manipulată, că o poveste reușită poate mări valoarea unui tablou chiar de 1000 de ori!  Atunci a hotărât să devină falsificator.

S-a apucat întâi să copieze tablouri clasice: Frans Hals, Pieter de Hooch, dar mai ales Johannes Vermeer – și cum era îndemânatic și priceput, a deprins cu ușurință meșteșugul.  Mai complicat era de pus la punct aspectele tehnice, în așa fel încât nici experții să nu poată dovedi că tablourile lui sunt măsluite.

Și-a confecționat pensule din păr de bursuc, ca cele ale lui Vermeer.  A folosit aceiași pigmenți ca marele maestru, chiar dacă ei sunt foarte scumpi și unii sunt chiar toxici, fiind pe bază de plumb, mercur sau chiar arsenic.  Și pânzele erau din secolul al XVII-lea – cumpăra picturi vechi, dar fără valoare, rădea stratul superficial de vopsea, lăsându-l pe cel dedesubt, ca să se vadă crăpăturile, și pe el se apuca să picteze.  Dar mai era o problemă majoră: vopseaua proaspătă e ușor de depistat. Dacă se șterge suprafața unui tablou vechi cu un tampon de vată îmbibat în alcool sau acetonă, vopseaua nu pățește nimic, iese doar murdăria – procedeu folosit adesea de restauratori.  Dar vopseaua proaspătă se dizolvă!  Deci trebuia găsit un procedeu care să creeze impresia că vopseaua s-a uscat de sute de ani.  Se pare că soluția i-a fost sugerată de un fost client, Theodore Ward, un mare industriaș, producător de vopsele.

Procedeul se baza pe o reacție chimică: dacă un amestec de fenol și formaldehidă este încălzit, materialul se întărește și se obține bachelită – de fapt cel mai vechi material plastic, din care pe vremuri se făceau întrerupătoare electrice, telefoane…  La vopselele sale în ulei, van Meegeren adăuga un amestec de fenol și formaldehidă și după ce termina tabloul, îl punea pentru câteva ore în cuptor la 100-120^oC, bachelita se solidifica și vopselele nu mai „ieșeau la spălat”. La sfârșit mai făcea încă un rând de crăpături și pentru a imita praful adunat de secole, umplea crăpăturile cu cerneală neagră.  Bineînțeles că nu a lăsat nicăieri instrucțiuni exacte, procedeul a fost reconstituit mai târziu, dar când a fost arestat, în atelierul său, alături de pigmenți a fost găsită și o eprubetă cu fenol și formaldehidă.  Același material a fost identificat și în falsurile sale.

Tot în atelierul lui au fost găsite încercări timpurii de falsificare.  Metoda lui era să combine elemente din diferite tablouri ale lui Vermeer, pentru a crea impresia de „autentic”.  De altfel mai multe tablouri de Vermeer vândute în anii 1920, mai ales în America, sunt și ele falsuri ale lui van Meegeren.

***

În zilele noastre există numai vreo 35 de tablouri ale lui Vermeer și puținele opere timpurii sunt foarte diferite de cele „clasice” pe care le cunoaștem. Dar să mai fi fost și altele care s-au pierdut?  Dirk Hannema, directorul muzeului din Rotterdam, a formulat ipoteza că Vermeer ar fi pictat ceva intermediar, poate picturi religioase, asemănătoare cu primul său tablou cunoscut: Isus la Marta și Maria.  Poate că această speculație l-a dus pe van Meegeren la ideea de a încerca să facă el însuși un tablou din presupusa perioadă intermediară, care să îndeplinească așteptările experților.  În 1937 van Meegeren a prezentat Cina de la Emaus. 

Întâi de toate, tabloul trebuia autentificat de unul din marii experți ai vremii.  Pentru a părea credibil, a trimis tabloul printr-un intermediar, cu o poveste cum că el aparține unei vechi familii nobile olandeze aflate la ananghie, totul trebuie păstrat strict secret… Tabloul a fost trimis la Abraham Bredius, cel mai mare istoric al artei din Olanda anilor 1930, o figură de renume mondial.  Într-adevăr culorile par autentice, la fel și semnătura, pâinea seamănă cu cea din Lăptăreasa…  Bredius nu numai că e convins de autenticitatea tabloului, dar îl pronunță chiar cea mai valoroasă operă a lui Vermeer!  (Interesant că sunt și detalii care „sună fals”, pe mine mă deranjează mai ales chipul lui Isus, care nu seamănă deloc cu celelalte personaje pictate de Vermeer, dar… omul crede ce vrea să creadă!)

Cu tabloul devenit „respectabil”, era și de așteptat că van Meegeren i-l va oferi directorului muzeului din Rotterdam, care a plătit pe el o sumă astronomică pentru anul 1938: peste o jumătate de milion de guldeni. Tabloul a devenit marea atracție a muzeului.  Pentru van Meegeren a fost un triumf!

Cina la Emaus a fost pentru el receta succesului – nu avea decât s-o imite în diferite variații, să găsească povești credibile pentru a le explica apariția neașteptată și apoi să încaseze.  Și într-adevăr a creat încă vreo cinci și chiar în timpul războiului a dus-o tot într-un chef, cu caviar, șampanie și femei frumoase, în vreme ce alții răbdau de foame.  Din banii câștigați a cumpărat 50 de case la Amsterdam.

                                                          ***

Dar cum ulciorul nu merge de multe ori la apă…  La sfârșitul războiului, un „tablou de Vermeer” a fost găsit în colecția particulară a lui Göring, ascunsă într-un tunel ieșit din uz, la Berchtesgaden, în Bavaria.

Investigațiile asupra originii lui au dus la van Meegeren – în cazul acesta el nu a luat bani, ci a primit în schimb aproape 200 de tablouri autentice, jefuite de naziști din Olanda.  Învinuit de înstrăinare de bunuri din patrimoniul național, de colaborare cu naziștii și de trădare, pe van Meegeren îl amenințau ani grei de pușcărie – pe când falsificarea era pedepsită cu cel mult doi ani!  Avea și motive să se teamă.  La sfârșitul războiului, în ruinele bibliotecii lui Hitler s-a găsit un volum cu desene ale lui van Meegeren, cu dedicația autorului: „Dem geliebten Führer, in dankbarer Anerkennung gewidmet” (Dedicat iubitului conducător, cu stimă și recunoștință).  Dacă asta nu e colaborare…

La proces, el a declarat că tabloul cu pricina nu era al lui Vermeer, ci… îl pictase el însuși.  Consternarea a fost generală, toți credeau că minte.  Ca să-i convingă pe judecători, van Meegeren le-a cerut să-i pună la dispoziție un atelier și, în condiții de detenție, el va picta încă un tablou asemănător – ceea ce s-a și întâmplat.  Judecătorii, convinși, l-au osândit la numai doi ani, dar nici pe aceștia nu i-a mai ispășit.  După câteva luni a murit de un atac de cord.

La proces, în 1947, el a admis că a falsificat şapte tablouri ale lui Vermeer, dar între timp se cunosc peste 20, inclusiv câteva după Frans Hals și Pieter de Hooch și cine știe câte falsuri au rămas încă neidentificate în colecții particulare.  Procesul a făcut senzație, van Meegeren este considerat până astăzi cel mai mare falsificator al tuturor timpurilor, cel care a tras pe sfoară critici de artă, directori de muzee, colecționari – practic pe toată lumea.

Han van Meegeren obișnuia să spună: „dacă se va mai vorbi despre mine zece ani după moartea mea, înseamnă că am realizat ceva”.  Și iată că până astăzi a rămas obiectul multor dispute.  Chiar dacă a fost un falsificator, a fost cel mai bun dintre ei.  Poate că a făcut chiar o faptă bună când a readus în Olanda aproape 200 de opere de artă jefuite?  Și dacă l-a păcălit pe Göring, cu atât mai bine!  De atunci a devenit o celebritate, sunt amatori care îi colecționează tablourile și a început să fie falsificat la rândul lui, chiar și de propriul său fiu!  Răzbunarea posterității!!

În încheiere propun cititorilor un test: zece tablouri, unele de Vermeer și altele falsificate de van Meegeren.  Puteți deosebi autenticul de fals?  https://reverent.org/vermeer_or_meegeren.html

Hava Oren

Bibliografie:

https://en.wikipedia.org/wiki/Han_van_Meegeren

https://meegeren.net/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Johannes_Vermeer

http://www.essentialvermeer.com/misc/van_meegeren.html#:~:text=He%20claimed%20that%20the%20painting,rather%20than%20a%20Nazi%20collaborator.