Ideea de a scrie ceva despre plâns nu are ca inspirație renumita melodie cu acest titlu, ci câteva articole care mi-au căzut în mână în ultimul timp și care discută înclinația specială a persoanelor de gen feminin de a-și exprima sentimentele și senzațiile nu prin vorbe, ci prin hipersecreție lacrimală.

În general, termenul de plânset desemnează curgerea lacrimilor ca reacție a unei stări emoționale. Acțiunea de a plânge este un fenomen secretomotor complex, caracterizat prin curgerea lacrimilor din aparatul lacrimar. În continuare mă voi referi și la aspectele fiziologice ale plânsului.

Discuțiile în acest subiect au la origine impresia generală după care femeile plâng mai ușor și mai des. De exemplu, un psiholog clinic a cercetat frecvența plânsului la cele două sexe și a ajuns la concluzia că femeile plâng în medie între 30-64 ori pe an, spre deosebire de bărbați, la care numărul mediu anual al acceselor de plâns e doar de 0-6.

Și dacă cineva își închipuie că pe acest tărâm e loc de diletantism sau de amatorism, realitatea e complet alta.

O mențiune necesară: studiile parcurse în vederea scrierii acestui material nu se referă la plâns ca o expresie a bucuriei, a satisfacției, a emoției pozitive, ci doar la plânsul ca efect al unei stări de spirit negative.

Există în ziua de azi cercetători care își dedică întreaga activitate științifică plânsului, cu precădere diferenței dintre bărbați și femei în această privință. Unul din aceștia este AJJM Vingerhoets de la Universitatea Tilburg din Olanda, cunoscut în întreaga lume pentru studiile sale în acest domeniu și pentru volumul intitulat: De ce numai ființele umane plâng? Vingerhoets încearcă să explice diferența dintre sexe privitor la fenomenul fiziologic al secreției lacrimale, iar în cele ce urmează voi încerca să prezint pe scurt datele din literatură. Deci, s-o luăm sistematic.

În primul rând trebuie să amintim aspectele anatomice care diferențiază cele două sexe (a propos, aici e cazul să întreb pe cei care citesc aceste rânduri și care poartă titlul de doctor în medicină dacă în cursul studiilor medicale s-au întâlnit cu acest subiect. Eu nu!)

Se pare că la femei ducturile lacrimale sunt situate pe un plan mai superficial și au un diametru mai larg la bărbați și de aici provine ușurința cu care lacrimile ies la suprafață la sexul ”frumos”, dar se înmagazinează în cantitate mai mare (fără a da pe dinafară) la sexul ”puternic”.

Și dacă nu v-am convins cu datele de mai sus, să trecem la capitolul următor, și anume explicațiile fiziologice. Și aici ne așteaptă surprize, cred eu, chiar și pentru cei care au aprofundat cu seriozitate acest domeniu de a lungul vieții lor profesionale.

Ei bine, în acest subiect diferențele sunt clare. Lacrimile ”feminine” conțin prolactină, un hormon al cărui rol principal e lactația, și prin urmare secreția sa (la nivelul hipofizei) e crescută în timpul sarcinii și imediat după naștere. Dar prolactina e prezentă în lacrimi la orice individ, doar că în proporție de 60% mai ridicată la femeie decât la bărbat. Și cum secreția de prolactină crește în momentul stresului, nivelul ei e corelat cu frecvența plânsului emoțional.

Înainte de pubertate, nivelul prolactinei e egal între cele două sexe, susțin studiile. De aceea până la vârsta de 11-12 ani fetele și băieții plâng cu aceeași frecvență, diferențele apărând mai târziu.

Să mergem mai departe cu fiziologia. Se pare că testosteronul inhibă plânsul. Dovadă? Pacienții tratați de cancer de prostată (un tratament care produce, printre altele, scăderea secreției de testosteron) plâng cu mai multă ușurință.

Și acum a venit rândul explicațiilor psihologice.

În general se consideră că plânsul ajută la coborârea gradului de emoție, pentru că lacrimile conțin încă un hormon, ACTH, responsabil de secreția de cortizol, care e reprezentantul hormonilor de stres.

Și cum se spune că femeile sunt mai emotive, pentru ele plânsul reprezintă un mecanism de reducerea a nivelului de stres. Nu degeaba menționează psihologii faptul că femeile reacționează emoțional, tot așa cum bărbații reacționează agresiv. Expresia feminină a emoției e plânsul, așa cum furia reprezintă reacția emoțională la bărbat.

Iată o remarcă pe care am întâlnit-o în căutările mele prin literatura de specialitate: se presupune că plânsul ajută mai mult în cazul unei emoții la femei, pe când în ochii bărbatului plânsul e un semn de slăbiciune sufletească.

Unii specialiști au remarcat că bărbatul macho plânge foarte rar sau chiar deloc.

Iar la urmă, aspectele sociale, nu mai puțin importante.

De exemplu, expunerea la suferință, tristețe, boală, sensibilizează sufletul și cum personalul de sex feminin e predominant reprezentat în instituțiile medicale sau de ajutor social, e normal ca reacția în fața unui pacient terminal să includă și plânsul.

Alți sociologi consideră plânsul o armă de apărare împotriva hărțuirii / agresiunii sexuale. Unele studii arată că excitația sexuală a atacatorului scade simțitor în fața unei femei care izbucnește în plâns.

Un studiu relativ recent a colectat date privitor la aspectul plânsului în cinci țări: Australia, Croația, Olanda, Tailanda și Marea Britanie. Au fost chestionate cam 900 persoane, 500 femei și 400 bărbați. Întrebările s-au referit la cauzele și frecvența plânsului, precum și efectul plânsului asupra stării de spirit. Iată rezultatele.

Femeile plâng mai ușor și mai des decât bărbații, fără diferențe semnificative între țări. Criza de plâns ajută la apariția calmului, dar nu atunci când are loc în mediu social. În plus, plânsul încurajează oferta de ajutor, de aceea el apare mai mult în prezența unei persoane cunoscute, apropiate din punct de vedere sufletesc.

Dacă lucrurile s-ar opri aici, totul ar fi în ordine, întrucât studiul fenomenului pare la fel de justificat ca studiul oricărei alte forme de reacție în fața unui stimulent negativ sau pozitiv.

Dar sexismul și-a băgat și aici coada și nu lipsesc remarci jignitoare la adresa sexului feminin, întrucât plânsul mai frecvent reprezintă pentru unii un semn de slăbiciune, de inferioritate. Iată câteva exemple:

”Femeile cu care lucrezi în laborator se îndrăgostesc de tine, dar plâng imediat când le critici”.

”Ce bine că Marie Curie a încetat să plângă, și astfel a avut timp să descopere radiul!”

”Omul ăsta plânge ca o muiere”.

Voi încheia cu o ultimă părere extrasă din cele citite în acest subiect.

Opinia predominantă în rândurile bărbaților este că plânsul unei femei la locul de muncă reprezintă un mijloc de a obține un avantaj, de a scăpa de o critică, de a impresiona pe cel / cea care intenționează să-i afecteze poziția profesională.

În ochii mei, această expresie a realității sociale e mai importantă decât orice s-a scris la acest subiect, pentru că ea implică obligativitatea unui autocontrol puternic care să împiedice apariția unor concluzii vătămătoare pentru persoana de sex feminin aflată într-o situație profesională precară, pentru că într-o asemenea situație nimeni nu va lua în considerare nivelul prolactinei, sau al ACTH-ului, ci va considera plânsul ca o ridicolă armă de apărare.

Și cum scriam nu o dată, pe la noi se spune (în traducere liberă): atenție, ați fost avertizat(ă)!

Dar pentru a lăsa cititorului o senzație de bine, după toate poveștile cu iz negativ prezentate mai sus, iată melodia de care aminteam la început, în interpretarea Margaretei Pâslaru.

Nu mai plânge, baby!
Nu te întrista,
Zâmbetul privirii,
E lumina mea…
Nu uita că-n viață
Totu-i trecător
La ce bun atunci,
Să rămâi cu-n dor…
Nu mai plânge, baby!
Uită tot ce-a fost!
Nu mai plânge, baby!
Plânsul n-are rost!
Nu uita că-n viață,
Lacrima cu-n zâmbet piere,
Uit-a ta durere,
Nu te întrista!

Gabriel Ben Meron