Cu trenul la Ierusalim

Sep 21, 2023By

Când am venit în Israel, în 1972, eram obișnuită că dintr-un oraș în altul se călătorește cu trenul.  Aici se mergea cu precădere pe șosele, ori cu autobuzul, ori cu mașina proprie – cine avea.  Rețeaua de căi ferate era puțin dezvoltată, trenurile, câte erau, mergeau încet, gările erau greu accesibile.  Și poate că linia Tel Aviv – Ierusalim era cea mai nepractică dintre toate.  Și totuși am mers și eu cu trenul.  În prima mea iarnă la Ierusalim a nins copios și drumurile s-au închis.  Cum să ajung în weekend acasă, la părinți?  Nu mai funcționa decât trenul, nu era nici măcar un autobuz până la gară.  Am luat-o pe jos, prin zăpadă, de pe Muntele Scopus până la gara veche, vreo 5 km.  La gară era o nebunie.  Cred că în ziua aceea societatea de căi ferate și-a acoperit pierderile din ultimele șase luni…  A fost o aventură, dar am reușit! Poate că nici nu e de mirare că trenul de la Tel Aviv la Ierusalim făcea aproape două ore, pentru că era ultimul răcnet al tehnicii… din 1892 – de atunci nici guvernul britanic mandatar, nici cel israelian nu au făcut suficiente investiții ca să-l modernizeze.Read more…

Sep 21, 2023 22 comments

James Joyce

Sep 21, 2023By

Rândurile de mai jos au fost scrise pentru iubitorii de literatură care nu au auzit niciodată de James Joyce și au trăit foarte bine și așa, precum și celor care s-au apucat să citească Ulise, dar, ajungând la capitolul trei, au renunțat deoarece nu știau că romanul devine captivant și relativ citibil începând cu capitolul patru. Nu are rost să le citească nici literații, nici foștii studenți din țările vorbitoare de limbă engleză și nici cei ca mine, amatori obsedați de această vedetă, considerat ca unul dintre cei mai mari scriitori de limbă engleză din secolul XX. Desigur că nu am intenția să concurez cu miile de studii, note, cărți, monografii, biografii, antologii etc., care se ocupă de cele mai felurite aspecte ale vieții și operei lui J. Joyce. Aș dori doar să îi provoc pe cei care cred în ei înșiși să încerce. Într-o zi, după ce m-a văzut citind din nou paginile tipărite din Shmoop și Spark, înainte de a începe să recitesc pentru a nu știu câta oară un capitol din Ulise, soția mea, ea însăși o consumatoare zeloasă de literatură, m-a întrebat „De ce ar citi cineva o carte pe care nu o poate înțelege singur?” Nu am putut decât să-l citez pe G. L. Mallory. Acum o sută de ani, fiind întrebat „De ce ai vrut să urci pe Muntele Everest?” a răspuns: „Pentru că este acolo.” Și cum nimeni nu urcă pe Everest fără o pregătire prealabilă, fără ajutorul localnicilor și a celor care au făcut-o ori au încercat să o facă, nici eu nu am citit opera lui J. Joyce fără mult ajutor – găsit fără mari dificultăți.Read more…

Sep 21, 2023 9 comments

S-a stins din viața un om deosebit – Vasile Nuszbaum

Sep 21, 2023By

Cum poți să îți iei rămas bun de la un om pe care l-ai iubit din toată inima? Pentru noi, Laci (cum îi spuneam noi) a fost mult mai mult decât un văr primar. Pentru mine și pentru Andrei, fratele meu mai mic, Laci era ca un frate mai mare, pe care l-am iubit și l-am admirat toata viața. Laci a avut o relaţie specială cu tatăl nostru, considerându-l un tată adoptiv, un mentor şi un prieten. Puteau să vorbească ore în șir despre politică, despre cultură, despre probleme de viață. Puteau să vorbească ore în șir despre politică, despre cultură, despre probleme de viață. Laci, cu zâmbetul pe buze, cu optimismul său molipsitor, a fost întotdeauna alături de noi. “Ascultă-mă până la capăt, iar tu să faci ceea ce crezi că e mai bine pentru tine”.. Cu mult tact, știa să ne dea sfatul cel mai bun. Am petrecut împreună foarte multe momente de neuitat și Laci a reușit să își pună amprenta nu numai pe viața noastră, dar și pe cea a copiilor noștri.Read more…

Sep 21, 2023 4 comments

Patru verișoare cu același nume

Sep 21, 2023By

De ce mi s-a dat numele Mirjam? Încă din copilărie mama mi-a povestit cum se dau numele la evrei. De obicei numele se dau în amintirea unor morți dragi. Bineînțeles că se pot da și alte nume, dar nu din întâmplare cele trei verișoare și cu mine au primit numele de Mirjam. Era numele bunicii mele de la Botoșani, (cu toate că, de fapt, în actul ei de naștere era trecut Maria). Ea a murit foarte tânără, când mama mea avea doar 11 ani, lăsând patru copii orfani. Când aceștia au avut la rândul lor copii, tuspatru au dat numele mamei lor, Mirjam, primei lor fetițe. Cea dintâi Mirjam, numită în familie Mirjam cea mare, era fiica surorii mai mari a mamei mele. Era cu aproape doi ani mai mare ca mine. Povestea vieții ei e interesantă: Inițial locuia cu părinții la Siret, dar după accidentul de mașină soldat cu moartea tatălui ei, familia s-a mutat la Botoșani. Era o fetiță foarte deșteaptă și descurcăreață și a urmat liceul. De câteva ori și-a petrecut vara la noi, la Câmpulung, și ne-am împrietenit.Read more…

Sep 21, 2023 10 comments

Mandragora – planta fertilității

Sep 21, 2023By

Mandragora este înconjurată de multe legende, semne și prejudecăți, încă din profundă antichitate și până astăzi. ”Terapia” cu mandragora este menționată și în Biblie ca mijloc de a asigura concepția, utilizat de soțiile lui Iaacov, Lea şi Rahel. Contextul biblic: Ne aflăm la începutul vieţii lui Iaacov, părintele celor 12 triburi. Acesta s-a căsătorit cu două surori, fiicele unchiului său Laban: Lea, cea mare, era cam urâțică, dar fertilă. Preferata lui era mezina, Rahel, frumușică și atrăgătoare, dar stearpă. Relatarea biblică se axează pe conflictul dintre cele două surori, dar și pe diverse schimbări de situație. Suntem în plin sistem patriarhal. Frumusețea femeii era apreciată, dar statutul ei social era definit în primul rând de capacitatea ei de a naște fii – aceasta era chezășia dragostei soțului, pentru că descendența se făcea pe linie paternă. Dar ce se întâmplă când dorința de a procrea este împiedicată de sterilitatea femeii?Read more…

Sep 21, 2023 16 comments

O incursiune în trecut: Stasi – serviciul de securitate al Republicii Democrate Germane

Sep 21, 2023By

Ministerul Securității Statului, (în germană: Ministerium für Staatssicherheit), cunoscut ca Stasi, a fost Serviciul de securitate al Germaniei de Est din 1950 până în 1990. Stasi a fost una dintre cele mai urâte și temute instituții ale guvernului est-german. Prezentul articol mi-a fost inspirat de vizita mea din 1972 în RDG. Am intuit existența unui serviciu secret bine organizat încă de la trecerea frontierei, când intrarea automobilelor străine era organizată în trei șiruri: din statele socialiste, din Germania Federală sau din alte state. Apoi, când am arătat pașaportul la ghișeu, am constatat că numele meu figura pe o listă dactilografiată, fiind bifat atent la intrarea în țară. Iar la biroul din Dresda, unde am anulat rezervarea la hoteluri scumpe (conform înțelegerii cu ONT), mi s-a comunicat politicos că autoritățile trebuie să știe în orice moment unde se află fiecare turist! Fostul meu coleg, tehnicianul AP, deplasat mult timp în RDG, mi-a arătat clădirea Stasi din Berlin, de pe Ruschestraße, cu explicațiile de rigoare. L-am bănuit că ar avea legături cu Stasi sau cu Securitatea, dar nu sunt sigur și nu vreau să fac păcate. Poate știa despre Stasi din presa maghiară (era fluent în această limbă). Cert este că la sfârșitul anilor 70, când începusem să discutăm acasă despre emigrare, AP mi-a înmânat „spre studiu” o agendă elegantă, publicată de OLP în limba română, cu narativul palestinian virulent antisemit!Read more…

Sep 21, 2023 6 comments

Contribuţia imigrației romȃne la dezvoltarea spitalului Hadassah din Ierusalim

Sep 21, 2023By

Spitalul Hadassah din Ierusalim este unul dintre cele mai importante centre medicale din Orientul Apropiat. La începutul mandatului britanic în Eretz Israel, ocrotirea sănătăţii era dintre cele mai înapoiate. După crearea Statului Israel s-au făcut eforturi remarcabile pentru ameliorarea serviciilor sanitare din ţară și în acest context se încadrează și Spitalul Hadassah – cu sprijinul Organizaţiei Femeilor Sioniste din America. Încă din 1913, Hadassah înfiinţase la Ierusalim un Centru de Ocrotire a Mamei şi Copilului şi de tratare a trahomului. Hadassah cuprinde azi două Spitale Universitare: unul în cartierul Ein Kerem, celălalt pe Muntele Scopus, ambele afiliate Facultăţii de Medicină a Universităţii Ebraice din Ierusalim. De-a lungul anilor, începând de la înființarea spitalului, imigranții din România au adus o contribuție substanțială la dezvoltarea și la bunul renume al acestei instituții. Unii dintre ei au venit cu studii făcute în marile centre medicale din România sau din Europa, alții au învățat medicina în Israel.Read more…

Sep 21, 2023 18 comments

De meserie evreu sau povestea caimacului

Sep 21, 2023By

Astăzi am vrut să încălzesc puțin lapte pentru cafea. Am pus ibricul pe foc și mi-am văzut de treabă prin bucătărie. Sfârâitul laptelui pe foc m-a alertat, l-am luat repede de pe ochiul de aragaz. La suprafață se formase o pieliță subțire care nu e pe gustul fiecăruia și nici sedimentul de pe fundul vasului. Mie, dimpotrivă, îmi place și pe deasupra îmi trezește dulci amintiri caramelizate. De ce povestea cu laptele? Pentru că ritualul cu cratița de lapte este petite madeleine a mea, în căutarea timpului meu scufundat în amintiri. Pentru că la Timișoara, bunicul mă răsfăța oferindu-mi ce este mai bun; printre altele, el aduna cu lingura precipitatul de lapte care rămânea la fundul cratiței și mi-l oferea ca delicatesă. Pe urmă se spălau vasele – întâi cele de lapte, în vailing separat. (Toată viața m-am întrebat de ce părinții și bunicii mi-au ascuns că suntem evrei. Am aflat de la oamenii care m-au acuzat, de fapt m-au jignit numindu-mă jidancă împuțită.) Când întrebam de ce trebuie spălate întâi cele de lapte și clătite tot așa, bunica îmi dădea explicații neverosimile, dar pe atunci nu prea îmi băteam capul cu asemenea lucruri. La noi acasă, la mama, acesta nu era un subiect. De-abia după mulți am învățat în Israel ce înseamnă cașrut, abia acolo am realizat că bunicii țineau șabatul și că se mânca după ritual.Read more…

Sep 21, 2023 35 comments

“Mergem în Hawaii!”

Oct 5, 2023By

Era în 1978. Eram în clasa a XI-a, aveam 17 ani și capul plin de iluzii. Încă nu ajunsesem în cei mai răi, ultimii ani ai comunismului, când nici să visăm nu mai aveam putere. Acum eram încă la vârsta când, cred că în mod instinctiv, omul se abandonează visării, deși mediul era atât de potrivnic! Sau poate tocmai de aceea. La liceul din orășelul transilvan unde învățam aveam practică de producție câte o săptămână pe lună, practică ce avea loc în atelierele școlii. Aceasta era diferită de practica agricolă desfășurată toamna, timp de cinci sau șase săptămâni, când toți elevii școlii eram duși să ajutăm de obicei la culesul recoltelor de porumb, dar adesea și la mere. Cu doar câțiva ani înainte, liceul teoretic, singurul din oraș, fusese transformat în liceu industrial cu profil de așchiere a metalelor. Atelierul nostru de practică era unul de lăcătușărie, eram îmbrăcați în halate albastre de lucru și clasa era împărțită în grupe mai mici distribuite în mai multe ateliere cu diferite profiluri. Grupa noastră era de zece elevi care trebuiau pregătiți să devină calificați în lăcătușărie. Tăiam tablă groasă la dimensiuni potrivite (de fapt a tăia tablă cu ghilotina specială se numește a debita, termenul mi-a rămas în memorie), fixam bucățile tăiate în menghine pe bancurile de lucru și apoi, folosind niște pile mari pentru metal, le pileam marginile îndoindu-le la final în forma potrivită din care luau naștere nici mai mult nici mai puțin decât… zăvoare pentru cotețe.Read more…

Oct 5, 2023 13 comments

Femeia în bluză galbenă

Oct 5, 2023By

Trecuseră zece zile de la începutul războiului de Yom Kipur. Ioav pilota un avion Phantom. Era deasupra Kuneitrei, pe partea siriană a podișului Golan. Își terminase misiunea și se pregătea să se întoarcă la bază. Deodată aparatul s-a cutremurat puternic. Fusese atins de o rachetă antiaeriană siriană, s-a gândit Ioav. Motorul din partea dreaptă a luat foc, nici vorbă de aterizare forțată. Singura soluție era să se catapulteze și să se roage ca parașuta să se deschidă. N-a mai reușit să se orienteze unde va cădea cu parașuta, de partea israeliană sau de cea siriană. A aterizat lin într-o pădurice. Timp de câteva minute a fost liniște. Nu departe de el erau împrăștiate fragmentele avionului pe care îl pilotase. De după copaci au apărut soldați sirieni cu țevile armelor îndreptate spre el. – Sus mâinile! – a strigat într-o ebraică stâlcită unul dintre ei care avea gradul de sergent. Nu ar fi avut niciun rost să folosească pistolul cu care era înarmat. În timp ce ridica mâinile, și-a amintit cuvintele comandantului flotilei aeriene de care aparținea: – În situația în care sunteți luați prizonieri, trebuie să vă fie clar: singurul lucru important este să supraviețuiți!Read more…

Oct 5, 2023 8 comments

”Romanul a murit. Și nicio forță din lume nu va învia această formă literară”

Oct 5, 2023By

Nu întâmplător am pus titlul de mai sus între ghilimele. Fraza nu-mi aparține mie, ci lui Varlam Șalamov, celebrul povestitor (da, povestitor, nu scriitor), autorul Poveștilor din Kolîma, una din cele mai sumbre și mai triste culegeri de povești din gulagul stalinist. Fraza cu pricina m-a pus pe gânduri. Ea apare în prefața primului volum de povestiri de care aminteam, o prefață de peste 20 pagini(!) în care autorul își prezintă opiniile despre cum trebuie să arate literatura vremurilor noastre. Nu voi plictisi cititorul cu prea multe amănunte din perorația în scris a autorului acelor povești, perorație care îți ridică părul măciucă și care indică cu exactitate magnitudinea cruzimii și neomenia regimului introdus de ”Soarele Popoarelor” între cele două războaie mondiale. Volumul de peste 500 pagini conține vreo 60 povești, toate adevărate, ai căror eroi sunt ”oameni fără biografie, fără trecut și fără viitor”, așa cum îi definește autorul. biografie, fără trecut și fără viitor”, așa cum îi definește autorul.

Și deși Șalamov e conștient de faptul că nu e primul care a introdus în literatura universală povestirile luate din ceea ce el numește ”viața vieții”, prefața indică fără semne de întrebare opinia autorului despre inutilitatea romanului în zilele noastre.Read more…

Oct 5, 2023 28 comments

Festivalul Euroiudaica din Oradea

Sep 21, 2023By

Foarte recent, între 3 și 9 septembrie, Oradea a avut privilegiul de a găzdui o manifestare complexă, extraordinară se poate spune – și asta fără a exagera – intitulată Festivalul Euroiudaica. Au fost șapte zile de început de toamnă pline de manifestări și evenimente culturale de o mare diversitate și de o înaltă ținută calitativă. Însuși cuvântul ”festival” înseamnă sărbătoare sau timp sărbătoresc și, de această dată, poate mai mult ca în alte ocazii în care se folosește acest termen, am simțit sărbătoarea apropierii locuitorilor orădeni de toate etniile prin intermediul activităților desfășurate pe parcursul acestor șapte zile, începând de dimineață și continuând uneori până târziu în noaptea caldă de sfârșit de vară. Locațiile alese au fost de asemenea reprezentative pentru istoria iudaică a orașului.Read more…

Sep 21, 2023 20 comments

La drum de (în) mână cu Waze

Sep 21, 2023By

Nu conduc maşina din o mie de motive. În primul rând pentru că nu am carnet de conducere. Nu mi-am dorit neapărat să-mi dau examenul de şofer, dar nici nu am refuzat categoric, până când o întâmplare mi-a confirmat faptul că nu eram potrivită deloc pentru a sta la volan. Tocmai ieşeam pe poarta Institutului Politehnic (unde eram tânăr cadru didactic) când am zărit-o pe colega mea de clasă C. la volanul unei Dacii 1300 albe, nou-nouţe. Am salutat-o plină de voioşie strigând: „Servus, C!” şi i-am făcut cu mâna. Ea, la fel de bucuroasă de revedere ca şi mine, şi-a ridicat mâinile de pe volan, mi-a făcut semn şi răspuns „Servus, Iuli!”. În secunda următoare Dacia ei nou-nouţă s-a izbit de autoturismul de faţă. Ciocnirea s-a soldat doar cu deformarea barelor de protecţie, dar colega mea a ieşit din maşină disperată, strigând ”Auleo, mă omoară bărbatu-meu!”. Eu, autoarea morală a carambolului, mi-am dat seama că aş fi procedat exact ca ea şi am decis că nu merită să risc o crimă în familie. Oricum, la vremea aceea nu aveam maşină. În momentul în care soţul meu s-a aşezat la volan şi eu pe scaunul din dreapta, mi-am asumat rolul din „copilot”, semnalându-i fără încetare tot ce mişca pe drum: Vezi că vine o maşină din dreapta! Uite că ăla vrea să ne depăşească! Nu te apropia atât de mult de cel din faţa ta. Uite un biciclist! Vine o curbă dublă periculoasă! Mi-am jucat conştiincios rolul de „navigator-avertizor”, până într-o seară când, la un pahar de coniac, bărbatul meu mi-a spus un următorul banc:Read more…

Sep 21, 2023 12 comments

Operațiunea Damocles

Sep 28, 2023By

Evenimentele istorice petrecute curând după întemeierea statului Israel sunt învăluite într-o aură de aventură și de romantism. Acest lucru însă nu trebuie să ne inducă în eroare: era vorba despre interese vitale ale tânărului stat care lupta pentru supraviețuire. Operațiunea Damocles a fost campania Israelului pentru a-i împiedica pe inginerii germani să dezvolte arme moderne în serviciul Egiptului, în special rachete balistice și avioane de luptă. Înfrângerea suferită în războiul din 1948-49 l-a determinat pe conducătorul egiptean Nasser să caute modalități de modernizare a arsenalului care consta în mare parte din stocuri britanice rămase după al Doilea Război Mondial. Părea logic ca arabii, care erau nu numai antisemiți, ci și mari admiratori a tot ce era german, să se adreseze constructorilor de arme din fosta Germanie nazistă, printre care oricum mulți erau șomeri. Prin urmare, între sfârșitul anilor 1950 și mijlocul anilor 1960, industria de armament egipteană a angajat câteva sute de specialiști germani. Ei au fost recrutați de comerciantul de arme Hassan Sayed Kamil, fiul unui egiptean și al unei elvețience. Ca multimilionar, Kamil locuia într-o vilă elegantă cu o priveliște încântătoare asupra orașului Zürich și își împărțea timpul liber între partide de vânătoare în Carpați și excursii de pescuit în Canada. Era inginer mecanic, absolvent al prestigiosului ETH Zürich și lucrase în industria elvețiană de armament, la firma Oerlikon-Bührle. Avea legături directe cu Nasser și la cererea acestuia a contribuit la întemeierea industriei egiptene de armament.Read more…

Sep 28, 2023 6 comments

O vizită la doamna doctor Mirjam Bercovici

Sep 21, 2023By

De la bun început trebuie să precizez: nu a fost o vizită obișnuită, ci una care marca un eveniment. Doamna doctor Bercovici a împlinit incredibila vârstă de 100 de ani! Și cuvântul ”incredibil” nu l-am folosit pentru anii ei. Întâmplător (sau nu, ținând cont și de cele peste opt decenii ale mele), sunt înconjurată de persoane care, dacă nu au aceeași vârstă cu domnia sa, se apropie de ea. Dar niciuna nu are nici pe departe felul de a fi al doamnei Mirjam, cum o numește toată lumea. Știa de ce vin la ea, de altfel nu făceam parte din ”primul eșalon”. De două zile, mi-a povestit, arătându-mi florile răspândite în toată casa, primea felicitări de la o lume întreagă – și nu numai din România, ci și de peste hotare, din Israel, din Germania… Modestă, mi-a spus: ”Nu știam că atât de multă lume mă cunoaște” – a fost replica la informația pe care i-am dat-o, că aproape 100 de persoane au felicitat-o pe Facebook. Doamna Mirjam nu are Facebook, „nu-mi place să mă dezbrac în fața lumii”, de aceea m-a rugat să-i citesc câteva nume, unele cunoscute, oameni apropiați, altele mai puțin cunoscute. Asculta înșiruirea cu mirare, nu conștientiza că a devenit persoană publică, în cel puțin trei ipostaze: ca medic pediatru, când ani de zile îi vindeca cu succes și cu blândețe pe cei mici, ca supraviețuitoare a Holocaustului, când a ținut să împărtășească lumii din experiența sa dramatică de deportată în Transnistria și ca autoare foarte citită în revista Baabel.Read more…

Sep 21, 2023 17 comments

Nu mai plânge, Baby!

Sep 21, 2023By

Ideea de a scrie ceva despre plâns nu are ca inspirație renumita melodie cu acest titlu, ci de câteva articole care mi-au căzut în mână în ultimul timp și care discută înclinația specială a persoanelor de gen feminin de a-și exprima sentimentele și senzațiile nu prin vorbe, ci prin hipersecreție lacrimală. În general, termenul de plânset desemnează curgerea lacrimilor ca reacție a unei stări emoționale. Acțiunea de a plânge este definită ca un fenomen secretomotor complex care este caracterizat prin curgerea lacrimilor din aparatul lacrimar. Discuțiile în acest subiect au la origine impresia generală după care femeile plâng mai ușor și mai des. De exemplu, un psiholog clinic a cercetat frecvența plânsului la cele două sexe și a ajuns la concluzia că femeile plâng în medie între 30-64 ori pe an, spre deosebire de bărbați, la care numărul mediu anual al acceselor de plâns e doar de 0-6. Și dacă cineva își închipuie că pe acest tărâm e loc de diletantism sau de amatorism, realitatea e complet alta.Read more…

Sep 21, 2023 10 comments