În această săptămână în Israel se marchează 50 de ani de la cel mai lung, dificil și problematic război (cu excepția Războiului de Independență) dus de armata israeliană împotriva vecinilor arabi, război care ar fi putut să se termine cu o catastrofă, cu dispariția statului evreu. În afară de moartea a 2500 de militari, acesta a determinat demisia premierului israelian Golda Meir, a generalului Moshe Dayan, a mai multor militari de rang înalt care conduceau serviciile de informație ale statului și cu sfârșitul generației „părinților fondatori” ai Israelului, Golda Meir fiind ultimul reprezentant care a îndeplinit funcția de prim-ministru.

Nu ne revine nouă, celor din afara Israelului, să facem aprecieri asupra mersului războiului care, în fond, s-a încheiat cu victoria Israelului, dar diverși analiști militari, strategi și oameni politici din Israel au făcut acest lucru și au ajuns la concluzia tristă că da, suprastructura militară a purtat o parte din vină, mai puțin Golda Meir care în perioada anterioară războiului a avut presentimentul că lucrurile nu merg bine și că ar trebui să se ia măsuri de pregătire, ceea ce parțial a și făcut. Situația de atunci din Israel, desfășurarea războiului, toate dificultățile întâmpinate de premier pe plan intern, în cadrul propriului guvern, și pe plan extern, în relațiile cu alte state, se regăsesc în volumul Golda Meir: Viața mea, lansat recent, apărut la inițiativa Ambasadei Israelului din București și a Complexului Lauder-Reut. De menționat că lansarea a fost realizată chiar în ajunul sărbătorii de Yom Kipur.

Cartea care descrie viața Goldei până la demisia ei din funcție are un mare capitol despre Războiul de Yom Kipur și ceea ce am amintit mai sus cu privire la cauze și desfășurări sunt cuvintele ei. Golda Meir recunoaște marile erori ale suprastructurii militare, mai ales ale serviciilor de informații, dar nu numai. Paradoxal, existau date care indicau o pregătire militară intensă atât din partea Egiptului, cât și a Siriei – din fericire, spune Golda, nu a fost un război pe trei fronturi, ci numai pe două, Iordania nu s-a implicat – dar aceste semne au fost prost interpretare și, de fapt, singura care s-a îngrijorat a fost premierul. I s-au dat explicații liniștitoare. Lipsa de pregătire, la care s-a adăugat și sărbătoarea de Yom Kipur (inamicii știau că este cea mai mare sărbătoare evreiască și că majoritatea populației, inclusiv militarii și rezerviștii sunt la sinagogă), a făcut mobilizarea dificilă, apoi s-a văzut că nu toate unitățile militare erau corespunzător înarmate și de aceea, în primele două-trei zile ale războiului s-au înregistrat atât victorii egiptene în zona Canalului de Suez, cât și siriene în cea a Podișului Golan. Se epuiza armamentul și munițiile, iar embargoul impus de Marea Britanie și Franța privind exportul de arme către Israel limita și mai mult capacitatea armatei israeliene.

Salvarea a venit din partea Statelor Unite, a secretarului de stat Henry Kissinger și a președintelui Richard Nixon. Și dacă americanii au fost de acord să ajute Israelul, aceasta s-a datorat și înțelepciunii premierului Golda Meir care nu a permis să se declanșeze un atac preventiv, astfel că Israelul nu a putut fi acuzat că ar fi început războiul. Au existat mari probleme și cu transportul armamentului american către Israel, ceea ce a determinat una din marile ei dezamăgiri față de mișcarea socialistă. Nicio țară europeană condusă de un guvern social-democrat – tovarășii de idei ai Goldei în Internaționala Socialistă – nu a aprobat realimentarea avioanelor americane care aduceau armele. Golda a înțeles că se temeau ca nu cumva statele arabe să se supere și să nu le mai furnizeze petrol… (Oare istoria nu se repetă și azi, într-un alt context?)

Deși Israelul a câștigat și acest război, iar o comisie de anchetă a exonerat-o, presiunea publică împotriva conducerii israeliene, atât civile cât și militare, a fost foarte puternică. Simțind că o parte din responsabilitate îi aparține, Golda a decis să-și dea demisia.

De atunci, Războiul de Yom Kipur a servit ca lecție și avertisment pentru Israel. Indiferent de rezultatele unor conflicte anterioare, statul evreu trebuie să-și mențină vigilența. Atunci, au tras concluzia analiștii militari, Israelul s-a amăgit cu victoria din Războiul de Șase Zile și nu a ținut cont de dorința de revanșă a vecinilor arabi.

Israelul a învățat lecția. Este adevărat, o parte considerabilă a bugetului țării, în loc să fie folosită pentru îmbunătățirea vieții israelienilor, este alocată înarmării și pregătirii militarilor. Se încearcă, cu mai mult sau mai puțin succes, și demersuri diplomatice pentru apropierea statelor arabe, cum este inițiativa „Acordurile Abraham”. Acest buget nu este o povară ușor de suportat, dar Israelul nu mai vrea să se confrunte cu situația de acum 50 de ani care a dus nu numai la un mare număr de victime printre tinerii militari, dar și la „victime colaterale”, cum a fost premierul Golda Meir – și ea nu merita această soartă.

Eva Galambos