“We can forgive the Arabs for killing our children. We cannot forgive them for forcing us to kill their children. We will only have peace with the Arabs when they love their children more than they hate us” (Putem să-i iertăm pe arabi că ne ucid copiii. Nu-i putem ierta pentru că ne obligă să-i ucidem pe ai lor. Vom avea pace cu arabii numai când ei își vor iubi copiii mai mult decât ne urăsc pe noi.) Golda Meir.

Tocmai am vizionat noul film Golda, care mi-a inspirat acest articol. În plus, tocmai se împlinesc 50 de ani de la războiul Yom Kipur, în care Golda a jucat un rol important.

Golda Meir a fost a doua femeie din lume aleasă în mod democratic ca prim-ministru în 1969, prima fiind Sirimavo Bandaranaike în Ceylon / Sri Lanka, în 1960.(1)

Viața Goldei Meir (Mabovitch) (1898-1978)(2,3)

S-a născut la Kiev și în 1906 familia a emigrat în Statele Unite. După ce a devenit profesoară la o școală din Milwaukee, a aderat la mișcarea sionistă a muncitorilor. În 1921 Golda, pe atunci Goldie Mayerson (sau Meyerson) și soțul ei au emigrat în Palestina mandatară, stabilindu-se în chibuțul Merhavia. Acolo au lucrat în agricultură. În 1924 s-au mutat la Ierusalim, unde li s-au născut un băiat și o fată. În 1934 a intrat în conducerea Sindicatului Muncitoresc Evreiesc (Histadrut), iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost membră a Agenției Evreiești. A fost una dintre semnatarii Declarației de Independență a Israelului, în 1948.

În 1952 a ocupat postul de ministru al muncii, iar în 1956 a fost numită ministru al afacerilor externe. Între 1969-1974 a ocupat poziția de prim-ministru. După războiul de Yom Kipur, Golda a demisionat. În 1977 a mai apucat să-l întâlnească la Knesset pe președintele Egiptului, Anwar Sadat, în timpul tratativelor de pace israeliano-egiptene. La sfârșitul anului 1978, Golda a decedat de limfom, de care a suferit vreme de 12 ani. Adevărata și singura ei dragoste a fost ministrul transporturilor, David Remez. Golda a avut o poveste romantică și cu ministrul finanțelor SUA, Henry Montor.(4)

Contribuția Goldei la întemeierea Israelului, activitatea ei politică și diplomatică și poziția ei față de conflictul arabo-israelian

Încă înainte de izbucnirea Războiului de Independență, în 1947, Golda a încercat să-l convingă pe regele Iordaniei, Abdullāh I, să nu se alăture forțelor arabe care au invadat noul stat Israel. Dar regele nu și-a ținut promisiunea. În timpul Războiului de Independență, Golda a cutreierat SUA reușind să adune 90 de milioane de dolari de la evreii americani, adică o treime din costul războiului. Ea a promovat o politică pacifistă, căutând o soluție pașnică la conflictul cu arabii.

În 1972 s-a întâlnit cu Nicolae Ceaușescu, iar în 1973 cu Papa Paul al VI-lea și cu cancelarul Germaniei de Vest, Willy Brandt. Golda, deși socialistă, era frapată de măsurile antievreiești din URSS: închiderea sinagogilor și interzicerea studierii limbii ebraice. Din fericire, visul rușilor de a transforma Israelul într-o țară aliată, comunistă, s-a destrămat, iar Israelul a început să primească sprijinul Statelor Unite. În februarie 1973, în timpul vizitei la Washington, D.C., Golda și viitorul secretar de stat al SUA, Henry Kissinger, au căzut de acord asupra unui plan după care Egiptul va primi înapoi suveranitatea asupra peninsulei Sinai, în schimbul asigurării securității Israelului. Cu toată tendința ei pacifistă, Golda a negat tot timpul existența unei entități palestiniene. Văzând indiferența lumii la masacrul sportivilor israelieni de la Olimpiada de la München 1972, Golda a ordonat Institutului pentru Informații și Operațiuni Speciale (Mosad) să-i “vâneze” pe vinovați. Majoritatea criminalilor au fost lichidați. Golda a avut conflicte cu cancelarul evreu (dar antisemit) al Austriei, Bruno Kreisky, care la un moment dat a oprit trecerea emigranților evrei ruși prin Austria, în drum spre Israel.

Războiul de Yom Kipur (5,6)

Yom Kipur sau Ziua Ispășirii este cea mai sacră sărbătoare a poporului evreu, în care fiecare se roagă pentru iertarea păcatelor din timpul anului. Războiul de Yom Kipur a avut loc între 6-26 octombrie 1973, inițiat de Egipt și Siria. El a început în ziua în care mulți evrei postesc, se roagă în sinagogi, circulația e oprită, radioul nu transmite, totul e închis în afară de urgențe (spitale, ambulanțe, pompieri etc.). După rugăciuni, oamenii ies pe străzi și copiii se joacă nestingheriți de circulație. În aceeași lună a fost și sărbătoarea musulmană Ramadan.

În timpul Războiului de Șase Zile, Israelul a ocupat două regiuni strategice: platoul Golan în nord și peninsula Sinai în sud. Aceasta era o necesitate vitală, pentru că Siria și Egiptul atacau în permanență așezările israeliene din nord și din sud. În urma Războiului de Uzură (1969-1970), noul președinte al Egiptului, Anwar Sadat, a propus Israelului declararea unei stări de nonbeligeranță în schimbul restituirii Golanului și a Sinaiului. Bineînțeles că Israelul s-a împotrivit.

În după amiaza zilei de 6 octombrie 1973, când evreii se rugau și posteau, sirenele au început deodată să sune cu tonuri înalte și joase: război sau atac aerian! Transmisiunile la radio au fost reluate. Oameni ascultau știrile. Se anunța că Israelul a fost atacat simultan din două direcții, în sud de Egipt și în nord de Siria. Se pare că Egiptul concentrase câteva sute de mii de soldați lângă canalul Suez. Sirienii avansau cu repeziciune pe platoul Golan. Atacul neașteptat și intensitatea focului au produs multe victime israeliene. Tancurile, avioanele și mai ales munițiile erau insuficiente. Golda Meir a apelat la ajutor american, dar la început guvernul Nixon a refuzat, fiindcă ministrul apărării, James Schlesinger (un evreu american) dorea să evite o eventuală intervenție a URSS în acest conflict. Dar când URSS a intrat în război de partea Egiptului, strategia s-a schimbat. Nixon a inițiat un program de aprovizionare urgentă a Israelului. Tancuri, artilerie, muniții au fost aduse pe mare și cu avioane de transport. Au fost trimise și zeci de avioane de luptă Phantom.

După primele înfrângeri, armata israeliană s-a reorganizat și, cu sprijinul armamentului american, Israelul a anihilat aviația egipteană, iar trupele generalului Ariel Sharon au trecut canalul Suez și au reușit să înconjoare Armata a III-a egipteană. Cei 30.000 de soldați s-au predat, altfel ar fi murit de foame și de sete. Trupele lui Sharon ar fi putut ajunge chiar la Cairo, care nu era apărat. Pe frontul de nord, cu mari sacrificii, soldații israelieni i-au forțat pe sirieni să se retragă, lăsând drumul liber spre Damasc.

În 22 octombrie, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat rezoluția 338 care cerea încetarea imediată a focului, dar luptele au continuat încă patru zile. Iată unele date (aproximative) despre raporturile de forțe și echipament, precum și pierderile umane ale celor două tabere beligerante: (6) Israelul era sprijinit cu armament de către SUA, Portugalia, Olanda și Grecia. De partea Egiptului și Siriei luptau trupe din nouă țări arabe și Cuba, cu sprijin material și armament din URSS, Germania de Est, Pakistan, Coreea de Nord și Liban. Israelul a luptat cu cca. 400.000 de soldați, față de 1 milion ai inamicului. Și în privința armamentului raportul era cam de 2:1 în defavoarea Israelului, doar avioanele de luptă erau în număr egal de ambele părți. Pierderile Israelului s-au ridicat la 2.812 morți, cca. 8.000 răniți și 293 prizonieri. Pierderile inamicului au fost proporțional mult mai mari: 18.000 morți, 30.000 răniți și 8.763 prizonieri.

Războiul a cauzat boicotul petrolier arab. Exista și riscul unui conflict nuclear între marile puteri și in extremis, Israelul era pregătit să folosească arma atomică. Contrar așteptărilor, războiul a arătat că linia de fortificații israeliene de lângă canalul Suez (linia Bar Lev) nu era impregnabilă. Guvernul și armata au tras concluziile necesare din greșelile tactice făcute înainte și în primele zile ale războiului. Deși până la urmă ei au pierdut, mândria lumii arabe a fost recâștigată, pentru că au surprins „Invincibila Armada” israeliană și nu erau departe de victorie. Din fericire, armata israeliană s-a redresat repede, câștigând în final războiul.

Poate cel mai important rezultat al acestui război a fost crearea unei ambianțe favorabile tratatului de pace dintre Egipt și Israel. În 1977 Sadat a făcut o vizită istorică la Ierusalim, unde a întâlnit-o pe Golda și a ținut un discurs impresionant în fața Knesset-ului.

Tratatul de pace a fost semnat în 1978 la Camp David, sub egida președintelui american Jimmy Carter. În 1978, la Oslo, Sadat și Begin au primit premiul Nobel pentru pace. Israelul a retrocedat peninsula Sinai. De atunci este pace și liniște între cele două țări, o pace rece între guverne. Sadat a căzut victimă acestui gest îndrăzneț, fiind asasinat de un extremist musulman.

De ce a fost surprins Israelul de armatele arabe și a pierdut în prima parte a războiului?

Acest război a fost o lecție amară care a readus la realitate poporul și armata israeliană după formidabila victorie din Războiul de Șase Zile din1967. Începând cu 1972, Egiptul condus de Sadat a început să se reînarmeze, soldații fiind instruiți de ofițeri sovietici. În august 1973 spionul Ashraf Marwan a atras atenția Israelului că Egiptul și Siria pregătesc un atac surpriză. În 25 septembrie Golda a fost avertizată de Hussein, regele Iordaniei, de un război iminent cu Egipt și Siria. Au urmat încă 11 avertizări și toate au fost ignorate. Cu o săptămână înainte de Yom Kipur, mari trupe egiptene au fost comasate lângă canalul Suez, dar Direcția de Informații Militare (AMAN) l-a considerat un exercițiu militar de rutină. Armata siriană se apropia de Golan, Egiptul și Siria își mobilizau rezerviștii, dar nimic nu a fost luat în serios de AMAN. Ca să-i deruteze pe israelieni, cu patru zile înainte de izbucnirea războiului, egiptenii au anunțat la radio știrea falsă că un mare număr de rezerviști au fost demobilizați. Cu două zile înainte de război, familiile consultanților ruși au părăsit Egiptul și Siria. Șeful Mosad-ului, Zvi Zamir, știa, dar tot insista că lumea arabă nu vrea război. Mai târziu el și-a explicat eroarea spunând: “Noi credeam că ei nu sunt în stare să înceapă un nou război”. Doar generalul Ariel Sharon, studiind fotografiile aeriene din jurul canalului Suez, cu o zi înainte de război, și-a exprimat certitudinea că războiul este inevitabil. Golda Meir nu a primit la timp toate aceste informații.

În dimineața de Yom Kipur, șeful statului major, generalul locotenent David Elazar a optat pentru trimiterea unui număr mare de unități blindate la granița de sud, dar ministrul apărării, Moshe Dayan, s-a opus. El dorea să trimită în sud mai puține divizii și în schimb să mobilizeze forțele aeriene. Golda a urmat sfatul lui Elazar, fără a începe însă un război preventiv cu Siria, așa cum propunea acesta. Golda se temea (și poate avea dreptate) că americanii vor refuza ajutorul dacă Israel va iniția primul atac. Această luare de poziție a fost încurajată și de Henry Kissinger. La începutul războiului, cei 100.000 de soldați egipteni care au traversat canalul au fost înfruntați de numai 450 de soldați israelieni din 16 fortificații care s-au dovedit foarte ușor penetrabile. Contraatacurile blindate israeliene din 6-8 octombrie au fost înfrânte de puzderia de egipteni bine înarmați și instruiți. În continuare, reorganizați și reînarmați, israelienii au ieșit victorioși.

Rolul Goldei Meir în tratativele de pace

Cu Armata a III-a egipteană înconjurată și cu cei 30.000 de soldați lipsiți de apă și alimente, Golda i-a scris direct lui Sadat și a propus încheierea războiului cu condiția ca el să se adreseze în scris Israelului cu numele de “statul Israel” și nu “statul Sionist” și să facă schimb de prizonieri. Sadat a acceptat. Toate acestea sunt descrise în filmul Golda.

Comisia Agranat (7)

Primele zile ale Războiului de Yom Kipur au fost o experiență traumatică pentru israelieni. Guvernul a numit o comisie condusă de Shimon Agranat, președintele Curții Supreme, să analizeze cauzele dezastrului, greșelile datorită cărora Israelul a fost surprins de invazia arabă, producându-se atâtea victime.

Comisia a analizat problemele legate de evaluarea și transmiterea informațiilor înainte de război, de organizarea armatei, precum și de statutul ei legal. Raportul a fost publicat în trei părți, cea finală în ianuarie 1975. În concluzie, comisia a cerut demiterea din funcție a multor persoane aflate în posturi de conducere.

Printre cei demiși au fost șeful AMAN, generalul maior Eliyahu Zeira, și colaboratorii lui care nu au avertizat guvernul și armata de pericol, deși aveau unele informații. Comisia a criticat concepția greșită a AMAN că Egiptul va ataca numai dacă va avea superioritate aeriană asupra Israelului.

Comisia a cerut și demisia comandantului forțelor de sud, generalul maior Shmuel Gonen.

Șeful statului major, David Elazar, a fost și el găsit vinovat și a demisionat, chiar dacă mulți erau convinși că nu avea nicio vină.

Comisia nu s-a pronunțat cu privire la rolul ministrului apărării, Moshe Dayan, însă publicul l-a condamnat vehement și a demisionat și el. După cum se vede și în filmul Golda, la începutul războiului, faimosul erou al Războiului de Șase Zile era convins că armata israeliană îi va nimici pe arabi. După câteva zile însă, văzând că arabii înaintează cu succes, Dayan a intrat în panică și a declarat public că trăiește cu frica distrugerii Israelului, chiar dacă aceasta putea demoraliza trupele.

Concluziile mele asupra activității Goldei în preajma Războiul de Yom Kipur.

Golda era înzestrată cu inteligență, tact, stăpânire de sine și înțelepciune. Mulți o considerau mama națiunii. A greșit neluând în considerare avertizarea regelui Hussein și ale altora, dar a avut şi ghinionul să fie derutată de serviciul de informații și de nehotărârea lui Moshe Dayan. Ea ar fi trebuit să ia în serios avertizările și să ia măsuri ca armata să fie pregătită pentru un eventual atac. Ea a procedat corect să nu înceapă un război preventiv și a fost foarte abilă în tratativele de pace. Comisia Agranat a criticat-o pe Golda pentru că nu era informată, iar ea a dat vina pe AMAN că nu a transmis informațiile pe care le deţinea. Chiar dacă nu a fost găsită vinovată în mod direct, și Golda Meir s-a simțit nevoită să demisioneze în aprilie 1974.

Cărți și filme despre Golda Meir

Despre viața și cariera Goldei Meir s-au scris peste 30 de cărți, ea însăși a scris o autobiografie intitulată My life (Viața mea) și s-au produs zeci de filme documentare, dar și artistice. În filmul din 1982 A woman called Golda, rolul ei a fost jucat de Ingrid Bergman.

Recentul film Golda, cu Helen Mirren în rolul principal, ne-a impresionat nu numai prin jocul excelent al lui Mirren, dar și prin obiectivitatea filmului, comparat cu cel din 1982 și lipsa scenelor “dulcege”. Filmul reflectă faptele așa cum s-au petrecut, aduce imagini și sunete autentice filmate / înregistrate în timpul războiului, introducând spectatorul în atmosfera de atunci. Filmul evidențiază caracterul ei de lider adevărat, cu un suflet sensibil și uman – cu toate că în timpul războiului, Golda avea deja un cancer avansat. Iată trailerul filmului:

Închei cu cântecul care în acele vremuri a devenit imnul luptătorilor care apărau granițele Israelului. Inițial, compozitoarea Naomi Shemer voia să traducă Let it be al formației Beatles, dar apoi a compus un cântec original, Lu Yehi (Dacă ar fi).

Atașez cântecul interpretat de Hava Alberstein în fața soldaților și textul original cu traducerea în engleză. Cântecul, compus în primele zile ale războiului, exprimă speranța și rugăciunile pentru întoarcerea cu bine a soldaților la casele lor. Naomi Shemer a fost denumită “Vocea națiunii.”

https://www.hebrewsongs.com/?songID=176

Golda a fost și va rămâne în memoria poporului ca prim-ministrul care a făcut tot posibilul pentru apărarea cauzei sioniste și a statului Israel.

Bibliografie

1. https://en.wikipedia.org/wiki/Sirimavo_Bandaranaike

2. https://en.wikipedia.org/wiki/Golda_Meir

3. https://www.britannica.com/biography/Golda-Meir

4. https://www.timesofisrael.com/who-or-what-was-golda-meirs-one-true-love-a-new-biography-has-answers/

5. https://www.britannica.com/event/Yom-Kippur-War

6. https://en.wikipedia.org/wiki/Yom_Kippur_War

7. https://en.wikipedia.org/wiki/Agranat_Commission

8. https://www.maariv.co.il/news/military/Article-997149

Tiberiu Ezri