Acum câţiva ani am intrat într-o cafenea intimă din centrul Clujului, amenajată cu piese de mobilier şi obiecte decorative din perioada ante şi interbelică – aparate de radio, călcătoare, râşniţe, oglinzi, lămpi, maşini de scris, gramofoane, o maşină de cusut Singer. Ne-am aşezat şi am comandat câte o cafea. Pe perete, deasupra măsuţei noastre era fixată o etajeră cu sertare semideschise din care se întrevedeau fotografii vechi. Clienţii păreau a fi invitaţi să dea iama printre pozele alb-negru şi sepia. Fotografiile lăsate la îndemâna străinilor m-au întristat, inducându-mi acelaşi sentiment ca atunci când văd depozitate pe trotuar garnituri de dormitor (chiar dacă ştiu că sunt doar temporar în stradă, urmând a fi îmbarcate în camion şi mutate într-o altă locuinţă). Chiar şi în această tranziţie am senzaţia acută şi dureroasă că intimitatea cuiva este violată de toţi cei care aruncă o privire spre patul matrimonial, noptieră sau toaletă.
Am întrebat-o pe patroana localului de unde avea fotografiile şi răspunsul ei „De pe oser”[1] m-a descumpănit. Cum ajung unii să vândă fotografii vechi la oser şi cine le cumpără?! Mă îndoiesc că cineva scoate la vânzare fotografiile de familie (deşi nu e imposibil), mai degrabă cred că e vorba de fotografii părăsite, ai căror protagonişti nu mai trăiesc, nu mai sunt importanţi pentru nimeni şi poate că nimeni nu-i mai recunoaşte. Cel care le-a găsit nu s-a îndurat să le arunce şi a decis să scoată un ban de pe urma lor. Totuşi, aceste portrete şi instantanee reflectă vremea în care au fost făcute… Nu recunoşti oamenii, dar poţi vedea cum arătau clădirile şi străzile, ce haine şi ce coafuri erau în vogă, ce automobile circulau… Până la urmă, răsfoirea fotografiilor îndesate în sertare, în timp ce bei o cafea, poate constitui o inedită lecţie de istorie, chiar dacă pe mine mă înfioară şi mă umple de tristeţe.
Cine poate garanta că peste o vreme fotografiile noastre sau alte relicve de familie nu vor poposi într-o cafenea de epocă şi nimeni nu va mai şti că ne-au aparţinut? De fapt, ce importanţă are ce se va întâmpla cu obiectele după ce nu vom mai fi?! Şi totuşi, cu cât înaintăm în vârstă, avem tendinţa de a ne asigura (cât de cât) că lucrurile la care ţinem vor ajunge indicatorii amintirii noastre… Se spune că atâta vreme cât trăieşti în amintirea cuiva, nu ai murit definitiv.
Poate de aceea, curând după ce a împlinit 70 de ani, Bunica Erzsi a ţinut morţiş să-mi dea în dar mai multe obiecte la care ţinea. Nu înţelegeam deloc graba de a se despărţi de ele, din moment ce era încă sănătoasă, se ţinea bine. „Ca să-ţi aminteşti de mine”, mi-a spus atunci când mi le-a adus acasă, dimpreună cu câteva fotografii de familie, mai vechi. E drept că soţii Friedmann îşi pierduseră ambii feciori[2] şi nu mai aveau rude, eu fiind singura care puteam să devin depozitara acestor obiecte. Bunica Erzsi s-a prăpădit la 73 de ani… Peste decenii aveam să scriu despre ea, ba chiar şi despre obiectele pe care mi le-a dăruit. (Vaza Bunicii Erzsi şi Şiragul de granate)[3].
Am întâlnit şi alte persoane vârstnice care se străduiau să asigure viitorul cărţilor şi obiectelor de artă, scrisorilor şi fotografiilor personale, din dorinţa de a le salva de soarta vitregă a risipirii (sau distrugerii), dar (probabil) şi pentru a transfera în viitor o fărâmă din trecerea lor prin această lume.
Le dăruiau prietenilor mai tineri, le donau unor instituţii sau fundaţii, le depuneau în biblioteci şi arhive. Chiar dacă ar fi zăcut vreme îndelungată în măruntaiele unor depozite, tot exista şansa ca apoi cineva să le scoată la lumină, pomenind şi numele fostului posesor. Ideea era să nu arunci obiectele cele mai dragi, ci să le păstrezi pentru că ar putea deveni relicve.
Uneori mă apucă febra ordinii şi pornesc cu elan să golesc sertarele, vitrinele, dulapurile şi scrinurile burduşite. „De data asta nu păstrez decât strictul necesar!” îmi spun şi încep să triez obiectele. Apoi, treptat, cad pradă nostalgiei şi nu mă îndur să mă despart de diverse mărunţişuri (şi nu numai) încărcate de amintiri. Le pun înapoi de unde le-am luat şi îmi spun că „nu cer de mâncare”, pot sta acolo mult şi bine!
Până la urmă, ce-mi pasă mie ce se va întâmpla cu ele după ce „n-oi mai fi”? Cei care vin după mine le vor tria şi vor păstra ceea ce cred de cuviinţă sau, probabil, le vor arunca pe toate. După mine potopul!
Şi totuşi… Oare nu ar trebui, la rândul meu, să mă asigur că nu-mi împovărez moştenitorii cu gestionarea calabalâcului rămas în urma mea şi să-mi rezolv din timp această îndatorire? Pe de altă parte, ar trebui să salvez cumva obiectele purtătoare de poveşti (ale mele şi ale celor care mi le-au încredinţat cândva)… Dar cum?
Ce poţi face cu o vază, cu un şirag de granate, cu un portmoneu de argint (care nici nu ştii exact al cui a fost, dar l-ai primit în dar tocmai pentru a nu uita dăruitorul), cu un chelim, cu un guleraş de dantelă veche, cu linguriţa de argint cu mânerul gravat, cu perechile de ceşti aniversare, cu primul ceas de mână mecanic primit de la părinţi, cu cel dintâi jurnal legat în piele şi cu (multe) altele?
Cred că te poţi despărţi de toate aceste obiecte dragi desprinzându-le povestea, scriind-o şi salvând-o într-un fişier pe care-l poţi încărca pe un server alături de fotografiile digitalizate, în speranţa că dacă distribui linkul, le va accesa cineva, cândva.
Cred că după aceea poţi vinde tot ceea ce e vandabil şi arunca tot restul. Trebuie să te mai îngrijeşti doar să plăteşti hostingul la o firmă serioasă şi stabilă pentru următorii… Oare câţi ani? Cât o fi limita maximă a aducerii aminte?!
Andrea Ghiţă
[1] Denumire ardelenească, împrumutată din limba maghiară (ószer), a târgului de vechituri.
[2] O poveste din veacul XX https://acum.tv/articol/10166/
[3] Vaza Bunicii Erzsi https://baabel.ro/2018/11/vaza-bunicii-erzsi/ , Şiragul meu de granate – o bijuterie de familie https://baabel.ro/2022/11/siragul-meu-de-granate-o-bijuterie-de-familie/
12 Comments
Nu pot sa nu ma gandesc la metoda originala a lui Annie Ernaux de a-si descrie fotografiile de familie in romane fara a incorpora si imaginile in scrierile ei! Un loc sigur de a le perpetua in timp. Exact metoda opusa scriitorului W.G. Sebald, care si-a presarat in mod misterios scrierile cu fotogrsafii fara a explica ce reprezinta ele si cum se conecteaza la text.
Fotografia, fie ea doar alb-negru, a păstrat cu mult mai fidel imagini și figuri omenești! Informatic/digital sunt păstrați doar pixeli în densități variabile, care doar aproximează ce a fost viu, chiar dacă sunt colorați. După ce m-am pensionat, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi ordonez toate amintirile fotografice. Am și fișiere explicite cu cine(?), când(?), unde (?)… Le-am făcut și o grupare pe moștenitori. Asta ca să le fie mai ușor să și le împartă. Totul e pe albume. Iar, ca și oamenii, orice obiect are viața lui. Dumnezeu cu mila! Mi-a plăcut enorm articolul! Dezvăluie mult umanism înfășurat într-o realitate dureroasă pe care trebuie să o purtăm demn.
Tema aleasă de Andrea cred că preocupă pe fiecare dintre noi. Oare se poate trăi fără trecut?
Cât timp omul va exista…își va aminti.
Trebuie să mărturisesc că de vreo 10 ani nu mai am nicio fotografie nouă pe hârtie, totul e in calculator!!
Cât despre cele acumulate de-a lungul zecilor de ani, nu-mi fac iluzii, toate vor ajunge unde nu doresc.
Dar cel puțin eu mi-am făcut datoria față de cei dispăruți și față de moștenitorii mei și le-am lăsat o carte despre familia noastră, care conține -printre altele- cam vreo 80-90 fotografii, unele vechi de un secol.
Dar pot să înțeleg nostalgia dvs după imagini care nu se vor întoarce niciodată.
GbM
Eu nu îmi fac iluzii. Pulsul vieții este atât de intens și schimbările de interes pentru tot ce e nou atât de frecvente, încât moștenitorii noștri nu vor păstra nimic din ce am lăsat în urmă în afară de lucrurile de valoare pe care le vor vinde. Dintre cei trei nepoți de-ai noștri, doar una s-a interesat ce avem în vitrine și chiar și-a exprimat dorința de a poseda un obiect. Cred că suntem ultima generație strâns legată de memoria Holocaustului pe care o păstrăm printre altele prin fotografii. Mă întreb cu pesimism, căți copii din generația nepoților noștri vor vizita muzeul Holocaustului Yad Vashem din Ierusalim? În fond, moartea este o parte a vieții, epilogul ei. Egiptenii antici își înmormântau rudele cu obiectele lor, dar noi nu putem lua cu noi nimic, nici măcar poze. Nu avem nici o șansă să educăm noua generație în a păstra lucrurile celor dragi, dar poate totuși își vor mai aminti de noi. Vorba cântecului “Secolul vitezei” al formației Sfinx:
– Viața aleargă mai iute cu fiecare ceas
– Anii devin minute
……….
– Și în lume e-o continuă goană
– Da! Fără popas.
Dragă Tibi, trebuie să recunosc că această scriere mi-a fost inspirată de un episod actual, când fiica unor supravieţuitori, caută cu înfrigurare să doneze obiectele de artă rămase în urma părinţilor ei celebri, tocmai pentru că nu crede că urmaşii ei le vor mai aprecia, păstra. Ai dreptate: noi cei din generaţia a doua de după Holocaust suntem (probabil) ultimii care păstrăm obiectele moştenite, mai ales cele care amintesc de epoca dinainte de Holocaust.
Da, nostalgii ”scocioritoare” de sens și utilitate. Presupun că Tünde invită clienții la exerciții de imaginație, imersiune într-un posibil trecut al fiecăruia
.
Tristețea se estompează dacă e satisfăcut esteticul ambiental (totuși!). Oricum, frumoasă poetica rememorării.
Sunt printre cei care vâslesc pe valul amintirilor și da, multe piese de colecție și documente achiziționate de la oser și diferite târguri.Sentiment ciudat și trist, să știu că unele vor relua circuitul provenienței lor, dacă nu la gunoi…
Foarte trist, probabil ca se trece printr-o pasa proasta, sau poate o fac doar cei melancolici si cu sentimente amestecate privind viitorul lor, al urmasilor, dar uneori si trecutul.
Adesea discut despre problema obiectelor ce vor ramane, carti, discuri, casete video, dar si mult alte obiecte de casa, intr-o casa care inca mai este functionala, dar cat timp va mai dura astfel?
Si pentru a asterne povestile obiectelor, ca si povestile amintirilor sau ale intamplarilor, dar as aduaga povestile caselor pe langa care trec, si care au inceput chiar cele din Israel sa trezeasca amintiri triste din cauza disparitiei umane asociate.
Nu mai exista nici discuri floppy si nici Einstein, asa ca nici macar nu se pune problema “daca exista cineva ca sa citeasca”, aceste sintagme au disparut, in locul lor cu totul alte bazaconii programe, computere, notiuni indoielnice pe care toata lumea in teama de a nu le intelege pana la capat se grabeste fie a le pomeni, fie a le insusi intr-o intelegere aproxiativa.
Telefonul mobil isi impune atot-puterea asupra tuturor, e aproape indispensabil, iar daca te feresti de el, in a-l face FACTOTUM, esti privit cu o oarecare ironie, chiar si de unii prosti, care isi permit sa se creada foarte destepti pentru ca si pentru ei, viata a devenit echivalenta cu o APLICATIE.
Interesantă concluzie şi un posibil subiect de reflecţie într-un articol viitor. Cred că viaţa a fost dintotdeauna o aplicaţie în sensul originar al cuvântului. Este aplicată asupra fiecăruia din noi şi noi o suportăm, ne bucurăm de ea sau ne folosim de ea, la rându-ne. Dar poate că este o aplicaţie în sensul informatic, dacă Creatorul este şi Marele Informatician.
Ai dreptate să te întrebi care este limita aducerii aminte și mă tem că răspunsul nu este încurajator. Cuneiformele sumeriene pe tălițe de lut dăinuie de 5000 de ani, hârtia se păstreaază timp de secole, dar informația digitală? Nu numai că ea nu va rămâne după noi, dar ea dispare încă în vremea noastră. Mai poate cineva să citească astăzi un document scris în anii 1980 pe un floppy disc, cu programul Einstein? Poate că totuși ar trebui să scot și eu o carte???
Ultima întrebare e cea pe care am aşteptat-o. Răspunsul este DA!