Vaza Bunicii Erzsi

Am aşezat în vaza de pe scrin un buchet de flori de toamnă, repetând în gând spusele Bunicii Erzsi : în vaza asta se potrivesc toate florile, de toate culorile, în toate anotimpurile.  Vaza de faianţă, cu fâşii  în nuanţe de grena, roz cărnos şi portocaliu solar, înnobila toate florile aşezate în ea. Îndeobşte erau flori din grădina casei de periferie unde bunicii au fost obligaţi să se mute, în anii ’50, când regimul comunist i-a scos din apartamentul de patru camere din centru. Era apartamentul care găzduise « Hotelul Fridmann » unde au stat tinerii sosiţi din deportare, orfani, cu locuinţele devastate şi apoi ocupate de uzurpatori, în timpul Holocaustului.

Erzsi Bodó (maghiară, de confesiune reformată) şi Nándor Friedmann (evreu) s-au căsătorit în 1923, în ciuda împotrivirii ambelor familii. Nándor s-a creştinat de dragul soţiei, se distinsese în luptă în armata austro-ungară pe frontul italian în Primul Război Mondial, dar toate acestea nu aveau să conteze, familia nefiind exceptată de sub incidenţa legilor antievreieşti din Ungaria horthistă.  Fiul cel mare, Pali, a fost mobilizat în detaşamentul de muncă din armata maghiară, iar cel mic, Ferkó, de doar 15 ani, a fost deportat la Auschwitz. Erzsi a reuşit să-l ascundă pe Nándor, proaspăt operat de ulcer, în casa de la periferie a unei bune cunoştinţe, Lenke Gáll, dar strădaniile ei de a-şi salva băiatul mezin (inclusiv la consiliul episcopal reformat şi la unul dintre fraţii ei, colonel) nu au avut sorţi de izbândă. Ferkó – elev de liceu împătimit de aeromodele – a fost internat în ghetou şi deportat la Auschwitz. Fiul cel mare a reuşit să evadeze din detaşamentul de muncă, în toamna lui 1944, ascunzându-se tot în casa de la periferie a lui Lenke Gáll. La începutul verii lui 1945, Erzsi aştepta cu speranţă revenirea fiului ei cel mic, din lagăr. Aşa i-a cunoscut pe tinerii care supravieţuiseră. Din nefericire Ferkó nu a scăpat cu viaţă. Erzsi a găzduit o vreme, în locuinţa spaţioasă de pe fost stradă Kossuth, mai mulţi tineri supravieţuitori printre care şi pe tatăl meu. Apoi, o vreme, şi mama a locuit acolo.. În 1947 fiul lor cel mare a părăsit clandestin România şi ei au fost scoşi de autorităţi, din locuinţa cea mare care nu li se mai cuvenea. S-au mutat în chirie într-o căsuţâ de la periferie, fără apă şi canalizare, dar cu o grădină în care Erzsi cultiva roşii, cartofi, fasole verde, căpşuni şi avea şi câteva răsaduri de flori. Mama era translatoare şi lucra zi-lumină, iar tata îşi făcea aspirantura la Institutul Bauman de la Moscova. Cu trei bunici pieriţi în Holocaust (mama era orfană de tată încă din 1936) ar fi trebuit să cresc prin creşe şi grădiniţe cu program prelungit sau cu cheia de gât, dar am avut norocul extraordinar de a fi „adoptată de nepoţică” de soţii Friedmann, văduviţi de copii, şi de a petrece câţiva ani – cei mai frumoşi, ai copilăriei –  alături de Bunica Erzsi şi Bunicul Nándor, cărora le spuneam Nagymama şi Nagytata.

Erzsi şi Nándor Friedmann în 1945

Camera bunicilor era mobilată cu piese Biedermeier desperecheate. Bunicul Nándor fusese un expert contabil apreciat şi bine plătit care nu investise într-o casă (locuiseră mai întâi la Turda, apoi se mutaseră la Cluj, întotdeauna în chirie), ci în colecţia sa de tablouri, piese de mobilier antic şi obiecte decorative. Colecţia nu era foarte vastă şi a trecut prin vicisitudinile războiului,  dar în anii cei mai strâmtoraţi 1945-1955, când Nándor lucra la Uzinele Electrice pe un salariu mic şi apoi trăiau amândoi dintr-o pensie mică, vânzarea pieselor de mobilier, a tablourilor, bibelourilor din porţelan şi cristal  i-a ajutat să ducă un trai ceva mai îndestulat. Când am ajuns să locuiesc la ei (şase zile pe săptămână, a şaptea mă lua mama să dorm acasă) mai aveau două paturi şi două dulapuri, două scrinuri şi o masă ovală, toate Biedermeier, cu furnir de nuc.

Pătuţul meu cu stinghii de lemn era adăpostit în spatele unuia dintre scrinurile cu sertare mari (în care, cotrobăind, găseam tot felul de eşarfe de mătase şi pălării de fetru cu voal, de pe vremuri), ca să am ceva mai multă linişte şi mai puţină lumină, pentru că Bunica Erzsi stătea până târziu citind, cosând sau dându-şi pasienţe, iar Bunicul Nándor asculta Europa Liberă, la radioul cel vechi.

Înainte de a adormi, priveam modelul complicat al unui peretar brodat (Bunica Erzsi era colecţionară de cusături populare) sau candelabrul din tavan, acoperit cu o broboadă (tot pentru a nu deranja « copilul ». Dimineaţa când mă sculam din pătuţ, Bunicul îşi săpunea de zor obrazul cu pămătuful (care semăna perfect cu mustaţa lui), pregătindu-se de bărbierit în faţa oglinzii belgiene cu ramă aurită, iar Bunica Erzsi trebăluia prin bucătărie. Camera luminoasă era populată cu o sumedenie de obiecte frumoase, fiecare cu povestea sa. Pe perete erau aninate tablouri, majoritatea semnate de artiştii Şcolii de la Baia Mare, pe scrin se aflau potire de cristal şi rubin, fructiere şi căni de porţelan, lângă paturi peretare cusute, pe pat perine rustice cu modele călăţene şi secuieşti. Pe celălalt scrin, la loc de cinste, era aşezat un ceas cu pilaştri de alabastru, care nu funcţiona. Ceasul fusese primit onorariu, pe la mijlocul veacului al XIX-lea, de bunicul lui Erzsi, medic de familie. Povestea spune că bunicul Szabó nu voia nici în ruptul capului să ia bani, ci doar ceasul cu mecanism muzical, iar boierul pe care-l tratase i l-a dat după o tocmeală îndelungată. Ceasul fusese zestrea mamei lui Erzsi, ajungând apoi în casa ei…

Interiorul locuinţei familiei Friedmann. Turda 1923

Trecut prin două războaie mondiale şi maltratat de soldaţii ruşi, încartiruiţi în locuinţa Friedmann, ceasul nu mai funcţiona, dar mecanismul muzical, fabricat prin 1790, cânta un vals vienez şi un ceardaş. Pe masa din centrul camerei trona vaza de faianţă, pe care bunicul o cumpărase la Viena, pentru că-i plăcuse foarte mult deşi nu era de marcă. Nu avea nici un însemn de manufactură, motiv pentru care – Slavă Domnului! – nici nu a fost vândută. Din primăvară până în toamnă Bunica Erzsi aşeza flori proaspete în vază : lalele, gura leului, crini, gladiole, trandafiri, dalii, crizanteme… Orice nuanţă să fi avut, toate erau îmbogăţite, desăvârşite de vaza care parcă îşi scotea în evidenţă nuanţele înrudite cu florile.

Treptat, obiectele mai valoroase au părăsit casa bunicilor constrânşi să le vândă pentru a-şi putea duce traiul cotidian. Bunicul era bolnav de inimă, avea nevoie de medicamente, pensia era mică. Veştile de la fiul cel mare, ajuns tocmai în America de Sud, veneau foarte rar. Uneori şi el le mai trimitea câte un colet cu « stofă englezească de costum ». După ce îl scoteau de la vamă – aveau nevoie de bani şi pentru asta – o vindeau la metraj domnilor doctori şi avocaţi. Unii dintre ei mai cumpărau şi câte un obiect de artă. În fond ce rost avea să le mai păstreze? Nu mai aveau urmaşi…

Totuşi, când am împlinit vârsta de 10 ani, Bunica mi-a spus că-mi lasă moştenire un lănţişor de aur, oglinda belgiană, ceasul cu pilaştri de alabastru şi vaza. Eram mai mult speriată decât bucuroasă pentru că nu-mi puteam imagina că bunicii ar putea să moară vreodată…

Bunica s-a stins din viaţă brusc, doborâtă de un stop cardiac, în 1967, când se afla în vizită la Budapesta (prima după 35 de ani). Bunicul Nándor nu avea posibilitatea de a  o repatria, aşa că au îngropat-o prietenele. Eu nu le cunoşteam şi de aceea nu ştiu nici măcar cimitirul unde este mormântul Bunicii Erzsi…După moartea ei, Bunicul Nándor mi-a dat obiectele promise drept moştenire, completate cu câteva tablouri (povestea morţii bunicului, dar şi povestea detaliată a vieţii familiei Friedmann o puteţi afla dintr-un articol mai vechi, publicat în revista online Acum https://acum.tv/articol/10166/ )

Mama şi tata nu aveau nici un obiect « moştenit » pentru că pierduseră absolut tot în Holocaust… Dar iată că eu moşteneam de la Bunica Erzsi câteva obiecte vechi, purtătoare de poveşti, asemena unor verigi care mă legeau de perioada « dinainte de război », anterioară tragediei care spulberase existenţa familiei mele.

Vaza Bunicii Erzsi, în tovărăşia lumânărilor de Hanuka de pe scrinul meu

Ceasul antic (chiar şi aşa stricat) şi tablourile Şcolii de la Baia Mare mi-au fost de mare folos, Le-am vândut în momentele când eram şi noi strâmtoraţi. Mi-a rămas Vaza Bunicii. E  aşezată pe scrinul din sufragerie şi primeşte cu nobleţe florile de toate culorile, din toate anotimpurile. Aici aşez hanukia, dar şi candela aprinsă de Luminaţie. Vaza Bunicii Erzsi mi-e foarte dragă, numărându-se printre cele câteva obiecte pe care le-aş lua cu mine oriunde ar fi să mă poarte destinul.

Andrea Ghiţă

4 Comments

  • Paula Craciun commented on November 17, 2018 Reply

    Chiar daca ajung sa citesc aceste articole mult dupa ce au fost publicate, nu-mi refuz niciodata marea bucurie de a le citi. Andrea stie sa ne sensibilizeze chiar si atunci cand ne vorbeste in aparenta de o simpla vaza, ajungand la inimile noastre.

    • Andrea Ghiţă commented on November 18, 2018 Reply

      Mulţumesc mult, Paula. Sunt amintiri care împresoară puţinele obiecte pe care le-am “moştenit”!

  • Jancsi Czitron commented on November 8, 2018 Reply

    Totdeauma sant emotional de povestile tale, de fapt si povestile mele. Astazi am primit un mare cadou: povestea familiei Friedmann dinainte de a fi bunicii multor copii evrei, orfani de bunicii adevarati. In fiecare an, de ziua mea de nastere, Erzsi neni imi facea tort de castane si-l o aducea pe o tava de portelan. Am luat de la ea o vază pe care am adus-o in Israel. Mama mea si sotia mea au pastrat traditia si tortul de castane nu a lipsit niciodata de la ziua mea. Vaza s-a spart, multi ani nu m-am despartit de cioburi…Erzsi neni si Nandor bacsi mi-au fost foarte dragi, ma jucam cu Nandor bacsi si m-a introdos in misterele filateliei.

    • Andrea Ghiţă commented on November 8, 2018 Reply

      Dragă Jancsi, mă bucur mult că şi tu îi ţii minte pe bunicii mei, bunicii noştri adoptaţi, prin care şi noi am devenit rude.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *