Era în 1978. Eram în clasa a XI-a, aveam 17 ani și capul plin de iluzii. Încă nu ajunsesem în cei mai răi, ultimii ani ai comunismului, când nici să visăm nu mai aveam putere. Acum eram încă la vârsta când, cred că în mod instinctiv, omul se abandonează visării, deși mediul era atât de potrivnic! Sau poate tocmai de aceea.

La liceul din orășelul transilvan unde învățam aveam practică de producție câte o săptămână pe lună, practică ce avea loc în atelierele școlii. Aceasta era diferită de practica agricolă desfășurată toamna, timp de cinci sau șase săptămâni, când toți elevii școlii eram duși să ajutăm de obicei la culesul recoltelor de porumb, dar adesea și la mere.

Cu doar câțiva ani înainte, liceul teoretic, singurul din oraș, fusese transformat în liceu industrial cu profil de așchiere a metalelor. Atelierul nostru de practică era unul de lăcătușărie, eram îmbrăcați în halate albastre de lucru și clasa era împărțită în grupe mai mici distribuite în mai multe ateliere cu diferite profiluri. Grupa noastră era de zece elevi care trebuiau pregătiți să devină calificați în lăcătușărie. Tăiam tablă groasă la dimensiuni potrivite (de fapt a tăia tablă cu ghilotina specială se numește a debita, termenul mi-a rămas în memorie), fixam bucățile tăiate în menghine pe bancurile de lucru și apoi, folosind niște pile mari pentru metal, le pileam marginile îndoindu-le la final în forma potrivită din care luau naștere nici mai mult nici mai puțin decât… zăvoare pentru cotețe. Presupun că școala le vindea, beneficiul fiind multistratificat: se făcea un ban, se calificau elevii și se pregătea forță de muncă pentru mica uzină din oraș, care era în construcție. Aceasta se numea I.M.U. adică Întreprinderea de Mașini Unelte și a funcționat chiar și după Revoluție pentru un timp. Cu mult înainte de construirea IMU exista o fabrică de confecții în oraș, unde lucrau mii de femei și probabil pentru echilibrarea demografică, Partidul în ”grija” lui, hotărâse să facă o uzină și pentru bărbați.

Aveam deci săptămâna de practică și de făcut zăvoare (ivăre cum li se mai spune) și, pentru că atelierele erau puține și elevii mulți, eram împărțiți în grupe de dimineața și grupe de după-amiază. Cred că era iarnă sau primăvară timpurie, pentru că țin minte că ziua era scurtă. Era luni și eu eram în schimbul de după-amiază împreună cu unii dintre prietenii mei buni din clasă, Lavinia cea cu părul lung împletit în două cozi, Diana cea care se pregătea să dea admitere la teatru și ne distra peste poate cu umorul ei formidabil și cu talentul de a spune fabule și bancuri, Doru, băiatul blond, veșnic îndrăgostit (mai ales de Lavinia), chitarist de mare pasiune, Marcel care practica lupte greco-romane și credea că se pricepe la matematică, Radu, băiatul timid și muncitor care făcea întotdeauna cele mai multe zăvoare și apoi îi ajuta cu norma pe cei rămași în urmă.

În după-amiaza întunecoasă din prima zi a săptămânii de practică s-a întâmplat un fenomen neobișnuit, ne-a cuprins visarea. Dar ne-a cuprins pe toți, nu așa! A fost ca un virus care ne-a atacat vertiginos și ne-am prins cu toții în acest joc de a ne imagina ceva extraordinar. Ce anume? Trebuia să fie ceva cât de cât plauzibil, dar improbabil, ceva ce și-ar fi dorit fiecare, dar era irealizabil. Alegerea tuturor a fost o călătorie, am început să ne imaginăm o călătorie excepțională. Am hotărât să mergem în Hawaii! Era o himeră care ne entuziasma pur și simplu, în care s-au adâncit cu bucurie toți cei din grupa noastră de lăcătuși în devenire, făcători de zăvoare. Și ne-am apucat frenetic să îmbrăcăm visul cu toate dorințele noastre, cum plecăm, cu ce, de unde, ce haine ne luăm cu noi, cum ne pregătim, unde o să stăm, ce o să facem, câți bani ne trebuie și așa mai departe… multe și mărunte. Fetele se gândeau la haine, farduri și ochelari de soare, băieții se gândeau la surfing pe valuri mari, plaje de explorat, pești de pescuit în ocean și la… fete. Le spuneam băieților că vor trebui să poarte cămăși înflorate, viu colorate, iar noi aveam de gând să purtăm bikini și ghirlandele de flori oferite de localnici ca să simțim din plin atmosfera insulară. Am îmbrăcat visul nostru cum ne-am priceput mai bine, adăugând rând pe rând, zi după zi alte detalii și făcându-l să pară tot mai aievea.

Ziua plecării am decretat-o ca fiind vineri. Nu mai țin minte de ce am ales Hawaii, poate pentru că tocmai era frig la noi și ne doream căldură, poate văzuserăm recent vreun film sau poate, pur și simplu, subconștientul nostru ne arăta cât de mult ne-am fi dorit o altfel de viață și altfel de posibilități și orizonturi deschise. Ce-i drept, nici nu prea știam noi pe atunci despre Toscana, insule grecești sau alte locuri devenite în prezent foarte vizitate și populare printre români. Sau poate ne-am gândit că dacă tot o facem, apăi s-o facem di granda!

Am ținut-o așa în planuri toată săptămâna în timp ce debitam tabla, o îndoiam în menghine și definitivam produsele muncii noastre, nemuritoarele zăvoare. Au trecut 45 de ani de atunci, dar încă îmi amintesc senzațiile de pură bucurie cu care ne abandonaserăm himerei noastre, încântarea și freamătul cu care urzeam planurile. Spre sfârșitul săptămânii halatele ni se murdăriseră deja, mâinile aveau bătături și julituri, dar nu ne păsa. Ne străluceau ochii, căci se apropia vinerea și atunci… plecam în Hawaii!

A venit ziua de vineri și e inutil să spun ce triști am fost când, implacabil, ne-am trezit din visare, realitatea noastră cenușie ne-a ținut pe loc și insulele hawaiiene au rămas acolo, departe, unde se află și acum. Cu toții eram supărați și tăcuți deși, până la urmă, ne-o făcuserăm cu mâna noastră, doar nu ne obligase nimeni să țintim atât de sus. Puteam și noi să ne imaginăm că plecăm la Sovata. Am petrecut atunci, în atelierul de lăcătușărie, câteva zile pe care ni le făcuserăm luminoase, scăldați în planuri irealizabile, dar liberi să construim orice fel de vise căci, în mintea noastră aveam toată libertatea posibilă.

În vinerea aceea și în sâmbăta care i-a urmat în atelierul nostru s-au produs cele mai multe zăvoare. Nu mai aveam chef de pălăvrăgit despre plecări imaginare, îi dădeam înainte cu munca.

Lavinia trăiește de zeci de ani în Phoenix, Arizona și ea ar fi avut cele mai bune șanse să ajungă în Hawaii. Totuși nu cred, altfel ne-ar fi anunțat!

Diana nu a devenit actriță, ci a ajuns să lucreze ca vameșă la Punctul de Trecere a Frontierei Borș.

Doru a fost singurul care a muncit un timp la I.M.U., a mai visat câțiva ani la ochii verzi, acvatici, ai Laviniei, dar viața a hotărât altfel. După revoluție a lucrat în străinătate și a murit acum 15 ani într-un accident de muncă în Italia.

Marcel s-a făcut patron, antreprenor în construcții și n-a fost niciodată în Hawaii. A avut însă o iubită care a plecat în America acum mulți ani. Poate ea să fi ajuns.

Radu, băiatul cu inima de aur, a murit la vârsta de 30 de ani într-un stupid accident de mașină. Era împreună cu logodnica lui, urma să facă nunta peste o lună. Fuseserăm cu toții invitați la nuntă. În loc de asta ne-am dus la înmormântare. El a devenit precis un înger și se uită de acolo, de sus, la insula noastră miraculoasă din visul adolescentin.

Eu? Nu am ajuns niciodată în Hawaii și de fapt nici nu-mi mai doresc. Atunci da, ar fi fost fantastic să fi putut pleca cu toții. Dar am ajuns în cât de multe insule am putut și m-am bucurat de toate, am ajuns departe și de atelier. Poate cineva din orășelul unde am crescut își mai închide și azi cotețul găinilor cu un zăvor făcut de mine pe vremea când eram adolescentă și construiam, vrând nevrând, socialismul.

Anca Laslo