Trebuie să recunosc că nu-mi prea plac târgurile de carte. Asta nu înseamnă că ratez vreunul care se organizează la Cluj în fiecare primăvară şi toamnă. Intru cu sfială în corturile mari, amplasate în centrul oraşului şi încerc să mă orientez în labirintul de standuri, croindu-mi drum în zig-zag pentru a trece în revistă ofertele cât mai multor edituri. Totuşi, din cauza abundenţei de cărţi, expuse după principiul maximum în spaţiul minim, mi se întâmplă destul de des să nu cumpăr nicio carte, spunându-mi că după ce se va sfârşi târgul, voi cutreiera librăriile, voi adăsta pe îndelete în faţa rafturilor şi voi recupera ceea ce am pierdut, chiar cu riscul de a nu beneficia de „promoţii”[1].
Totuşi, anul acesta la Bookfest-ul care a avut loc în frumoasa clădire a Cazinoului din Parcul Mare, un spaţiu plăcut, asemănător unei librării, unde cărţile au fost expuse mai mult pe rafturi decât pe standuri, am ales o carte cu un titlu adecvat situaţiei: Librăreasa din Paris.
Alegerea a fost rodul intuiţiei, pentru că nu auzisem nici de carte şi nici de autoare – Kerri Maher[2] – dar m-a atras titlul şi aspectul grafic al cărţii, aşa că am aruncat o privire asupra textului de pe coperta a patra şi am deschis la întâmplare volumul, pentru a citi câteva pagini ca să-mi fac o idee despre calitatea traducerii. Din păcate, în ultima vreme am nimerit peste mai multe cărţi unde se vedea de la o poştă că traducătorul a utilizat un program de traducere automată şi apoi a lucrat asupra textului, numai că a omis (sau nu a ştiut) să corecteze toate transpunerile mecanice sau tălmăcirile halucinante ale softului (fie el şi ChatGPT).
După această testare rapidă care a avut un rezultat satisfăcător, am cumpărat cartea şi am citit-o într-un timp record, judecând după faptul că pe noptiera mea sunt mereu vreo cinci-şase cărţi aflate în diverse stadii ale lecturii, în funcţie de starea mea de spirit.
Protagonista cărţii este Sylvia Beach, proprietara librăriei Shakespeare and Company din Paris. Acţiunea are loc în anii 1920-1930, când în această librărie se adunau cei mai importanţi scriitori englezi şi americani aflaţi la Paris. Evenimentul central este aventura publicării romanului Ulise, de James Joyce, în condiţiile în care controversata operă novatoare era interzisă în SUA, întrucât încălca Legile Comstock[3].
Sylvia Beach îşi asumă publicarea primei ediţii a cărţii, sub egida Shakespeare and Company. Prima ediţie a romanului Ulise avea să apară în 2 februarie 1922 (cu prilejul celei de a 40-a aniversări a lui James Joyce) în 1000 de exemplare numerotate, tipărite la imprimeria Maurice Darantiere din Dijon.
Nu doresc să detaliez aici acţiunea palpitantă a cărţii, în speranţa că cititorii Baabel vor fi interesaţi de lectura ei în limba română sau engleză[4], ci mă voi opri asupra figurii Sylviei Beach. Protagonista romanului istoric de ficţiune (aşa cum îl defineşte autoarea Kerri Maher) este o femeie fragilă dar puternică, nonconformistă dar echilibrată, generoasă dar cumpătată, boemă dar disciplinată, idealistă dar întreprinzătoare, tenace dar maleabilă, sentimentală dar rezervată.
Pe tot parcursul lecturii mi-am impus să nu caut nicio fotografie şi niciun material documentar despre ea, încercând să mi-o imaginez aşa cum se desprinde din paginile cărţii. Imaginea care s-a conturat era mai degrabă ca un desen alb-negru (iscat din sobrietatea pe care i-o bănuiam citind despre taiorul negru cu pantaloni îmbrăcat într-o seară, la barul de pe Rue Edgar Quinet), cu o singură tuşă de culoare roşie, insolită şi cutezătoare: balerinii pe care i-a încălţat în 19 noiembrie 1919, la evenimentul festiv al inaugurării librăriei Shakespeare and Company, de pe Rue Dupuytren. Mi-o imaginam cu părul scurt, cârlionţat şi rebel, cu degetele nervoase, aprinzând ţigară de la ţigară, aranjând cărţi şi completând fişe de împrumut, în cadrul intim al librăriei, primindu-şi prietenii (scriitori celebri sau scriitori care aveau să devină celebri). Mi-o închipuiam îngrijorată, împărtăşindu-şi îndoielile, la o cafea şi un croasant sau la un pahar de vin roşu, după o masă îmbelşugată, gătită de Adrienne Monnier[5] cea senzuală şi erudită, partenera de viaţă şi sfătuitoarea înţeleaptă care-i ostoia neliniştea şi o sprijinea în toate proiectele ei.
Cine a fost, de fapt, Sylvia Beach al cărei nume este strâns legat de publicarea primei ediţii a romanului Ulise, cu coperta în nuanţa albastră a steagului grec, exact aşa cum şi-a dorit James Joyce?
Sylvia Beach s-a născut în 14 martie 1887 la Baltimore, Maryland, fiind a doua dintre cele trei fiice ale parohului Sylvester Beach şi a soţiei sale Eleanor Thomazine Orbison. Iniţial purta prenumele de Nancy, după bunica Orbison, dar mai târziu şi l-a schimbat în Sylvia.
În 1901 familia Beach s-a mutat la Paris, unde Sylvester fusese numit pastor al Bisericii Americane din Paris şi director al centrului studenţesc american. Anii petrecuţi aici (până în 1906, când tatăl a devenit pastor al Primei Biserici Prezbiteriene din Princeton) au făcut-o pe Sylvia să îndrăgească Oraşul Luminilor şi Europa, unde avea să revină de multe ori şi apoi să se stabilească definitiv. A locuit doi ani în Spania, a lucrat pentru Comisia Balcanică a Crucii Roşii, în timpul Primului Război Mondial, şi apoi a revenit la Paris, pentru a studia literatura franceză contemporană. În acelaşi timp, alături de mama ei a militat pentru emanciparea femeilor americane şi pentru obţinerea dreptului de vot.
În timp ce studia la Paris, a cunoscut-o pe Adrienne Monnier, proprietara librăriei şi bibliotecii de împrumut Les Amis des Livres, de pe rue de l’Odéon nr.7. Curând, prietenia celor două femei s-a transformat într-o relaţie de dragoste. Sylvia a devenit membră a bibliotecii de împrumut şi o obişnuită a librăriei care găzduia şi seri de lectură. Printre autori se numărau André Gide, Paul Valéry şi Jules Romains.
Urmând exemplul companioanei sale, Sylvia năzuia să-şi deschidă propria librărie, cu cărţi de limbă engleză, cererea acestora crescând datorită numărului crescând de expaţi americani (scriitori sau iubitori de literatură), alungaţi de prohibiţie şi de legislaţia puritană din acea perioadă.
Visul ei s-a împlinit datorită ajutorului financiar al mamei ei. Shakespeare and Company, cu primul sediu pe Rue Dupuytren nr. 8 din Arondismentul VI, a devenit locul de întâlnire favorit pentru scriitorii americani şi britanici, printre care Scott Fitzgerald, Ezra Pound, John Dos Passos, Ernest Hemingway și Gertrude Stein.
Treptat librăria a început să prospere datorită numărului mare de cumpărători şi abonaţi la bibliotecă, astfel încât Sylvia a putut să acorde şi sprijin material unora dintre scriitori.
În iulie 1920 Sylvia Beach l-a întâlnit pe James Joyce care a devenit în scurt timp un obişnuit al librăriei Shakespeare and Company. Scriitorul era exasperat de faptul că nicio editură americană sau engleză nu-şi asuma publicarea romanului său, Ulise, care fusese catalogat obscen şi pornografic de cerberii Legii Comstock, după ce apăruseră câteva fragmente în The Little Review[6].
Sylvia Beach, care era o admiratoare a scriitorului (în timpul Primului Război Mondial, când lucrase la Crucea Roşie din Serbia, purtase în rucsac Portretul artistului în tinereţe) a decis să publice Ulise pe spezele ei, sub egida Shakespeare and Company, ceea ce a şi reuşit în iulie 1922. Las pe seama cititorului plăcerea de a descoperi aventura acestui demers temerar.
După o vreme, la presiunea lui James Joyce care a primit oferta Random House, mult mai avantajoasă, cu promisiunea unui tiraj mult mai mare, Sylvia Beach a cedat dreptul de publicare, la o sumă mult mai mică decât cea solicitată iniţial, întrucât ataşamentul faţă de autor şi literatură în general a cântărit mai mult decât avantajele materiale aduse de vânzarea cărţii. În urma acestui gest mărinimos, dar şi din cauza recesiunii din anii 1930, Shakespeare and Company – care se mutase între timp în locaţia de pe Rue de l’Odéon, nr.12 (vizavi de librăria lui Adrienne Monnier) a trecut prin dificultăţi financiare, reuşind să se ţină pe linia de plutire doar cu ajutorul unor prieteni înstăriţi şi a scriitorilor abonaţi, reuniţi în clubul Friends of Shakespeare and Company.
Sylvia Beach s-a bucurat şi de aprecierea statului francez, în 1938 fiindu-i conferit titlul de Cavaler al Legiunii de Onoare (distincţie acordată, în 1937, şi partenerei sale de viaţă, Adrienne Monnier).
A venit al Doilea Război Mondial şi ocuparea Parisului, când Sylvia Beach a refuzat să vândă unui ofiţer german singura ei copie din Finnegan’s Wake, expusă în vitrină. Ofiţerul a promis că se va întoarce şi-i va confisca marfa. În două ore Sylvia împreună cu prietenii au golit magazinul, au dus cărţile în loc sigur, au deșurubat corpurile de iluminat şi au dat cu vopsea peste firma librăriei.
În urma acestei „nesupuneri” Sylvia Beach a fost internată în lagărul de la Vittel[7]. Din fericire nu a rămas acolo decât şase luni, fiind salvată de scriitorul Jacques Benoist-Méchin, primul traducător al romanului Ulise în franceză, ajuns ofiţer superior al Regimul de la Vichy.
În 1944 librăria a fost eliberată festiv de către Ernest Hemingway, aflat la Paris cu armata americană, dar Sylvia nu a mai redeschis-o argumentând că nu vrea să facă acelaşi lucru de două ori.
În 1955 s-a stins din viaţă Adrienne Monnier, pe care o iubise şi cu care-şi împărţise viaţa timp de 36 de ani. Această pierdere a afectat-o profund pe Sylvia, dar a găsit puterea să-şi scrie memoriile care aveau să fie publicate în 1956 sub titlul Shakespeare and Company.[8]
Sylvia Beach a trăit până în octombrie 1962 şi este înmormântată la cimitirul din Princeton. În ultimii ani s-a bucurat de multă apreciere şi în ţara ei natală: a fost distinsă cu un doctorat onorific al Universităţii din Buffalo şi a beneficiat de o expoziţie organizată în cinstea ei de Ambasada Americană de la Paris
După moartea ei, Universitatea Princeton a achiziţionat o mare parte din documentele ei care astăzi sunt depuse la Biblioteca Firestone. Districtul Princeton a onorat-o dând numele Sylvia Beach Way aleii care duce către biblioteca publică. În 2020 a fost lansat website-ul Princeton and Company https://princetonandcompany.com/.
Cele de mai sus confirmă titlul acestui articol: Sylvia Beach a fost (mult) mai mult decât o librăreasă.
Andrea Ghiţă
PS La Paris funcţionează şi în prezent o librărie Shakespeare and Company, pe Rue de Buchérie nr. 37. A fost nfiinţată de George Whitman în 1951 şi iniţial se numea Le Mistral. În 1964 a primit numele Shakespeare and Company, în onoarea lui Shakespeare, dar şi al Sylviei Beach. Este un loc frecventat de scriitori celebri.
https://www.shakespeareandcompany.com/
[1] Reduceri de preţ
[2] https://www.kerrimaher.com/
[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Comstock_laws
[4] https://humanitas.ro/humanitas-fiction/carte/librareasa-din-paris,
[5] https://en.wikipedia.org/wiki/Adrienne_Monnier
[6] https://en.wikipedia.org/wiki/The_Little_Review
[7] https://encyclopedia.ushmm.org/content/en/article/vittel
[8] https://www.goodreads.com/en/book/show/428456
8 Comments
Aceasta povestire imi aminteste de o carte pe care am citit-o cu placere si despre care am povestit in intalnirile mele putine, dar foarte emotionante cu Iosef Tomy Lapid, tatal actualului Yair Lapid.
Este vorba de 84 Charing Cross Road , scrisa de Hellen Hanff, dupa care s-a facut si un film, pe care insa nu l-am vazut.
Poate la urmatoarea mea vizita la Paris, daca va mai fi una, o sa caut aceasta librarie.
Excepțională carte! Am citit-o cu ani în urmă și nu pot s-o uit. Ba am mai citit și urmarea, ”The Duchess of Bloomsbury Street”.
Intai si-ntai exprimarea era confuza, deoarece intentia mea, era de a vizita libraria din articol si nu locul a carei adresa este 84, Charing Cross Road.
Si pentru ca in urma cu cativa ani, plimband-ma prin Zichron Yakov, am gasit cateva carti ale Helleni Hanf, m-am dus sa le caut. Si ce am gasit ?
Teh Duchess of Bloomsburry, nu mi-am inchipuit ca exista o continuare a minunatei aventuri dintre Hellene si anticarul dintr-o Londra oropsita. Un petec de lumina care a incercat s adevina si o mana generoasa intinsa catre toti lucratorii anticariatului.
Dar, hotarand sa vina la Londra pentru o intalnire cu Frank Doel, intalnirea va fi amanata si inc ele din urma, la venirea sa, Doel trecuse deja in lumea celor drepti.
Tomy Lapid la una din intalnirile noastre, a comparat acea prietenie din carte cu prietenia noastra, si eu am fost foarte entuziasta ca citisem deja aceasta minunata carte scrisa de Helene Hanff.
Iată un subiect despre care merită să scrii, Veronica, păcat să rămână doar la nivelul unui comentariu.
Din păcate în zilele acestea nu sunt expoziții de cărți în Israel și chiar dacă ar fi, e periculos să ieși din casă.
La data de 18 octombrie era programat Targul de carte romaneasca, la Jaffo, la teatrul Alhambra. Acest targ este organizat de cativa ani e catre grupul de scriitori israelieni de limba romana, sub conducerea lui Dragos Nelersa. Intentionam sa aduc si eu cateva exemplare din cartea mea de povestiri si impresii de calatorie. Poate se va reveni dupa ce ororile razboiului vor fi mai putin prezente in constiinta si sufletele noastre.
Iată o carte pe care aș citi-o cu mare plăcere. Ea îmi amintește de un film al lui Woody Allen care mi-a plăcut grozav, cred că era ”Midnight in Paris”, pe aceeași temă. O să-l revăd diseară. O fi asta escapism, dar nu mai suport să urmăresc toată ziua știrile.
Și mie îmi amintește de Midnight in Paris, un film pe care l-am văzut de cel puțin 4-5 ori. Acolo, într-o librărie, stăteau de vorbă noaptea Hemingway, Salvador Dali și alți mari artiși ai epocii. O librărie nu este un loc oarecare, după cum reiese și din povestea cărții citite de Andrea.