În copilărie aveam o prietenă de vară, cea mai bună prietenă de peste vacanța mare. Era Dana, o fetiță bucureșteancă venită în fiecare vară la Marghita, la bunica ei. Stătea toate cele trei luni ale vacanței de vară și ne-am împrietenit încă de la prima ei vizită, când aveam amândouă vreo șapte ani. Bunicile noastre erau prietene din tinerețe, de zeci de ani deja, iar Dana și cu mine am devenit și noi foarte apropiate. Prietenia noastră a durat vreo zece ani, dar după ce am crescut, nu ne-am mai învrednicit s-o păstrăm. S-a interpus viața și n-am păstrat legătura, totuși prețuiesc mult amintirile legate de verile petrecute în curtea largă a casei cu mai multe apartamente, afară, în aer liber, jucându-ne de dimineața până seara.

De câțiva ani verile cu Dana se repetau după același tipar încântător. Aveam deja 11 sau 12 ani, intram încetișor în pubertate și, citind destul de mult amândouă, în unele zile ploioase ne plăcea să ne costumăm asemenea unor eroine din cărțile citite. Pentru asta foloseam hainele găsite în casă, ale mamelor noastre sau ale bunicilor, eșarfe, cordoane sau pălării pe care le modificam ad-hoc, le împodobeam în fel și chip, conform imaginației noastre care nu era deloc săracă.

Scotoceam cu sârg prin dulapuri ca să ne putem transforma în cuconițele despre care citiserăm. Într-o astfel de misiune am dat peste un material moale, mătăsos, alunecos, trandafiriu, pe care mai mult l-am intuit decât l-am văzut. Era bine ascuns pe raftul de sus al unui dulap. Am tras puțin de el și l-am scos dintre alte multe piese de îmbrăcăminte frumos împăturite pe care le ascundea dulapul. A fost o ”captură” grozavă: s-a dovedit că bucata de material mătăsos era o cămașă de noapte a bunicii mele Magda, păstrată din tinerețea ei, și pe care nu se îndurase s-o arunce, deși nu-i mai venea. Încântată, am încercat imediat cămașa de noapte din satin roz care pe mine s-a transformat într-o rochie lungă de seară, cu două volănașe în loc de mâneci și închisă la gât cu o fundă drăguță din dantelă albă. Am interogat-o imediat pe bunica despre povestea cămășii, voiam să știu mai cu seamă cum de o păstrase. Și atunci, adorata mea Buni s-a așezat cu mine și cu Dana la masa din holul încăpător, a pus mai întâi pe masă o farfurioară cu zmeură proaspătă din care să gustăm, și-a aprins o țigară și a început să ne povestească.

”Drăguța asta roz a călătorit ceva la viața ei!” Buni se uita cu drag la materialul lucios. ”Când am plecat în refugiu, acum mai bine de 30 de ani, am luat-o cu mine. Era în 1940, în septembrie, încă nu venise frigul și nu aveam idee pentru cât timp plecăm. Credeam că în câteva săptămâni o să putem reveni acasă. Nu puteam lua bagaj prea mare, doar o valiză cu strictul necesar pe care s-o pot duce într-o mână, fiindcă mâna cealaltă trebuia să-mi fie liberă ca s-o pot ține în permanență pe mama ta. Bunicul tău era pe front, căpitan.” Dana și cu mine eram fascinate, urma să auzim o poveste plină de aventuri care nici măcar nu era dintr-o carte, ci era adevărată!

”Am împachetat cât mai puține lucruri, câte două din fiecare, de schimb. Două bluze subțiri, două bluze groase, două fuste, o rochie, pantofi, papuci, prosoape, lenjeria și cămașa de noapte. Frumoasele mele rochii, multe, multe, le-am lăsat în dulap, acasă. Frumoasele rochițe ale Valentinei, mama ta, le-am lăsat în dulap. I-am împachetat și ei cam la fel, cele mai trebuincioase lucrușoare. Geamantanul era deja destul de greu. În ghiozdanul frumos din piele pe care Valentina urma să-l folosească peste un an, când începea școala, am împachetat câte ceva de mâncare și ne-am dus la gară. Acolo erau sute de oameni care așteptau trenul. Am așteptat și noi ore întregi până am reușit să plecăm spre Arad. Nu vreau să vă povestesc toată tărășenia refugiului, ci numai povestea acestei cămăși de noapte.

Trecuseră deja cinci ani de la plecarea noastră. În august 1944 armata română întorsese armele împotriva nemților și se aliase cu rușii. O să învățați toate astea la școală mai târziu. Armata rusă ajunsese atât la Arad, cât și în comuna unde eram noi, la Șiria. Soldații și ofițerii ruși erau cazați în sălile de clasă ale școlii. Eu și mama ta, Valentina, stăteam în casa care ne fusese dată de la primărie, când ajunsesem la Șiria ca familie refugiată a învățătorului român Ioan Bogdan. Casa era chiar lângă școală, pe o latură a curții școlii. Aveam acolo două camere și o bucătărie. Când au venit rușii, am fost obligate să ne restrângem într-o singură cameră și femeile din armată s-au instalat în cealaltă. Erau cinci rusoaice, parcă le văd și acum, blonde, cu ochi albaștri. Nu mai știu cum le chema, doar pe una o țin minte pentru că îmi plăcea numele ei. O chema Vera.

Comandantul rus se numea Alexei. Înainte de război fusese profesor de desen și avea și el o fetiță cam de vârsta Valentinei. El mi-a explicat că seara era mai bine să nu ieșim din casă, fiindcă soldații erau adesea beți și era mai sigur să nu ne vadă.”  

Nu îndrăzneam să întrerupem povestea bunicii, ascultam cu ochii mari și abia așteptam continuarea. Am fi avut multe întrebări, dar nu îndrăzneam s-o întrerupem.

”Alexei era cumsecade, dar mână de fier cu soldații, nu o dată l-am văzut amenințând cu pistolul pe câte unul care întrecuse măsura, că tare le plăcea să bea. Nici femeile nu se lăsau mai prejos și uneori veselia era atât de mare încât Vera le cânta cu vocea ei caldă și puternică, iar ele dansau.

Soldații rușii au stat la Șiria cinci sau șase săptămâni și în seara dinaintea plecării au făcut o petrecere. Urma să-și continue drumul spre vest, eliberând sate și orașe. În anul următor au ajuns până la Berlin.

Ei, și în seara dinaintea plecării vine la mine Vera și prin semne îmi cere cămașa de noapte care era agățată într-un cuier din colțul camerei. Voia s-o poarte la petrecere. Ce era să fac? I-am dat-o. Îi plăcea culoarea roz a cămășii mele lucioase. În seara banchetului, o altă rusoaică, Mașa, s-a împodobit cu un ceas deșteptător luat cine știe de pe unde, pe care îl agățase la gât cu un cordon. În gândul meu îmi luasem adio de la frumoasa mea cămașă de noapte devenită rochie de seară, dar a doua zi, după plecarea rusoaicelor, am găsit-o pe patul din camera eliberată. Fetele mergeau la război, la luptă, nu se pregăteau de alte banchete, doar că Vera își dorise o seară de lux în care să îmbrace satinul moale.”

Toată vara aceea Dana și cu mine ne-am jucat de-a rusoaicele. Eu eram Vera, iar Dana era Mașa. Purtam pe rând cămașa de satin roz și imaginam istorii care mai de care mai întortocheate, dar nici pe departe atât de complicate cum este viața însăși.

Anca Laslo