Una din întrebările din interviurile standard adresate unor vedete vizează „plăcerea vinovată” a interlocutorului. Fără a fi vedetă şi fără să-mi fi fost pusă această întrebare, recunosc chiar la începutul articolului de faţă că îmi place să urmăresc filmele de Crăciun. Ştiţi dumneavoastră care: cele care se petrec de obicei în orăşele de provincie (americane sau canadiene) cu peisaj înzăpezit, cu căsuţe idilice, unde El (sau Ea) cu o carieră în plină ascensiune într-o metropolă, dar cu inima zdrobită de o dezamăgire recentă în dragoste, revine acasă de sărbători şi se reîntâlnește cu Ea (sau El) – prima iubire din timpul liceului – care nu a părăsit localitatea natală unde conduce o mică afacere (restaurant, brutărie-patiserie, băcănie, garaj, fermă), implicându-se, în acelaşi timp, în proiectele locale idealiste (salvarea unei clădiri-monument sau a unui parc dendrologic ce urmează a fi preluat şi desfiinţat sau a propriei firme cu tradiţie, ameninţată de faliment).

La început relaţia dintre cei doi e aproape ostilă, întrucât unul dintre ei e pentru progres şi prosperitate în afaceri, iar celălalt dedicat unor obiective care par desuete şi păguboase, dar sunt utile pentru păstrarea tradiţiilor şi coeziunea comunităţii. Pe măsură ce se derulează povestea – de obicei foarte simplă (parcă trasă la şapirograf), în care personajele bune, inimoase şi dedicate comunităţii lor se confruntă cu afacerişti venetici şi veroşi – scânteia primei iubiri se reaprinde şi în final triumfă cauza neprofitabilă financiar, dar aducătoare de multe beneficii pentru comunitatea locală.

Majoritatea scenelor se petrec în piaţeta – devenită forum al localnicilor – unde e amenajat târgul de Crăciun cu căsuţe şi tarabe unde se vinde vin fiert, fursecuri de sezon, vată de zahăr, jucării etc. sau în casele şi localurile împodobite până la refuz cu decoraţiuni sclipitoare. Chiar şi atunci când cauza lor pare pierdută, protagoniştii îmbrăcaţi în culorile tradiţionale (verde şi roşu) nu-şi pierd speranţa, nădăjduind că se va petrece un miracol orchestrat de „magia Crăciunului”. Şi culmea, el se petrece întotdeauna.

Ştiu că e o pierdere de timp (pe care o voi recupera stând până seara târziu ca să-mi termin treaba), că sunt filme de duzină (produse pe bandă rulantă în studiourile dedicate), că intriga e subţire şi banală… Totuşi, stau cuibărită în fotoliu, cu o ceaşcă de ceai aromat în mână şi nu mă îndur să mă ridic până nu văd happy-endul pecetluit de sărutul final al fericitului cuplu (de obicei singurul sărut din întreg filmul „recomandat întregii familii”).

Aş mai avea de vizionat o mulţime de filme de ficţiune profunde, clasice sau moderne, care te îmbogăţesc sufleteşte şi îţi dau de gândit, sau documentare excelent realizate, conţinând informaţii din cele mai interesante, dar eu mă eternizez urmărind filmuleţele de Crăciun! Oare ce mă atrage la ele?

În niciun caz interioarele cu pomi de Crăciun până în tavan, doldora de globuri şi betele, cu şosete uriaşe atârnate pe pereţi sau instalaţiile sofisticate de luminiţe de pe ziduri, moşii bonomi plantaţi la tot pasul, în sănii argintii, trase de reni. Nu mă încântă nici ilustraţia muzicală alcătuită dintr-un amalgam de cântecele arhicunoscute, iar prestaţia actorilor (mai tineri sau mai tomnatici) lasă de dorit.

Poate că singurul argument care-mi scuză această plăcere vinovată este certitudinea happy-endului, a faptului că până la urmă totul se rezolvă favorabil graţie magiei Crăciunului care funcţionează fără greş… doar în filme (şi poveşti).

Andrea Ghiţă