După cum spuneam, biografia lui Moshe Novomeysky se citește ca un roman polițist.  Cea mai interesantă mi s-a părut călătoria în Palestina otomană, în 1911 – poate pentru că stră-străbunica mea a venit cam tot pe atunci, dorind să-și sfârșească zilele în Țara Sfântă și, din câte știu, a locuit la Tiberias.  Va fi cunoscut și ea aceeași realitate…  Iată textul, tradus și ușor scurtat, din cartea autobiografică My Siberian Life, apărută în 1956.

***

Cu câteva luni înaintea mult-așteptatei călătorii, m-am adâncit în studiul geografiei, al istoriei și am citit tot ce am găsit despre economia Palestinei.  Mi-am petrecut vacanța de Paști cu niște prieteni, în Anglia, apoi am plecat în Italia și de la Genova am luat vaporul spre Port Said.

După înăbușirea Revoluției din 1905, evreii au fost printre cei mai afectați de măsurile de represiune. Foarte mulți au emigrat, ajungând și în Palestina.  Numărul mare de imigranți cu vederi de stânga nu era pe placul stăpânirii otomane care a instituit un control strict al pașapoartelor.  A trebuit să cumpăr un „bilet roșu” valabil pe numai trei săptămâni.  (Vizele moderne încă nu erau în uz.)

Drumul spre Port Said a durat cinci zile.  Am continuat cu un vaporaș local și a doua zi dimineața am debarcat la Jaffa.  Când vechiul oraș a apărut la orizont, am fost foarte emoționat. Toate ideile despre Palestina, idei care m-au întovărășit din copilărie, mi-au revenit la vederea acelui țărm.  Era leagănul poporului evreu, locurile slăvite în atâtea rugăciuni și cântece…

Era primul meu contact nu numai cu Țara Sfântă, ci și cu lumea antică, pentru care aveam un mare interes. Siberia mea natală e o țară nouă, practic lipsită de istorie.  Orice siberian care vizitează Europa e impresionat de monumentele vechi de secole, dar aici istoria nu se măsoară în secole, ci în milenii.

Străvechea așezare feniciană Jaffa (biblica Iope) a trecut prin multe.  În unele perioade a fost un port înfloritor, în altele a fost cotropită și chiar distrusă.  La Jaffa au trăit evrei încă de când Ioșua a cucerit Țara Promisă, dar oraș evreiesc a devenit abia în 150 î.e.n., după Revolta Macabeilor.  Orașul a fost distrus de romani, apoi a renăscut sub dominație musulmană.  Pe vremea Cruciadelor, Jaffa a fost pustiită în repetate rânduri, până când a dispărut complet din paginile istoriei.  La mijlocul secolului trecut avea numai 5.000 de locuitori, din care 120 de evrei.  Dar când am vizitat-o eu, erau 50.000, în majoritate musulmani; evrei erau 8.000.  Orașul modern s-a dezvoltat odată cu plantațiile de citrice și cu construcția liniei ferate spre Ierusalim care ducea cca 20.000 de pelerini pe an.

Oricât de pitoresc ar părea orașul văzut din larg, când urci spre centru pe străzile înguste și abrupte, e o dezamăgire cruntă: case prost construite, cu locuințe insalubre.  Nu are nici antichități, nici clădiri moderne demne de interes.  Nimeni nu zăbovește mult la Jaffa.  Nici eu.

În schimb am petrecut câteva zile la Tel Aviv.  Am vorbit cu Dr. Ruppin, directorul Biroului de Colonizare al Prof. Warburg[1], am vizitat Anglo-Palestine Bank fondată de Congresul Sionist, am vizitat școala de fete construită de prietenul meu I.M.Fainberg (siberian și el, din Irkutsk) și primul liceu evreiesc.  În zilele noastre Tel Aviv numără cca 300.000 de locuitori, dar când l-am vizitat eu, fusese înființat abia de doi ani și nu era decât un pâlc de case construite pe dunele de nisip de la nord de Jaffa.

Drumul cu trenul la Ierusalim are numai 87 km, dar a durat patru ore[2].  El trece întâi printre livezi de portocale, apoi printr-o câmpie și în sfârșit începe să urce cu greutate, șerpuind printre Dealurile Iudeei, până la Ierusalim, la o altitudine de 760 m.

Pe atunci Ierusalimul încă nu era împărțit într-un oraș vechi și unul nou, de fapt orașul nou era încă aproape inexistent.  Populația nu întrecea 90.000 de locuitori, dar spre deosebire de Jaffa, aici majoritatea erau evrei; musulmani erau numai vreo 12.000.  Cea mai importantă comunitate creștină era Biserica Ortodoxă Greacă.  Printre evreii de origine europeană ieșeau în evidență cei din comunitățile religioase și studenții academiilor religioase.  Toți purtau straie medievale – de fapt, le mai poartă și astăzi: o haină lungă, încinsă cu un brâu, și o pălărie de blană.  Ei trăiau în mare parte din ajutoarele primite din centrele evreiești din Europa și din America.

Dar exista deja și un nou tip de evreu, omul educat și muncitor.  Încă din anii 1880 pogromurile din Rusia au dus la întemeierea mișcării Hovevei Țion (Iubitorii Sionului).  Grupuri de studenți au emigrat în Palestina și s-au apucat de agricultură.  La fel și după înăbușirea Revoluției din 1905, un mare număr de evrei, tineri intelectuali, dar nu numai, au părăsit Rusia pentru a începe o viață nouă în țara strămoșească.

Cu patru ani înaintea vizitei mele au venit sute de tineri, mai ales din Rusia și Polonia.  Printre ei se numărau viitorii conducători ai statului Israel: întâiul prim-ministru, David Ben Gurion (pe atunci David Grin) și actualul președinte, Isaac Ben Zvi.  Imigranții au creat două organizații muncitorești, Poalei Țion (Muncitorii Sionului) și Țeirei Țion (Tinerii Sionului).  Deja atunci exista o facțiune „de dreapta”, condusă de Ben Gurion, și una „de stânga”, cu programul venit direct de la Moscova.  Exista și un ziar muncitoresc, tipărit în ilegalitate.  Cu zece ani mai târziu ele s-au unit, formând organizația sindicală Histadrut care și astăzi joacă un rol important în conducerea țării.

Dintre monumentele „istorice”, fie ele evreiești, creștine sau musulmane, foarte puține sunt autentice, majoritatea se bazează doar pe tradiții dubioase.[3] Dar străduțele întortocheate ale Orașului Vechi, unele deschise, altele acoperite ca niște tuneluri, îl atrag pe călător prin originalitatea lor și prin frumusețea arhitecturii.  Multe străzi sunt în trepte și pot fi parcurse numai pe jos sau cu animale de povară.  Ele par cu mult mai vechi decât cele din Roma sau Atena.

Primul monument istoric autentic care atrage atenția călătorului este Cupola Stâncii.  Și mai interesantă este stânca însăși.  Clădirea, numită și Moscheea Omar, nu este cu adevărat o moschee, ci doar o cupolă uriașă deasupra Stâncii Sfinte.  Acesta este un monument unic prin asociațiile sale, de care se leagă nenumărate legende israelite, creștine și musulmane.  Acest loc este considerat sfânt de mii de ani.  După tradiție, stânca a fost altarul regelui David.  Apoi regele Solomon a clădit aici Primul Templu care a fost distrus de babilonieni.  Când israeliții s-au întors din robie, în secolul al VI-lea î.e.n., ei au construit al Doilea Templu în același loc și tot aici Irod cel Mare a început construcția celui de al treilea, în zorii erei creștine.  Templul a fost distrus de romani în anul 70 e.n.; numai Zidul de Vest (Zidul Plângerii) s-a păstrat.  În fiecare zi, dar mai ales vinerea, se adună acolo evrei care se roagă, plâng și sărută pietrele.  Cei mai mulți pelerini vin la aniversarea distrugerii Templului de către Titus, în luna evreiască Av (iulie).  O altă legendă spune că la picioarele acestei stânci patriarhul Avraam se pregătea să-l sacrifice pe fiul său, Isaac.  Pentru musulmani, acesta e locul cel mai sfânt după Mecca, locul unde s-a rugat profetul Mohamed – o rugăciune înălțată aici valorează mai mult decât o mie în altă parte.  Când romanii au cucerit Ierusalimul, în locul Templului ei au ridicat o bazilică dedicată lui Jupiter.  Iar în secolul al VII-lea, când arabii au devenit stăpânii Palestinei, ei au construit Cupola Stâncii și moscheea Al-Aqsa, pe care cruciații au transformat-o apoi în biserică.

În timp ce traversam Mediterana, mi-am stabilit itinerarul: în afara monumentelor istorice, mă interesau în mod special două subiecte.  Voiam să cercetez în amănunțime Marea Moartă și împrejurimile ei pentru a vedea dacă extracția de minerale din apă este fezabilă.  Apoi mă interesa starea educației.  Tatăl meu a dat o mare atenție educației.  Pe vremea lui, la Barguzin era o școală elementară, în satele din jur mai erau două „școli de alfabetizare” și atât.  Tatăl meu a construit mai multe școli prin sate, cât și o școală evreiască la Barguzin și s-a ocupat și de întreținerea lor.  Voiam neapărat să vizitez câteva școli din Palestina.  Școli elementare existau deja, iar câțiva profesori vizionari tocmai puneau bazele actualului sistem național de învățământ.

La Ierusalim m-am întâlnit cu un tânăr despre care auzisem că întemeiase primul liceu evreiesc din oraș, cu doar doi ani în urmă.  Am cunoscut-o și pe asistenta lui.  Liceul funcționa la parterul unei case de locuit.  Localul era absolut necorespunzător, manuale practic nu erau și materialul didactic se limita la câteva hărți vechi.  Ei au deschis școala în 1908, cu numai patru elevi.  S-ar fi găsit cu ușurință mai mulți, și profesori ar mai fi fost, dar lipseau fondurile pentru salarii.

Vorbind cu Isaac Ben Zvi, tânărul entuziast aflat în țară abia de patru ani, nu îmi închipuiam că în viitor liceul va fi un mare succes – astăzi el are 350 de elevi și 26 de angajați, Ben Zvi a devenit președintele țării, iar fosta lui asistentă îi este soție.

Auzisem multe lucruri despre inginerul agronom Aronsohn care participase în expediția lui Blankenhorn[4] și voiam să-l cunosc.  L-am întâlnit într-o seară la un mic restaurant din Ierusalim.  Când i-am spus că vreau să merg la Marea Moartă, m-a sfătuit insistent să renunț:

– Pe așa o vreme (era în iunie) e pur și simplu periculos pentru un om ca tine, obișnuit cu o climă rece.  Și apoi, e bântuit de malarie.

Dar cum acesta era principalul scop al vizitei mele în Palestina, bineînțeles că nu l-am ascultat.  A doua zi am luat o trăsură și am plecat spre Ierihon, pe drumul construit în 1898 de sultanul Abdul Hamid, cu ocazia vizitei împăratului german Wilhelm.  Drumul a durat patru ore.  Ierihonul e situat la cca 250 m sub nivelul mării.  Partea veche este la poalele Muntelui Carantaniei, locul ispitirii Mântuitorului.  Pe munte s-a construit o mânăstire.  Nu am văzut nici cetatea canaanită care s-a dărâmat la sunetul trâmbițelor israelite, nici palatul lui Irod cel Mare.  În 1911 Ierihonul avea doar câteva zeci de case și nu mai mult de 1000 de locuitori.  Dar clima caldă, absența aproape totală a ploii și flora tropicală au făcut din el un loc de petrecere pe timp de iarnă.  Am înnoptat la Ierihon și a doua zi în zori am plecat la Marea Moartă, aflată la vreo 10 km.

Prima impresie a fost zguduitoare.  Sunt obișnuit cu pustietățile, dar acest loc e cu totul altceva.  Uriașul lac, mai mult verde decât albastru, este de o frumusețe calmă, demnă, moartă.  Vara, în zori, Dealurile Iudeei spre vest apar fumurii, pe când Dealurile Moabite spre est își schimbă culoarea din oră în oră, după poziția soarelui, iar spre seară strălucesc roșii ca focul.  Marea Moartă măsoară cca 75 x 10 km și se află la cca 400 m sub nivelul mării.  Presiunea mare împreună cu arșița verii sunt greu de suportat.

Am explorat malul nordic, am măsurat temperatura apei și a aerului, precum și greutatea specifică a apei în diferite puncte, ca să văd dacă s-ar putea construi acolo bazine de evaporare.  Am măsurat debitul Iordanului, pentru că aveam nevoie de apă dulce pentru extragerea mineralelor.  Am căutat și zăcămintele de sulf menționate de Blankenhorn.

A doua zi dimineața am plecat călare spre Nebi Musa, aflat nu departe de drumul spre Ierusalim.  Căutam șisturile petroliere descrise de Blankenhorn care mi-ar putea sluji de combustibil pentru anumite procese legate de extracția mineralelor din Marea Moartă.  Într-o țară unde nu este nici cărbune, nici petrol, o sursă de energie ieftină și ușor accesibilă este extrem de importantă.

Nebi Musa este un loc sfânt pentru musulmani, după tradiția lor este mormântul lui Moise.  În fiecare an, în aprilie, aici se adună o mulțime de musulmani din toată țara și chefuiesc o săptămână întreagă.  Legenda musulmană nu este confirmată de Vechiul Testament, după care Moise nu a ajuns în Palestina, ci a murit în munții din Transiordania, dar „nimeni nu știe mormântul lui nici până în ziua de astăzi”. (Deut. 34: 6).  Credința că Moise este înmormântat în Dealurile Iudeei, nu departe de Marea Moartă, a prins rădăcini încă din secolul al XIII-lea, însă pelerinajul este de dată mult mai recentă.  De fapt, această tradiție se bazează mai puțin pe învățături religioase și mai mult pe considerente politice și economice, pelerinii fiind o importantă sursă de venit pentru autorități.

După ce am adunat probe din șisturile petroliere și o cantitate suficientă de apă din Marea Moartă pentru analize și experimente, m-am întors la Ierusalim.  Mai departe am plecat călare.  Am dat o raită prin Galileea, am vizitat câteva colonii evreiești întemeiate de baronul Edmond de Rothschild, am fost pe Marea Galileii într-o barcă cu motor și m-am oprit la Tiberias, unul din vechile orașe ale Palestinei. 

După distrugerea Ierusalimului de către romani, în anul 70 e.n., Tiberias a fost timp de secole centrul spiritual al evreilor rămași în Palestina.  Aici au fost scrise lucrări monumentale ale literaturii evreiești vechi și aici se află mormintele unor conducători spirituali venerați până astăzi.  Cu puțin înainte de începutul Erei Creștine, Irod Antipas a ridicat aici un frumos oraș care purta numele împăratului roman Tiberius, dar din el nu a rămas nici urmă.  Cuceritorii care s-au perindat rând pe rând, arabi, turci, cruciați, le-au distrus.  Și ce a mai rămas a pierit în cutremurul din 1837.  De la distanță, pereții caselor par ca un fel de mozaic.  Abia de aproape se vede că sunt construiți din bazalt, o rocă vulcanică aproape neagră, și lipite cu mortar alb.  Dar arhitectura locală nu-mi place, prea e sumbră și lipsită de estetică.

Spre deosebire de alte orașe din Palestina, Tiberias a progresat foarte puțin în cei 40 de ani de când îl cunosc.  Pe atunci avea vreo 8.000 de locuitori și astăzi abia a ajuns la 12.000, în majoritate evrei.  Principala cauză a stagnării este căldura înăbușitoare care domnește o mare parte a anului și roiurile de muște și de țânțari.  Tiberias se află la 200 m sub nivelul mării și temperatura medie anuală este de 30^oC.  Principala atracție a orașului sunt izvoarele termale sulfuroase; în ultimii ani s-au construit hoteluri de tip european pentru turiștii care le vizitează.

Am petrecut o noapte în mica colonie Migdal de pe malul Mării Galileii, la vreo oră de Tiberias, la invitația lui Glikin, șeful fermei agricole locale.  Ne cunoșteam încă din studenție, din Germania.  Din acea noapte îmi amintesc două lucruri.  Primul a fost convingerea cu care Glikin m-a asigurat că Migdal este un loc minunat.  Noaptea era atât de toridă, încât am fost nevoiți să dormim pe acoperiș.  Am văzut cum și-a înfășurat capul într-un văl și și-a tras niște mănuși lungi ca să se apere de muște și de țânțari.  Nu pot să spun că l-am invidiat.  A doua zi dimineață, la micul dejun, mi-a arătat un fruct neobișnuit din livada lui.  Nu era bun de mâncat, era mult prea acru.  Era prima dată că vedeam un grepfrut.  Astăzi, alături de portocale, acestea sunt principalele mărfuri de export ale țării, dar pe atunci nimeni încă nu s-a gândit să-l mănânce cu zahăr.

De la Migdal am plecat la Haifa.  Astăzi Haifa este un oraș industrial și comercial înfloritor, cu 150.000 de locuitori și cu cel mai mare port din Orientul Apropiat.  Pe atunci era un orășel provincial cu numai 23.000 de locuitori, dintre care o jumătate erau creștini.  Printre ei, grupul cel mai important îl formau germanii care aveau un cartier propriu, între centru și muntele Carmel.

Muntele Carmel, legat de profetul Ilie (Eliahu), este sfânt atât pentru creștini, cât și pentru evrei.  Are o înălțime de 550 m și în zilele noastre coastele lui sunt pline de vile încântătoare.  Văzută de sus, priveliștea orașului și a portului este extraordinară, mai ales noaptea, când totul este iluminat electric.  Dar în 1911 pe muntele Carmel erau doar câteva zeci de case.  Cea mai importantă este Mănăstirea Carmelită cu sute de călugări (în 1799, în timpul asediului Acrei, Napoleon a instalat acolo un spital militar) și încă o mănăstire abia înființată, construită de un filantrop italian.

Institutul Tehnologic, care în zilele noastre pregătește câteva sute de ingineri pe an, se afla abia în construcție, finanțat de Hilfsverein, o societate filantropică evreiască din Germania. 

M-am întors precum venisem, prin Port Said și Genova, de acolo la Moscova și apoi cu Transsiberianul la Irkutsk.  Eram inspirat de cele văzute, am început să experimentez cu probele de apă și de șist petrolier, aveam și o idee destul de clară despre transporturi, forță de muncă și alte aspecte practice, astfel încât proiectul meu părea mult mai aproape de realizare.  Dar deocamdată aveam probleme mai urgente.

În încheiere, iată primul film (mut) turnat în Palestina otomană, chiar în 1911.  Ierusalimul arată exact așa cum l-a văzut Novomeysky în timpul vizitei sale.

Hava Oren

---

[1] Vezi articolul despre biografia lui Novomeysky https://baabel.ro/2024/05/de-la-baikal-la-marea-moarta-moshe-novomeysky/

[2] În anii 1970 am mai făcut și eu același traseu în aproape două ore.  https://baabel.ro/2023/09/cu-trenul-la-ierusalim/

[3] Mark Twain face afirmații asemănătoare în cartea sa The Innocents Abroad.

[4] vezi articolul despre biografia lui Novomeysky https://baabel.ro/2024/05/de-la-baikal-la-marea-moarta-moshe-novomeysky/