Impresii de călătorie, mai 2024

În piața Max Joseph, pe treptele Operei de Stat a Bavariei, îmi dau seama că acest oraș este predestinat bărbaților și nu pot scrie despre München nimic ce ar putea fi pe placul cititoarelor. Nici măcar Der englische Garten nu poate trezi interesul doamnelor – în toate ghidurile turistice arealul înmiresmat de flori este evaluat la dimensiunea a 640 de terenuri de fotbal. Bayern München și Franz Beckenbauer sunt parte a patrimoniului din Bavaria. Din reclamele marilor case de modă sau bijuterii mă privesc cu autoritate, în poze înscenate în duritatea peliculei alb-negru, actualele staruri ale celebrei echipei de fotbal. Pe străzi sunt „caii putere” al unui alt arhetip bavarez: nenumărate modele BMW și Audi pe care eu le-aș sintetiza astfel: automobile cu trei intrări (portiera față stânga, față dreapta și portbagaj), eventual cu încă două în spate. 

Chiar la Bayerische Staatsoper, deși este prezentată opera Norma, pe afiș sunt numai bărbați cu cagule. În weekend se joacă Scarpia, aș spune, voi vedea mâine ce a mai rămas din Tosca lui Puccini. 

In 2020, cu un libret de operetă ieftină jucată într-o vilă din München, având ca decor tablouri ale expresioniștilor, a avut loc cel mai spectaculos final al unui „James Bond”, de această dată austriac.

Falimentul firmei miraculoase Wirecard, prin care se efectua securizarea tranzacțiilor cu carduri în întreaga lume, a zdruncinat bursa germană, Deutsche Bank și guvernul. La patru ani după ce restaurantul Mandarin din München și-a pierdut cel mai entuziast gurmand de Nyotaimori, o echipă de reporteri de investigație de la revista Der Spiegel a concluzionat că șeful dat dispărut ar fi fost spion rus, iar acum este preot ortodox într-un sat din Rusia. Ori poate totuși un fake news… Dar nu vă voi plictisi cu această poveste bavareză.

Deci nu-mi rămâne decât să scriu despre München și bere, două substantive legate între ele încă din 1487, printr-o lege care reglementează strict ingredientele pentru fabricarea berii locale: apa numai din fântâni adânci și cel mai bun malț și orz. Folosirea drojdiei a fost permisă mult mai târziu. Berea blondă, clară și translucidă, cu un guler înalt de spumă albă la gura halbei, a apărut abia la sfârșitul secolului al XIX-lea și este cea mai fadă. Băutura tradițională în Bavaria este, de fapt, berea brună a cărei culoare și consistență variază în funcție de rețeta producătorului. Ea este puțin tulbure și are gustul mai voluptuos, pregnant, la fel de fermecător ca al ciocolatei amărui, iar spuma ei se adună într-un strat subțire, cremos. La München, numai turiștii comandă „bere“ și ei sunt serviți, automat, cu inofensiva bere blondă. Localnicii știu că la comanda unei beri trebuie precizat producătorul. Ea se consumă mai ales în sezonul rece, potrivindu-se cu mâncărurile sățioase ca rață pe varză, cotlet de porc la cuptor, cu o crustă de șoric crocant, sau o friptură de vânat. Berea nu se potrivește nicidecum cu o salată, în plina vară; în aerul cald licoarea își pierde aciditatea și prospețimea.

Totuși berea, atât de populară în Bavaria, nu a avut soarta absintului din cafenelele boemei pariziene, care, prin Edouard Manet și Picasso, a intrat în istoria artei. Există doar un afiș pentru o fabrică de bere, pictat de Vassily Kandinsky în 1906. Și ce pictură…

O sinteză a drumului lui artistic început la München, de la expresionism până la abstracționismul de mai târziu. O temă banală a fost interpretată de la extaz la apocalipsă, între pământ și cer, cu un dandy nonșalant în frac și cilindru trimițând un cavaler teuton la cruciada berii. O siluetă albă, un corp subțire, supradimensionat în raport cu personajele masculine din tablou, într-o rochie cu volane (pe atunci Kandinsky era aproape bigam, căsătorit în Rusia și logodit la München) toarnă berea în halbă, cu o spumă la fel de albă ca norii care o înconjoară. „Cu cât albastrul este mai intens, cu atât mai mult trezește în sufletul omului senzația de nesfârșit, dorul de puritate și în final, supranaturalul, căci albastrul este culoarea cerului.” (V. Kandinsky)

Kandinsky a condus ca nimeni altul spiritul din München la intrarea în secolul al XX-lea, transformând genial provincialismul în universalitate și orașul într-o metropolă de prin rang a picturii moderne. La răscruce de secole, noua idee a unui grup de pictori de sinteză până la abstractizare a naturii a fost o schimbare „brutală” față de Jugendstil / Stile Liberty, încărcat de elemente florale.

Kandinsky și Gabriele Münter au părăsit pentru trei ani orașul – era timpul în care societatea ezita să accepte o asemenea liaison între artist și fosta lui elevă. Lipsiții de griji financiare, Gabriele fiind o femeie înstărită, cei doi au plecat într-o călătorie în Tunis, Marseille, Milano, Rapallo și Bolzano, pictând aceleași peisaje în stiluri diferite.

In 1907 ei s-au întors „acasă”, iar Gabriele Münter a cumpărat o vilă la Murnau, lângă München. În acest sat idilic au urmat cei mai productivi ani ai expresionismului german, în jurul lui Kandinski și Franz Mark a luat naștere mișcarea Der blaue Reiter (Călărețul albastru). Vila din Murnau a fost locul de întâlnire al pictorilor hotărâți să rupă tiparele cunoscute, să experimenteze, să caute alte surse de inspirație și un alt mod de a picta, fără atelier, direct în natură, plecând cu bicicletele încărcate de culori, pensule, șevalet, pânze și aparat de fotografiat. Aici s-au întâlnit spirite avangardiste ca Paul Klee, Alfred Kubin, Alexej Jawlensky, August Macke, Marianne Werefkin, coreograful Alexander Sakharoff, muzicianul Arnold Schönberg și Albert Einstein. Casa cu lemnăria albastră a trezit mereu suspiciunea localnicilor, care, cu un amestec de respect și dezgust, o numeau cu ironie „Casa rușilor“.

Grupul Der Blaue Reiter a încercat să inițieze publicul și criticii de artă în subtilitatea și sensibilitatea picturii simple, expresive, în care natura sau portretul erau reduse și comprimate până la esențial, în cele mai puternice culori, demarcate de linii negre. Cele două expoziții de la München ale grupului, în 1911 și 1913, au fost o înfruntare violentă între gustul publicului și cel al criticilor. Deși Kandinsky a divorțat în 1911, a refuzat sa se căsătorească cu logodnica sa. Relația dintre cei doi este subtil redată în portretul lui Kandinsky, pictat de Gabriele într-un stil neobișnuit pentru ea: cu contururi umbrite, ochii neconturați, alături de frunzele unei plante uriașe care se desfac de pe tulpină, în culori stinse, într-un strat subțire de pastă pe pânză. Este prima impresie artistică a disonanței dintre cei doi. În 1914, odată cu începutul războiului, cei doi s-au despărțit, însă Kandinsky i-a promis căsătoria, jurându-i credință, dragoste veșnică și nețărmurită. Au mai petrecut împreună un an în Suedia. Între ei a rămas și un schimb de scrisori.

Der Blauer Reiter s-a destrămat odată cu războiul, rușii Kandinsky și Jawlensky, considerați dușmani, s-au refugiat inițial în Elveția, apoi Kandinsky s-a reîntors în Rusia. Franz Marc și August Macke au murit în război. În 1917 Kandinsky s-a recăsători cu mult, mult mai tânăra Nina. Cei doi au revenit în Germania, însă Kandinsky nu s-a mai reîntors niciodată în München. 

Pentru Kandinsky, în 1933a urmat un al doilea exil, în Franța, unde pictorul nu și-a prea găsit locul printre simboliști, cubiști și suprarealiști.

Finalul povestirii mele despre München aparține în mod neașteptat femeilor. După ani de pribegie și depresie, în 1932, Gabriele a avut puterea să se reîntoarcă la Murnau. Casa cu scările și mobila pictate de Kandinsky va rămâne neschimbată, în 1926 pictorul i-a trimis o scrisoare autentificată de avocați prin care îi lăsa toate creațiile sale din vila de la Murnau.

În 1937, la München, propaganda național-socialistă a prezentat două expoziții de artă plastică, pentru ca arta promovată de noul regim să poată fi comparată cu „arta degenerată”. Au fost prezentate obiecte îndepărtate din muzee sau confiscate din colecții particulare sau din atelierele pictorilor. După expoziția de la München, toată creația artiștilor din Der blaue Reiter, considerată artă degenerată, a fost distrusă sau vândută unor galerii franceze și elvețiene. Gabriele, care pentru toți fusese numai un „adaos nesemnificativ în viața lui Kandinsky”, forța ei creatoare fiind trecută cu vederea, în timpul național-socialismului, a putut trăi retrasă la Murnau.

 În primii ani de după război prin sat se vorbea de făptura înfometată, cu silueta fragilă, care își oferea tablourile pentru un cârnat ori o țigară. Sătenii au acceptat-o. Nefiind interesați nici de pictura ei, nici de mobilierul țărănesc înnobilat de pictura „rusului”, de spiritul lui Kandinsky care mai bântuia în vilă, foloseau lemnul și hârtia tablourilor primite la schimb pentru a încălzi sobele. Alții, mai generoși, au oferit pictoriței o farfurie de supă, refuzând tablourilor, deoarece copiii lor pictau mai bine decât Gabriele. Stilul ei de pictură considerat multă vreme “naiv și feminin-intuitiv”, nu era destul de popular și autentic german ca ea să-i poată expune și vinde tablourile.

După 1950, pictura abstractă a lui Kandinsky a fost tot mai bine cotată în galeriile de artă. 150 de tablouri, în stilul său abstracționist inconfundabil, se aflau în colecția lui Solomon Guggenheim încă din anii 1927-1929.

Gabrielei Münter i se datorează salvarea arhivelor și tablourilor, a documentelor istorice inestimabile ale epocii Der blaue Reiter. În 1933, Gabriele a împachetat în ziare toate tablourile, schițele, picturile pe sticlă, considerate „artă interzisă”, precum și almanahurile mișcării artistice și le-a ascuns în beciul vilei, printre lemne și borcane cu marmeladă. În 1957, pictorița a reușit să se despartă de comoara din beci, donând-o Muzeului Lenbachhaus din München, dar niciodată de Kandinsky. Astfel orașul și-a recăpătat reputația ca loc de naștere a expresionismului, martori fiind Kandinsky și Münter, într-o uniune pentru eternitate, unul lângă celălalt, tablou lângă tablou.

Cât despre premiera operei lui Puccini, credeam că am văzut suficiente experimente de regie conforme tendințelor ecologiste sau dezbaterilor #me-too: E lucevan la stelle cântat în troiene de zăpadă, într-o reîntoarcere scenică în perioada glacială sau Visi d’arte, visi d’amore ca striptease. Ideea regizorului de la premiera din München ca diva Floria Tosca să fie chiar Maria Callas a degenerat în Italia lui Visconti cu scene și proiecții din filmele lui Pasolini, dar și cu steagul Brigăzilor Roșii. După primul act, publicul a fost nemulțumit, manifestându-și furia extrem de vocal și semantic, dar după pauză, a pactizat cu soliștii, a căror interpretare muzicală a fost strălucitoare.

PS: Visconti și Pasolini au fost prietenii Mariei Callas. Primul ei rol, la numai 18 ani, a fost Floria Tosca, în 1942, la Atena, într-o reprezentație sub cerul liber.

Simona Fuchs

Surse:

https://www.staatsoper.de/produktion/tosca/e-lucevan-le-stelle

https://topos.orf.at/gabriele-muenter-leopold-museum100

https://www.lenbachhaus.de/programm/ausstellungen/detail/der-blaue-reiter-eine-neue-sprache