Din nou la Chișinău și, ca de obicei,  la o conferință medicală. Peisajul e același, și cel natural și cel uman. Parcă lumea stă în loc, deși nu e așa. Nici măcar războiul din Ucraina nu e atât de static pe cât pare. Prietenii de aici îmi povestesc că luptele continuă și amenințarea e la doi pași. Dar lumea își vede de-ale ei.

La micul dejun, în fața mea, o pereche, el și ea, de vreo 60 ani. Vorbesc rusește, par să fie turiști. Chelnerița îmi întărește convingerea:

– Ei vin de pe undeva din Transnistria, ruși…

Perechea din fața mea e modelul perfect al unor indivizi civilizați, fuguri de intelectuali rasați. Odinioară, ei reprezentau pentru mine elita culturii est-europene.

De mic copil am învățat să respect cultura venită de la răsărit, să ascult muzica venită ”de acolo” și să încerc să învăț limba lor, atât de urâtă de cei din jurul meu, limba ocupantului…

Am spus-o și am scris-o nu o dată: Cehov m-a învățat că poți avea două ”soții” în același timp, medicina și scrisul, fără ca una să se simtă deranjată de cealaltă.

”Radio Erevan” îmi îndulcea momentele în care pierdusem speranța de a mă vedea în alt loc pe globul pământesc. Iar mașina de bărbierit era made in USSR, deși copie a unui Philips olandez.

Emigrația rusească de la sfârșitul secolului trecut, care a ”cotropit” Israelul imediat după căderea Cortinei de Fier, nu a făcut decât să-mi întregească imaginea pe care o aveam despre acel popor. Gluma care circula la noi spunea că fiecare nou-venit care cobora din avion avea în mână un toc de vioară, și dacă cumva nu-l avea, înseamnă că era pianist/ă.

Dar mai mult decât orice am respectat îndârjirea cu care poporul rus a făcut față unui regim bazat pe principiul net celoveka, net problemî.

Acest popor nu a cunoscut niciodată democrația, el a trecut direct de la feudalism / țarism la comunism, astfel că nu te poți aștepta ca Rusia să devină așa, peste noapte, un bastion al democrației, egalității și libertății individuale.

Dar ceea ce se întâmplă azi în Rusia nu poate fi pus numai pe socoteala fostului colonel KGB, care de 25 de ani este ori președinte, ori prim-ministru (practic pe viață!), pentru că eu susțin că Rusia lui Putin nu mai este URSS a lui Stalin. La ora actuală, în Rusia există nu mai puțin de 7 partide politice. E adevărat, viața politică și libertatea de exprimare nu seamănă cu cele pe care le cunoaștem din democrațiile de tip occidental. Dar Gulagul nu mai există, oamenii au dreptul de a părăsi țara și demonstrațiile de stradă sunt (încă) permise.

Despotul e încă la putere, și asta pentru că (cel puțin oficial) la ultimele alegeri prezidențiale a primit 88% din voturi. (Dacă Ceaușescu l-ar fi cunoscut pe Putin, ar fi putut învăța că o țară poate fi condusă și cu mai puțin de 97,5% din voturi…)

Da, știu, 88% e o cifră fictivă, dar ce ați spune de un popor împins într-un război, pe  cât de imbecil, pe tot atât de crunt, de către un despot, continuator al tragediei comuniste, dar care oferă dictatorului de tip nou să zicem ”numai” 20%, sau 30% din voturi?!

Cum ar putea poporul rus justifica până și un asemenea procent redus de voturi în favoarea unui individ care, încet dar sigur, duce la pierzanie bruma de ce era încă bun și corect în țară?!

Mi se va spune: stai în banca ta și vezi-ți de treabă, că nici la tine lucrurile nu stau prea bine, și la tine e ”unul” care cam te face de rușine…

Da, doar că ceea ce mă face să atac subiectul de față nu e numai regretul pentru ceea ce se întâmplă în Rusia, nu numai gândul la situația dezastruoasă a poporului ucrainean, ci faptul că noul Țar a devenit un pericol pentru întreaga lume. Acest individ a declarat că cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX a fost căderea imperiului sovietic (nu Primul Război Mondial, nu al doilea, nu Holcaustul…)  și tot el a făcut recent o vizită oficială, de mare succes (sic!), în patria obscurantismului dus la extrem, Coreea de Nord!

Iată cine sunt aliații Rusiei în ziua de azi:

– Iranul, țara fundamentalismului islamic, în drum spre bomba atomică și spre supremația regională,

 – Siria, un stat fără conducere locală, dar care găzduiește multiple grupări teroriste,

 – China, bastionul comunismului de tip vechi / nou,

 – Coreea de Nord care amenință pacea mondială cu bomba atomică.

Putin are nevoie de aliați, pentru că tolba lui cu planuri de extensie a noului imperiu rus e încă plină. Cine crede că lista ”interesului” rusesc, care deocamdată include Crimeea, Abhazia, Osetia de Sud și acum Ucraina răsăriteană, e închisă, se înșală amarnic.

Și așa se explică de ce în această fază teama reîntâlnirii cu un sistem prea bine cunoscut pentru antiumanismul său este simțită nu numai la Chișinău (”mâine întrăm în Comunitatea Europeană, poimâine Putin e la noi”, mi s-a spus nu o dată), dar și în țările baltice și în cele din sudul Rusiei.

Dar să ne întoarcem la subiect.

În spatele despotului se află poporul rus inert, adormit sau incapabil de a înțelege ce se întâmplă în lume.

Nu, nu mai trăim în vremurile în care nimeni nu avea voie să știe ce se întâmplă dincolo de ograda lui. Azi oricine, chiar și rusul de pe stradă, poate ști (aproape) totul! Internetul îi stă la dispoziție 24/7. Granițele sunt deschise și el poate afla tot ce dorește direct, fără intermediari.

Și atunci, pentru numele lui Dumnezeu, cum se face că un popor de aproape 150 milioane nu găsește calea de a se împotrivi, sub o formă sau alta, la ceea ce se petrece sub nasul fiecăruia? Unde sunt dizidenții de odinioară? Unde sunt demonstrațiile de stradă? Unde sunt tinerii care, luând exemplul Americii de acum 50 ani, fugeau în străinătate pentru a nu fi trimiși într-un război nedrept, crunt și inutil?

Poate greșesc. Poate ceea ce cred eu că trebuie să existe și să strige, există și strigă. Dar eu nu-i văd și nu-i aud. Și ca mine mulți.

– Oare ei vorbesc românește? – o întreb într-o doară pe chelneriță.

– Nicidecum. De fapt, ei sunt din Sankt Petersburg, i-a adus valul în Transnistria…

Deci nu am cum să le spun ce cred. Și nici nu cred că îi interesează. Și nici nu merită să afle ce cred eu despre ei. Nu, poporul Rusiei anului 2024 nu merită respectul datorat oricărei națiuni care își construiește viitorul pe baza unui prezent promițător.

Și-mi pare rău.

Gabriel ben Meron