Eram în clasa a şasea sau a şaptea şi câteva dintre colegele mele de clasă începuseră să poarte ciorapi de nailon. Potrivit legii nescrise, dar respectate cu stricteţe de către elevele de la Liceul (azi Colegiul Naţional) George Bariţiu, după ce treceai de pragul primului ciclu, aveai dreptul să porţi ciorapi de nailon. Ciorapii transparenţi puneau în valoare forma picioarelor lolitelor din vremea adolescenţei mele, stârnind invidia celor care mai purtau ciorapi tricotaţi patent[1] (sau flor[2]).

Pe atunci ciorapii de nailon se găseau destul de greu şi costau ceva bani, astfel încât obţinerea lor, prin cumpărare sau împrumut de la mămici (sau bunici) era precedată de multe insistenţe şi promisiunea de a avea mare grijă de ei.

Numai că, în pauză, elevele proaspăt promovate la statutul de domnişoară, uitau cu desăvârşire că purtau ciorapi de nailon şi se jucau de-a prinsa printre bănci până când careva se oprea brusc, îşi privea consternată ciorapii, şi exclama: „Auleo, mi-a fugit firul la ciorapi!” sau (şi mai rău) nici nu observa dezastrul şi constatarea venea din partea unei colege: „Ţi-a fugit firul de la ciorapi!” după care adăuga liniştitor: „Trebuie duşi la remaiat!”

Această propoziţie, desuetă în ziua de azi, am auzit-o şi am rostit-o de multe ori în adolescenţa şi tinereţea mea, când ciorapii de nailon erau scumpi şi orice aşchie, asperitate sau cui (Doamne fereşte!) era un posibil cauzator de dezastru. Firul agăţat începea să se deşire (să fugă), desenând de-a lungul piciorului o linie jenantă şi hilară, prin care se întrevedea (cu neruşinare) pielea. Ghinionista era stigmatizată drept neatentă, dezordonantă sau chiar zdrenţăroasă (dacă fugeau simultan mai multe fire şi se mai căsca şi o gaură inestetică la locul unde fusese agăţat ciorapul).

Dacă numărul firelor „fugite” era destul de mic, ciorapul era dus la remaiat[3] (o meserie azi practic inexistentă).

Remaieuza noastră locuia pe o străduţă îngustă din apropierea zidurilor cetăţii, într-o casă veche şi întunecoasă. Sub lumina palidă a unei veioze mereu aprinse, ea stătea aplecată zi şi noapte peste aparatul de remaiat, al cărui sunet ca un țârâit de greier umplea încăperea. Când treceam pragul încăperii, se oprea din lucru, mă privea deasupra ochelarilor groşi, prelua ciorapii aduşi de mine, inspectându-l pe fiecare în parte, numărând firele fugite. Uneori declara cu francheţe că numărul lor e prea mare, nu se pot remaia cum trebuie şi e prea costisitor. Apoi mă taxa în funcţie de numărul firelor, fixând data (aproximativă) la care să vin să-i iau. Atunci urma să şi achit banii pentru remaiat: câte un leu de fiecare “fir fugit”, dacă bine ţin minte. În partea stângă avea mereu un maldăr de pungi şi punguţe cu ciorapi care-şi aşteptau rândul la remaiat, iar în partea dreaptă grămada de ciorapi gata remaiaţi. Nu-mi pot explica cum de nu încurca ciorapii clienţilor, cel puţin nouă nu ni s-a întâmplat aşa ceva niciodată.

Remaieuza era o cunoştinţă veche de-a bunicii Erzsi, de pe vremea când se purtau ciorapi de mătase, adică dinaintea erei ciorapilor de nailon. Ciorapii de mătase erau extrem de delicaţi, uşori ca fulgul şi transparenţi, iar Bunica Erzsi îi avea încă dinainte de război. Îi păstra în buzunarele unui set special, aplicat pe interiorul uşii dulapului Biedermeier. Evident, eu nu aveam voie să pun mâna pe ei şi doar o priveam fascinată cum îi rula cu multă grijă înainte de a-i îmbrăca arareori, la un eveniment important.

Primii ciorapi de nailon i-am văzut la sfârşitul anilor 1950, aduşi de tata de la Moscova, unde era la doctorat. Adusese în dar câteva perechi atât mamei, cât şi bunicii. Textura lor nu era atât de fină ca a ciorapilor originali de mătase, dar se spunea că erau mai robuşti şi mai durabili.

Ciorapii de nailon deveniseră cunoscuţi şi (relativ) accesibili la noi în ţară, la peste douăzeci de ani de la apariţia lor în America interbelică. Nailonul este un material sintetic obţinut de către Wallace Hume Carothers[4] şi asistentul său Julian W. Hill, de la compania americană DuPont. Este o poliamidă brevetată în februarie 1937, scurt timp înainte de sinuciderea lui Carothers, care de mult timp se lupta cu depresia.

S-au încercat mai multe explicaţii pentru cuvântul original nylon.

Dat fiind că invenţia a fost prezentată în 27 octombrie 1938, în locaţia unde avea să fie organizată Expoziţia Mondială New York 1939. Unii consideră că denumirea ar fi derivată din New York Pylon – emblema expoziţiei mondiale.

Alţii spun că numele noului material ar fi fost obţinut prin alipirea iniţialelor NY şi a primei silabe din numele capitalei Angliei, Londra.

Potrivit altora, cuvântul ar fi alcătuit din iniţialele prenumelor soţiilor chimiştilor din colectivul de cercetare: Nancy, Yvonne, Lovella, Olivia şi Niha.

Cea de a patra variantă e cea mai nostimă – şi anume că nylon ar proveni din iniţialele cuvintelor din exclamaţia lui Carothers în momentul obţinerii firelor de poliamidă care înlocuiau cu succes mătasea importată foarte scump din Japonia: Now You Lousy Old Nipponese! (Măi japonezilor bătrâni şi mizerabili, v-am copt-o!). Credibilitatea acestei ultime explicaţii este pusă la îndoială de faptul că iniţial Carothers ar fi optat pentru denumirea Fiber 66,[5] care nefiind potrivită pentru reclamă ar fi fost înlocuită cu No-Run – sugerând că ciorapii tricotaţi din acest material ar fi foarte durabili şi nu le fuge firul – ceea ce s-a dovedit fals.

„Mai subţire decât mătasea de păianjen şi mai rezistent decât oţelul” – afirma una din reclamele de la lansarea firului de nylon care – teoretic – nu se degrada niciodată, motiv pentru care a fost curând folosit în amestec, pentru că altfel ar afectat profitul producătorilor[6].

Ciorapii de nailon s-au bucurat de îndată de un enorm succes de piaţă. Vânzarea lor a început abia după 18 luni de la prezentarea publică. Se spune că în 15 mai 1940[7], chiar în prima zi a apariţiei lor pe piaţă s-ar fi vândut patru milioane de perechi de ciorapi, produşi într-un atelier experimental din Delaware, cu 1.15 $ perechea. Se spune că în primul an de fabricaţie ar fi fost vândute peste 50 de milioane de perechi de ciorapi.

Ciorapii de nailon se mulau frumos pe picior, iar cusătura verticală cu care se încheiau conferea un plus de sex-appeal doamnelor care – după moda timpului -purtau fuste până la genunchi.

Curând însă, după intrarea Statelor Unite în al Doilea Război Mondial, firele de nailon erau necesare pentru a înlocui mătasea paraşutelor şi materialele din care se confecţionau corturile, astfel încât producţia de ciorapi de nailon a scăzut simţitor. Ba mai mult, femeile erau îndemnate să contribuie la efortul de război donându-şi ciorapii. Atunci a apărut moda înlocuirii ciorapilor de nailon cu un machiaj aplicat pe gambă, care imita ciorapii[8].

Ciorapii de nailon au ajuns în Europa prin intermediul soldaţilor americani care făceau contrabandă masivă cu acest produs după care femeile se dădeau în vânt. Se spune că pe atunci o pereche de ciorapi de nailon echivala cu o valută forte.

Dresurile – adică ciorapii-pantalon – fabricaţi în număr foarte redus, pentru industria americană de divertisment, aveau să apară în comerţul public abia în 1959 (dar la noi au ajuns mult mai târziu) şi nici pantalonii nu erau atât de răspândiţi ca astăzi, în moda feminină, astfel încât doamnele îşi fixau ciorapii de nailon subţiri, cu jartiere sau portjartiere, răbdând fără să crâcnească în lunile geroase. Am mai apucat şi eu portjartierele de “supraelastic” şi ciorapii de nailon “indeşirabili” cărora – potrivit reclamei – nu le fugea firul. În realitate, şi ciorapii indeşirabili se deşirau, dar erau mai greu de…remaiat.

Ţin minte că în anii de liceu erau în vogă ciorapii de nailon de culoare închisă şi, întrucât nu se găseau în comerţul socialist, femeile inventive îşi vopseau cu ceai rusesc ciorapii de culoarea piciorului. Se zvonea că ciorapii ţinuţi în apă clocotită (sau ceai fierbinte) devin mai rezistenţi la rupere, în timp ce alţii se jurau că dacă îţi pui ciorapii de nailon în congelator nu le mai fuge firul.

Cine a mai auzit de remaiatul ciorapilor în ziua de azi, când dresurile sunt produse din fire mult mai elastice şi mai rezistente (lycra) şi sunt foarte ieftine – aproape de unică folosinţă?! Oferta de dresuri e aproape nelimitată în nuanţe şi modele. Şi totuşi – după părerea mea – nicio piesă nu are farmecul inegalabil al ciorapilor de nailon cu dungă, de odinioară.

În mod interesant, dacă în româneşte se spune „ţi-a fugit firul” , în maghiară se zice „ţi-a fugit ochiul”. Chiar dacă e limpede că e vorba de ochiul tricotat care s-a rupt şi s-a deşirat, expresia pare o aluzie la ochiul indiscret care urmăreşte firul nărăvaş, de-a lungul gambei unei femei pline de nuri.

Sper că între timp nu mi-a fugit firul poveştii, ci am ajuns la capătul lui, deşi poate că ar mai fi de spus de spus câte ceva…

Andrea Ghiţă

---

[1] Punct, ochi de tricotaj care permite o elasticitate mai mare. https://dexonline.ro/definitie/patent

[2] Cuvânt preluat din limba maghiară, posibil să fi fost folosit numai în Transilvania, care definea un tip de aţăt de bumbac din care se tricotau ciorapi netezi, mai eleganţi decât cei de patent. https://www.arcanum.com/hu/online-kiadvanyok/Lexikonok-a-magyar-nyelv-ertelmezo-szotara-1BE8B/f-28F2F/flor-2B973/

[3] https://dexonline.ro/definitie/remaiat

[4] https://ro.wikipedia.org/wiki/Wallace_Carothers; https://retrocat.de/2020/04/28/the-material-dreams-are-made-of-the-fascinating-story-of-nylon-stockings/?lang=en

[5] https://www.acs.org/education/whatischemistry/landmarks/carotherspolymers.html

[6] https://www.retikul.hu/pluszminusz/nejlonharisnya-tortenete/

[7] 15 mai este considerat Nylon Day – ziua de naştere a nailonului. https://retrocat.de/2020/04/28/the-material-dreams-are-made-of-the-fascinating-story-of-nylon-stockings/?lang=en

[8] https://momenteistorice.ro/dresul-de-nylon/#:~:text=Dresul%20de%20nylon%3A%20Un%20obiect,altor%20obiecte%20necesare%20pe%20front,

https://www.sciencehistory.org/stories/magazine/nylon-a-revolution-in-textiles/