Lumea întreagă este într-un război continuu, dus prin toate mijloacele posibile pentru bani, pentru teritorii, pentru resurse, pentru influenţă şi, în foarte multe cazuri, pentru supravieţuire.[1]
În articolul Simonei Fuchs, Zidul Berlinului (https://baabel.ro/2024/06/zidul-berlinului/) se menționa că gardurile sau zidurile sunt un element despărţitor și acolo unde ele au căzut, cei aflați inițial în părţi opuse ajung dintr-o dată împreună. Această percepţie este însă iluzorie, precum nici existenţa zidului nu este decisivă.
După cum s-a dovedit, din nefericire, gardul care separă Fâşia Gaza de porţiunea sudică a Israelului, unde majoritatea aşezărilor se bucurau de o prosperitate demnă de invidiat, nu a fost o piedică pentru atacul din 7 octombrie. Acest atac a fost începutul unei perioade de confruntare multidimensională pentru statul Israel. Este o confruntare armată, de un tip nemaicunoscut până acum, cu perspective sumbre de finalizare, dar şi una social-politică internă, continuând-o pe cea pornită cu mai bine de un an înainte – pe motivele reformei juridice propuse de Ministrul Justiţiei, Yariv Levin – şi, în ultimă instanţă, o confruntare internaţională care pe zi ce trece se dovedeşte tot mai gravă. Cea din urmă aduce la lumină atitudinea şi credinţele unor populaţii largi, de pe aproape toate meridianele.
Demonstraţiile care împânzesc lumea de la începutul războiului israelian împotriva organizaţiei teroriste Hamas, extins și împotriva teroriştilor șiiți din Liban, Hezbollah, par să fi aşteptat doar trigger-ul oferit de Israelul aflat în impas, pentru a scoate la iveală semnele duşmăniei faţă de Statul Israel. Tind să cred că aceste manifestări, la care participă nenumărate categorii de oameni de toate vârstele, provin, în mare parte, dintr-o orientare primitivă, din necunoaşterea realităţii din zona aceasta a lumii, demonstrând răutatea abisală și ura împotriva evreilor, în special a celor care locuiesc în Israel. Privind sau ascultând, uneori aproape fără întrerupere, relatări despre aceste manifestări, mă întreb de unde provine atât de multă ură?
Vă propun să urmăriţi declaraţia lui Noa Argamani, salvată de curând, după 245 de zile de captivitate, printr-o acţiune militară neobişnuită. Eliberarea ei s-a făcut cu jertfa unuia dintre soldaţii eliberatori.
https://www.instagram.com/natasharaquel/reel/C8zwgZVIDKU
Între timp mama ei, Liora Argamani, a părăsit această lume către cele veşnice, fie-i memoria binecuvântată. Dar să nu uităm că rugămintea ei fierbinte, adresată nu numai preşedintelui Biden, ci şi Hamas-ului a rămas, ca strigătul unei făpturi lovite de soartă, fără răspuns.
Am ales această declaraţie, emoţionantă până la lacrimi, din două motive. În primul rând, imaginea lui Noa a fost una dintre primele difuzate la televizor după 7 octombrie 2023. Era purtată pe motocicleta teroriştilor Hamas care o răpiseră. Privirea ei speriată te făcea să te gândeşti la întrebările care o frământau: „De ce? Unde mă duceţi? Ce se va întâmpla cu mine?” Şi, probabil, în adâncul sufletului îşi punea și dureroasa întrebare „Ce va fi cu mama mea care suferă de o boală terminală?”
Câtă stăpânire de sine relevă vorbele lui Noa. Gândiţi-vă doar pentru o clipă la ultimele ei cuvinte: „Mai presus de toate, să știm să iubim și, mai ales, să nu urâm.”
Să revin la gândurile stârnite mie, de articolul Simonei Fuchs. Dacă urmărim ce s-a întâmplat în Europa, mai ales în ultimul secol şi aproape jumătate, observăm că multe popoare și comunităţi etnice au reușit să depășească problemele care duseseră, timp de sute de ani, la conflicte armate cu zeci de milioane de victime.
După sfârşitul Primului Război Mondial și declaraţia din 1918, cu faimoasele Fourteen Points ale lui Woodrow Wilson, Europa a cunoscut un vânt de libertate. În aceeaşi perioadă au fost create mandatele franceze și cele britanice din Orientul Mijlociu. După al Doilea Război Mondial, Liban şi Siria (foste mandate franceze), precum și Iordania şi Irak (foste mandate britanice) și-au câștigat independența. În paralel, în 14 mai 1948, a apărut pe hartă şi statul Israel. Chiar a doua zi statele arabe din jur (care-şi obţinuseră independenţa cu puţin timp în urmă) au declarat război Israelului.
În 11 decembrie 1949, ONU a aprobat cu 35 de voturi pentru, 15 contra si 8 abţineri (erau 58 de state membre), prin Rezoluția 194.[2]. Aceasta definea principiile pentru încheierea unui acord final și întoarcerea refugiaţilor palestinieni la casele lor. Palestinienii erau parte a populaţiei existente în teritoriul denumit până atunci Palestina. Aceste evenimente au pus bazele conflictului care continuă până astăzi, dar rădăcinile sale sunt mai vechi şi mai profunde.
În perioada interbelică, în Europa au avut loc grave conflicte economice, politice și militare care au dus la un nou război devastator. Regimurile naziste s-au prăbuşit în 1945, iar cele comuniste care i-au urmat au mai durat patru decenii, până la finele anilor 1980.
Istorici renumiţi caracterizează Europa secolului XX ca Era Extremelor [3], „Secolul XX, cel mai sălbatic secol, o epocă a urii care s-a sfârşit cu asfinţitul, nu cu triumful Occidentului.”[4] Oare cine îşi mai aminteşte astăzi de principiile progresiste ale lui Wilson?
Designed as guidelines for the rebuilding of the postwar world, the points included Wilson’s ideas regarding nations’ conduct of foreign policy, including freedom of the seas and free trade and the concept of national self-determination, with the achievement of this through the dismantling of European empires and the creation of new states. [5]
Această situaţie, specifică bătrânei Europe, nu era valabilă în aceeaşi măsură altor zone istorico-geografice, cu atât mai puţin teritoriului în care există Israelul și comunitatea palestiniană. (Este aceasta doar o comunitate?) Eu cred că timpul și educația ar trebui să ducă la înţelegerea istoriei, a drumului străbătut de popoare sau de formaţiuni care şi-au dorit un stat. Astfel, după sute de ani de războaie pentru supremaţie teritorială și politică, în Europa s-a ajuns la o stare de echilibru, cel puțin în aparență.
Şi totuşi… Cele întâmplate din martie 2022 în estul aceleiaşi Europe, războiul Rusiei împotriva Ucrainei, dovedeşte că acest echilibru era foarte instabil. Noul „imperiu rus” în frunte cu Putin îşi revendică teritorii care aparțineau unui stat independent. În urma experienţei lor istorice, statele din jurul Ucrainei de astăzi nu se grăbesc să declare război Rusiei. Sprijinul lor se limitează la ajutoare „metalice”, tehnologice. Deci „Europa civilizată” încearcă să evite o conflagraţie mondială largă şi periculoasă, dar această atitudine nu este neapărat reprodusă aici, în Orientul Mijlociu, un loc unde vor mai trece ani pentru a putea fi numit „Orientul civilizat”. Edward Said, autorul lucrării Orientalismul, [6] ar fi ştiut probabil, cum să se împotrivească acestei afirmaţii.
Deşi în Europa, realitatea dovedeşte că diverse popoare / grupuri etnice ce au fost în conflict timp de secole (irlandezii cu englezii, spaniolii cu bascii, poate şi cu catalanii, francezii cu germanii) par să fi ajuns la un modus vivendi, în Orient, această realitate rămâne labilă, traversează cutremure puternice, conflictul israelo-palestinian fiind punctul culminant.
Când mentalitatea potrivit căreia munca și efortul personal constituie condiţia sine qua non a progresului personal și colectiv nu se regăseşte la una din părţile implicate în conflictul israelo-palestinian (se subînţelege la care), când există o discrepanță atât de mare între economia şi implicit bunăstarea celor două părţi, nu se poate stabili nici măcar un ÎNCEPUT de înțelegere rațională. Setea de stăpânire a pământului este discutabilă și discutată, iar resentimentul transformat într-o ură viscerală, adusă la culmi de conducători fundamentalişti religioşi, precum şi situaţia creată prin neglijenţa și aroganţa autorităţilor israeliene, toate acestea au permis bandelor militare să folosească ajutoarele străine (iraniene, europene sau arabe), să se înarmeze până în dinţi şi să producă o infrastructură a cărei întindere și valoare strategică nu a fost imaginată de capetele luminate de la Ierusalim. (Erau ele cu adevărat luminate? Probabil că fitilul becurilor era de mult ars.)
În momentul de faţă, situaţia este tristă, dar şi revoltătoare. O întreagă generaţie de tineri israelieni s-a pierdut (674 de soldati au pierit), alte mii de răniţi şi-a distrus tinereţea în urma atacului mişelesc ce a adus la războiul care continuă de nouă luni de zile şi pare că va mai continua o perioadă nedefinită.
Dar conflictul nu e numai în sud. Teroriștii din Liban poartă un război de altă natură, nu atât prin jertfe omeneşti, cât prin distrugerea sistematică a unui teritoriu pentru al cărui progres generaţiile anterioare ale locuitorilor israelieni din zonă, au muncit din greu şi s-au sacrificat timp de decenii. Gospodării, livezi, vii şi ferme cu păsări şi animale, alături de tot mai multe case personale sunt distruse, arse, sau dispar prăbuşindu-se sub atacurile dronelor, ale rachetelor și ale altor mijloace de luptă prin care tehnologia învinge, tehnologia din „partea cealaltă”.
Oare în Gaza nu este sfărâmată lumea, viaţa, casele, oamenii? E imposibil să nu observi…tragediile celorlalţi. Desigur, mulţi israelieni, mai ales cei înrolaţi sau ai căror membrii de familie au fost răpiţi, nu pot vedea această faţă a monedei. Nici cele patru canale ale televiziunii israeliene nu prea arată aceste lucruri, ele se pot vedea, eventual, la televiziunile străine. Oare cum se poate că oamenii de acolo acceptă să fie conduşi de atâta timp de terorişti? De ce acceptă să fie ei înşişi (am convingerea că nu toţi) terorişti, unii chiar ascund ostatici israelieni, devenind astfel colaboratorii cei mai direcţi ai monştrilor din Hamas?
Răspunsul stă în mentalitate, în cultură, în educaţie (sau poate tocmai lipsa lor), foamete, sărăcie, religie, în ura inoculată de decenii și în lipsa aproape oricărei iniţiative de a întinde o mână de ajutor. Evident că banii primiți nu au ajuns la cei oropsiți, ci au finanțat înspăimântătoarea infrastructură subterană, armamentul aparent inepuizabil și antrenamentul a sute de acoliţi ai Hamasului. Sunt oare acestea cauzele neputinţei totale de a tăia nodul gordian? Există oare cu adevărat un asemenea nod?
Majoritatea israelienilor care nu sunt direct implicaţi se îngrozesc… însă, dacă pot, îşi continuă viaţa. Nu se poate altfel, viaţa merge înainte, la bine şi la rău.
Situaţia creată aici, în Israel, este tot o PANDEMIE, o boală a neputinţei, provocată de lipsa de previziune și de înţelegere a unor stări de fapt, de încercarea – poate involuntară – de a lăsa impresia că este preferabilă atitudinea celor trei maimuţe înţelepte din cultura orientală care ilustrează regula de aur: see no evil, hear no evil, speak no evil.
Dar oare mai este ceva bun prin împrejurimi? Poate că da, dar dacă există, cred că ţine de trecut. De aceea, m-am gândit sa adaug în încheiere două variante ale unei expresii sui generis a BINELUI, un cântec, întâi în ebraică, pentru că l-am îndrăgit pe cântăreţul israelian Yossi Banai și apoi în interpretarea originală a lui Jacques Brel:
Cele două variante au textul diferit: în ebraică Dacă vom şti să iubim, iar în franceză Când nu avem decât dragostea. Ambele cântece amintesc de cuvintele bravei tinere Noa Argamani.
Dar oare noi, copiii noștri vom mai ajunge timpurile în care și partea de dincolo de GARD să facă – oricui ar fi – aceeaşi urare?
Veronica Rozenberg
Haifa, iulie 2024
[1] Gheorghe Văduva, Război şi Cunoaştere, văzut pe Internet la adresa, https://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/razboi_si_cunoastere.pdf
[3] Eric Hobsbawm, Era extremelor – O istorie a secolului XX, 1914-1991, Chişinău, Editura Cartier, 2022; Eric Hobsbawm, istoric englez (1917-2012).
[4] Niall Ferguson , Războiul Lumii. Epoca urii , Editura Rao, 2013.
[5] https://www.theworldwar.org/learn/peace/fourteen-points
[6] https://monoskop.org/images/4/4e/Said_Edward_Orientalism_1979.pdf
Veronica Rozenberg
Haifa, iulie 2024
32 Comments
Veronica – Cred că nu mai e cazul să adaug încă un comentariu laudativ , pe lîngă celelalte , după ce mi-am arătat dezacordul cu “firul roșu” al articolului. Ceeace vreau să menționez este mulțumirea ce o am găsind, în comentariile tale, aspecte particulare din Israel.
Draga Ivan, eu nu stiu care este acel fir rosu al articolului, ca deobicei articolul releva o anumita ambiguitate, ca de altfel si alte lucruri scrise de mine despre subiect. Este o trasatura interesanta a oamenilor, care considera ca anumite idei, ganduri sau conceptii pe care le poarta in gand, sunt perceput si de cei din jur in acelasi fel. Multumesc pentru atentie 🙂
Draga Veronica,articol elucidant,corect,cinstit,frumos,nu poti sa- l lasi din mana.Bravo!Minunat. Adevarata fata a lucrurilor scrisa cu talent.
Excelent articol și ca formă și ca și conținut. Titlul pare un fel de parafrază a ceea ce spunea Golda Meir despre ura viscerală a arabilor față de evrei. Mă întreb oare de ce majoritatea arabilor îi urăsc pe evrei și nu viceversa? Doar au zeci de state de-ale lor. Peste jumătate de milion de evrei au fost expulzați din statele arabe după înființarea statului Israel fără să li se permită să ia cu ei nimica și totuși ei ne urăsc pe noi. Cum scrie și Veronica, o fi de vină religia sau educația la fanatism. Cândva, nu demult și eu eram un sufletist ca tine dragă Veronica. Dar astăzi știu că și dacă palestinienii vor avea un stat, ei nu vor renunță la teritoriul dintre “râu și mare”. De aceea Rabin, Barak și Olmert nu aveau nicio șansă de acord de pace cu eu în pofida unor propuneri de mari concesii teritoriale. Un medic palestinian cu care lucrasem împreună câțiva ani într-un spital din Israel spunea acum zece ani că altercațiile dintre cele două părți vor înceta în 2024. L-aș lua la răspundere că nu a avut dreptate dar el nu mai e în țară.
Tibi multumesc pentru comentariul cel bogat si plin de idei si referinte. Golda spunea ceva in legatura cu copiii arabilor pusi ca scut, sau doar mi se pare…Arabii israelieni, palestinienii sunt “alt neam” decat cei din diferitele tari arabe. Uneori cred ca ar fi trebuit sa invat araba, si alteori imi spun ca mentalitatea lor e foarte diferita de “a noastra” desi nici noi nu suntem la fel.
Eu ma gandesc, ca daca palestinienii vor avea un stat, atunci mare parte din raspunderile care astazi lumea le pune pe umerii Israelului, vor cadea – cel putin la nivel international – pe umerii acelui Stat; Va fi oare un stat corupt, va avea grija de cetatenii sai? Am vazut fenomene de coruptie si aici si in tari europene, nu stiu. Ar fi trebuit sa revin asupra conditiilor propunerilor de pace, dar nu am avut cand. Cred ca una dintre marile probleme a fost reintoarcerea refugiatilor palestinieni, inacceptabila de Israel.
M-ai invatat un cuvant nou, altercatie, multumesc 🙂
“Vom avea pace cu arabii numai atunci când ei își vor iubii copiii mai mult decât ne urăsc pe noi”
Golda Meir
Da, multumesc, asta e si pare inca foarte real !
Spuneau grecii din antichitate că natura are oroare de vid.
Este admirabil angajamentul tău lucid ,repulsia față de indiferență și de comoditate, de acel no man’s land dintre dragoste și ură.
Împărtășesc încrederea ta în virtuțile educației.
Thomas o afirmatie exceptionala ideatic si estetic, o caracterizare neobisnuita si trista prin intelegere si implicatie, multumesc foarte mult pentru intelegere si extensia gandului catre lumi la care posibil ca m-am gandit doar superficial. Nu am cunoscut aceasta idee ce vine din Elada. Minunat !!!
Veronica, felicitări pentru acest articol splendid, sincer, scris din inima, in care cauti un răspuns la una dintre cele mai arzatoare probleme cu care se confrunta Israelul: ” de ce atīta ură viscerala din partea comunității arabilor palestinieni?”
De ce tot ce s -a incercat pentru imbunătățirea relațiilor intre Israel si Palestinieni a dus doar la exacerbarea conflictului, culminînd cu 7 oct 2023?
Sunt grupuri etnice in Israel cu care ne intelegem bine, druzi, cerchezi, armeni, arameeni crestini de limba araba, o parte din beduini.
Nici unul din motivele pentru declansari de razboaie enunțate de autoare la inceput : pămînt, resurse, finante, apă, teama de anihilare , logistica, nici măcar religie. Unii eruditi musulmani sustin ca in Coran e recunoscuta Tarii Sfinta ca aparținînd evreilor prin drept divin. . Abraham, parintele comun, Moise si Iisus, unii din cei mai insemnați profeti.
In 1947, Organizația sionista a fost de acord cu partiția Palestinei mandatare in 2 ţari. Mai tîrziu, am acceptat Oslo. Ehud Barak a acceptat să cedeze Yerusalimul de Est aproape integral lui Yaser Arafat. In 2005 ne- am retras complet din Gaza.
” Ocupația?” A avut loc in 48 cind Legiunea Araba a invadat Cisiordania mandatara si Ierusalimul de Est. In 67, Malul de Vest al Iordanului a revenit Israelului in urma unui război drept, de aparare , pentru supraviețuire.
Istael deja a incheiat pace cu 6 țări arabe.
As mentiona ca ura ne- a divizat intîi pe noi: 4 ani de alegeri neconcludente, apoi disensiuni politice oribile depăṣind cadrul Parlamentului
Impărtăşesc cu totul viziunea autoarei, ca numai prin Educatie se poate spera a ieşi din acest Cerc vicios.
Sa traim pentru a admira lumina
si seninătatea din jurul nostru, a ne bucura, a ne impartaṣi simţămintele, si mai ales pentru a IUBI, cum spun aşa de frumos, Noa Argamani si Veronica.
Cintecele lui Yossi Banai si Jacques Brel sunt vibrante. si inspira in realitatea de fiecare zi.
RESPECT!
Draga Marica, un comentariu cu adevarat amplu, care completeaza in mod aproape stiintific ceea ce eu nici nu am putut, dar nici nu m-am gandit sa aduc in discutie.
Dar atat tu, eu sau oricare alt baabelian nu este decat reprezentant al unicei opinii personale, iar referirile tale la plural nu corespund realitatii, referirile zic eu trebuie facute in numele persoanei care vorbeste.
Cateva exemple:
Din pacate nu este reala afirmatia ca
” ” de ce atīta ură viscerala din partea comunității arabilor palestinieni?”
Orice incercare de generalizare este problematica si nu o sa incep sa exemplific, dar aceasta ura nu este generala, a tuturor. Nu uita ca arabi au fost alungati in timpul razboiului din 1948, au fost sfatuiti sa paraseasca teritoriul Palestinei de atunci, altii in cateva instante au fost macelariti de detasamente ale armatei (Kfar Kasem, Tantura), lucrurile de atunci nu pot fi impartite in alb si negru, nici macar de cei care le-au studiat in amanuntime. Eu nu sunt printre ei. Sunt astazi atat de multi arabi in diferite domenii de activitate care isi desfasoara munca in modul cel mai corect, obisnuit si identic cum o fac ceilalti locuitori. Sunt ei plini de ura? As vrea sa cred ca nu.
A doua ta afirmatie si ea problematica:
“De ce tot ce s-a incercat pentru imbunătățirea relațiilor intre Israel si Palestinieni a dus doar la exacerbarea conflictului, culminînd cu 7 oct 2023?”
Nu pot sa-ti raspund, dar in nici un caz nu exista nici o legatura cauzala intre evenimentele citate de tine.
Hamas, organizatie terorista a dorit sa atace, chiar isi programase sa cucereasca o parte a Israelului, guvernele din ultimele decenii, cat si functionarii superiori ai serviciilor de informatii au REFUZAT, sa ia in seama ceea ce li s-a comunicat. Aceste informatii le cunosc din mass-media, atunci cand acum cca 2-3 saptamani, s-a raportat despre documentul care se afla, cam de la mijlocul lunii septembrie 2023, in posesia Diviziei sudice, al carei comandant si-a dat demisia nu de mult. Dar au existat, se pare si alte informatii ce fusesera puse la dispozitia aceluias departament de informatii, dupa cum,am auzit, chiar astazi, la canalul 11. Lipsa de seriozitate, excesul de incredere in capacitatea si informarea armatei, dar si aroganta politicienilor, au contribuit la reusita atacului planuit de mult de Hamas. Sa nu uitam cum detasamente ale armatei ce stationau in zona, fusesera mututate la ordinul ministrului de finante (sper ca nu gresesc) sa “ajute” pe locuitorii israelieni religiosi, din teritorii, astfel ca “nimeni” nu a fost prezent in zona asezarilor din Sud, timp de multe ceasuri. Grupele de aparare din asezarile sudice au fost deposedata in ultima vreme la ordinul minsitrului politiei (si aici sper ca nu gresesc) de armele “lungi”. Imi permit sa-mi dau si parerea personala, despre un lucru pe care nu l-am inteles de la bun inceput. Cum de s-a permis organizarea unei serbari pentru 3000 de oameni la 2 km de o granita nepazita si atat de problematica ? Nu mai existau locuri mai pazite, la fel de incapatoare si de placute pentru o serbare in natura? Imi cer scuze ca indraznesc sa intreb despre un lucru despre care nu s-a mai intrebat, sau cel putin eu nu am auzit.
Mentionam in cele scrise de “fitilele stinse” in capetele de la Ierusalim, care te-ai fi asteptat sa fie “luminate”. Cata durere si cata rusine !!
Cum s-a petrecut acest lucru, in Israelul considerat ca posesoare a celei mai avansate retele de mijloace de siguranta si informare, asta sper ca cei care ar fi trebuit sa impiedice catastrofa din 7 oct vor fi anchetati si pedepsiti, desi e tarziu, iar timpul nici macar in istorie nu poate fi rulat inapoi, dara mi-te in viata oamenilor.
In concluzie, iti multumesc din nou pentru ca ai adaugat date importante in comentariu, dar cu unele dintre afirmatiile tale nu pot fi de acord. Imi pare rau…
PS. De ce ura? nu pot din pacate raspunde.
Am scris un raspuns lung, mi s- a sters, voi răspunde mai tîrziu.
Subliniez doar ca atunci cind scriu Comunitatea palestiniana, nu ma refer la fiecare individ, ci doar la Elita politica si militară care vorbeste in numele ei. Omul de rînd vrea sa ciştige o bucata de pîine pentru familia lui, sa aiba liniṣte si sănătate.
Arabii cu care conlucram zi de zi, studenti, elevi, doctori, farmacisti, vînzători la Super, etc, eu ii consider israelieni. Nu diferentiez la propriu, toti vorbesc un ivrit excelent
“Arabii cu care conlucram zi de zi, studenti, elevi, doctori, farmacisti, vînzători la Super, etc, eu ii consider israelieni.”
Cred ca stii foarte bine ca cetatenii arabi la care te referi mai sus, sunt nascuti pe pamantul tarii care la 14 mai 1948 a devenit Israelul independent. Ei sunt bastinasi ai acestei tari. Nu eu, nu tu si nici un alt baabelian sosit din Romania in baza Legii Reintoarcerii.
Copiez mai jos din wikipedia despre definitiile notiunii de CETATENIE:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ius_sangvinis
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ius_soli
In principiu exista doua forme de cetatenie, oarecum contrare ca principiu, una se numeste cetatenie bazata pe teritoriu (adica tara in care locuiesti este tara a carei cetatenie o porti) si cetatenia bazata pe legaturile de sange (cetatenia pe care o ai este in baza cetateniei avute de stramosii tai). In tarile liberale cetatenia este fixata dupa primul principiu, Israelul din considerente anumite, ofera cetatenia in baza celui de-al doilea principiu. Ca si Germania, de altfel. In linkul de mai sus, wikipedia in limba romana, sunt unele date privind evolutia acestor orincipii. De la Revolutia americana si cea franceza, cetatenia bazata pe teritoriu a fost cea insusita de tarile liberale.
Da, formidabilă ultima frază drept replică: …vigilența hrănită de ură nu e o soluție, ea poate exista independent de ea” (de ură vasăzică)
Dragă Veronica, n-am decât un comentariu: adânca mea reverență pentru modul în care ai gândit și exprimat ininteligibilul și inexprimabilul evenimentelor în curs. M-ai îmboldit să constat că există și o altă diferență între sentimentele extreme: ura poate fi ”abstractă”, colectivă, chiar ”ideologică”. Iubirea, în schimb, are mereu un caracter subiectiv, individual, personalizat. Iată pentru ce Ura e mai ”la îndemână”, mai ”eficientă”.
Felicitări cu admirație, gânduri de calm și multă tandrețe.
Dragă Monica, un comentariu, multă emoţie la cuvintele pe care le scrii şi într-adevăr o percepţie foarte apropiată de ceea ce am încercat să spun. E foarte puţin din ceea ce simt şi văd şi la ce mă gândesc, aşa departe cum practic sunt, gândindu-mă că nu am fost educată să mă sacrific pentru “umanitate”/”patrie”. Asta insă o fac aici soldaţii, deşi probabil că în majoritate o fac pentru că e lege. Sunt convinsă că nu o fac cu toţi din proprie voinţă, cei religioşi însă au cu siguranţă o chemare. Deşi nu am nimic în comun cu religia, bănuiesc că ea a fost esenţială în prezervarea iudaismului. Dar şi evreii au fost individualişti şi nu odată în trecut au urât pe neevrei. E o mare diferenţă între aceste sentimente şi ceea ce se întâmplă acum. Un sentiment straniu mă încearcă de la începutul acestui război, de inutilitate, de îndoială asupra unei hotărâri pe care am luat-o cu – anul viitor vor fi 50 de ani – o nedumerire. Scuze pentru efuziune: -)
PS. Acum se anunţă că unul dintre cei ucişi ieri, este unicul copil (21de ani) al unei familii în vârstă, care locuia la Qiriat Shmona şi care a murit în Gaza, a fost rănit în timpul războiului şi s-a întors la luptă în ciuda probabil dorinţei mamei sale. Mama povesteşte cum a semnat pentru a-i permite fiului să meargă la armată, nu de mult, în adâncul sufletului nu ar fi vrut. un caz aproape unic. !!
Veronica, exact la acest fiu unic, a unei familii in virstă , omorīt astazi, ma gindeam si eu acum. Fusese rănit, nu mai era obligat sa revina pe front. ” Patriotism fierbinte”, cum se spunea cind devenisem pioniera.
Soldatul si- a dat viata pentru țară, dar cele care plîng in hohote, sunt mama si iubita.
pe vremea mea nu s-a vorbit de nici un patriotism si de nimic fierbinte, nu stiu de ce s-a vorbit pe vremea ta.
Nu am simtit niciodata vreo presiune politica pe parcursul vietii mele, nici macar in facultate cand erau cativa indivizi care faceau pe activistii si s-au grabit a se inscrie in partid. Am fost si am ramas apolitica. Incerc sa inteleg lucrurile din jurul meu, dupa intuitia si educatia primita, dar si dupa cele acumulate in cursul vietii mele (nu tocmai scurta). Am uitat sa mentionez ca am plecat din Romania in sept. 1975 in acea perioada exista inca o oarecare liberalizare (activitati intense la Comunitatea evreilor din Bucuresti se desfasurau saptamanal si de sarbatori, s-a putut pe ici pe colo pleca in strainatate (Vest), nu lipseau inca produsele alimentare, vorbesc despre Bucuresti)
Frumos și benefic memento dragă Veronica. Probabil că pentru om o fi mult mai ușor să urască/dușmănească. Eu, care sunt creștină, cunosc și încerc să aplic beneficiile iubirii și iertării dar în mod evident nu suntem destui în tabăra aceasta, in lume. In plus, așa cum spui tu, pentru orice împăcare este nevoie de reciprocitate.
Dragă Anca, înţeleg că te referi la mementoul în care, precum povesteam în răspunsul către Lenuş, m-am hotărât să fac efortul de a termina cele câteva gânduri stârnite de un alt articol. Tu eşti însă un caz particular, deşi departe de a fi unic, ştii bine cum în decursul istoriei când evreii au fost expulzaţi din diferite locuri în Europa, au preferat să se îndrepte către aşezări unde Islamul era biruitor. Desigur că întreaga sintagma iubire versus ură, sau respingere versus îngăduinţă se desfăşoară de ani de zile pe nişte coordonate pe care unii dintre noi, sperăm – fiecare în felul său – că omenirea să le fi depăşit. Era o altă iluzie, ne hrănim cu iluzii, întotdeauna oamenii au făcut-o, Se pare că acum, aici, un stâlp înalt, ca şi gardul iluzoriu se ridică în faţa multora dintre noi.
Pentru problema de acum, după ce vor reveni oamenii cei mai trişti din lume în familiile lor aflate la poarta disperării, politica vor încerca să soluţioneze, dar din punctul meu de vedere, există o singură şansă, aceasta aparţine exclusiv de EDUCAŢIE, singura singură activitate socială care ar putea în timp îndelungat să schimbe mentalităţi, şi poate să împace.
Draga mea, este perfect adevărat că ne hrănim cu iluzii, oh da, și ele ne lovesc apoi big time! cât despre educație, da, este soluția evidenta dar cere timp îndelungat!
Apreciez că a apărut un asemenea articol echilibrat și echilibrul este prieten cu înțelepciunea. Niciodată nu e prea târziu ca un conflict să înceteze, dar, în acest caz, sunt prea mulți pentru care încetarea lui nu-i mai poate întoarce. Felicitări, Veronica Rozenberg!
P.S. Am fost la ultimul târg de carte din București. Eram la un stand care reprezenta istoria și cultura israeliană cu ultimele publicații apărute. M-a durut când, fără să vreau, am auzit un domn că se apropie de librarul care supraveghea standul și-l întreabă dacă s-a întâmplat ceva neplăcut în ultimul timp. Cel întrebat îi răspunde că nu a fost grav. Doar niște tineri, în trecere, i-au adresat ironic niște întrebări. M-am gândit că trăiesc pe viu niște evenimente pe care le credeam apuse definitiv. Cine a avut interesul să nu fie așa? Deocamdată, am un singur răspuns la îndemână: necuratul.
Dragă Lenus, istoria articolului este mai neobişnuită, deoarece a început cu un lung comentariu la articolul Simonei Fuchs. Andrea mi- a recomandat să-l lărgesc şi să-l “produc” ca articol. Liniştea şi gândirea nu merg în totdeauna în paralel cu evenimentele vieţii, în plus, nevoia unei explicaţii istorice, chiar scurte, mă depăşea. Am primit suportul informativ al Maricai Lewin (mulţumesc, Marica :-)), dar coerenţa şi traseul care să lege între momente istorice era dificil pentru un om care nu este de specialitate.
Gândurile zilnice, cărora şi după nouă luni li se alătură de fiecare dată lacrimile, chiar fără să am o implicare directă în tragedia umană pe care o urmăresc, ce-i drept cu mai puţină asiduitate decât la început îmi pun semne mari de întrebare existenţiale. Viitorul îl văd sub aceleaşi semnde de întrebare, iar erorile, care cu siguranţă au fost, nu sunt în măsură să le înţeleg.
Este de remarcat, că în ciuda faptului că populaţia religioasă (nu mă refer tocmai la extremişti) din Israel este adeseori invocată ca problematică în devierea politicii guvernului către extremism, a pus la bătaie chiar o majoritate dintre soldaţii luptători. Evenimentele se împletesc viral şi aspectele de dincolo de gard par incredibile, câte state din lumea cea bogată şi liberală oferă palestinienilor ceea ce a oferit Germania cu decenii înainte, ba chiar nu de mult în 2014? Tuturor le e frică? Probabil, dar cum s-ar putea rezolva ecuaţia aceasta, eu nu cred în nici un necurat, poate că nu mai cred nici în capacitatea umană de a lupta pentru progres şi înţelegere. Aici, în mica bucăţică de pământ pe care Israelul “s-a aşezat” (dar pe care unii vor s-o extindă cu forţa) se duce totuşi o luptă de supravieţuire, dincolo de celelalte tragedii umane, care nu au nici ele soluţii în “marea populaţie arabă”, plină ea însăşi de conflicte.
Veronica, exagerezi, absolut totul in acest minunat articol iti apartine.
Eu numai te-am incurajat sa- l duci la bun sfîrșit
Ce n-am da, să fim încurajaţi în atât de multe situaţii în care oricare din noi se poate afla ?
Articol necesar, frumos adus din condei, obiectiv și totodată subiectiv, cu mult suflet: umanist. Și NU! Ura nu duce la vigilență, ura este în ultimă instanță autodestructivă. Desigur dragostea ar trebui să fie soluția: Make love no war a fost dictonul generației mele…
Multumesc frumoasei Dne Vera Medrea pentru frumosul si apreciativul comentariu, dar mai ales pentru intelegerea mesajului meu, care din pacate, nu se poate ridica spre universalitate 🙂 !!
Articolul acesta vădeşte viziune, sinceritate şi curaj. Autoarea e capabilă să scruteze viitorul care nu poate fi întemeiat pe ură şi violenţă, dacă se doreşte a fi paşnic. Autoarea scrie cu sufletul în palmă, cu omenia profundă care ar trebui să-i caracterizeze pe “făcătorii de pace” şi are curajul de a-şi exprima gândurile şi sentimentele, în împrejurările actuale, când predomină ura. De curând am văzut un film minunat: Marea escapadă, cu Michael Caine şi Glenda Jackson, un cuplu de nonagenari. El, veteran din al Doilea Război Mondial, vizitează cimitirul eorilor căzuţi, la cea de a 70-a aniversare a debarcării. Priveşte îngândurat şirurile nesfârşite de pietre tombale şi exclamă: Such a waste! Câtă irosire! E drept că fără acea irosire, nu s-ar fi putut instaura pacea. Dar poate că mai multă înţelepciune şi capacitate de negociere ar fi împiedicat măcelul sau l-ar fi putut opri mai devreme.
Dragă Andrea, mulţumesc pentru mesaj: -)
Nu cred că am cunoscut expresia “a fi cu sufletul în palmă”, dar o înţeleg şi cred că este foarte adevărată.
Şi totuşi dimensiunea WWII e infinită în comparaţie cu cea a războiului de acum, dar rapoartele zilnice sunt despre încă doi soldaţi ucişi, şi încă trei şi încă şi încă, pe locurile unde deja se duseseră luptele, acolo unde fuseseră explodate canalele subterane, dar nu s-a putut distruge tot, drept care teroarea s-a întors, te gândeşti într-adevăr “such a waste”, how long it will continue?
Cine apreciază cu adevărat stăpânirea de sine a membrilor familiilor celor răpiţi? Viaţa lor s-a împuţinat, dincolo de manifestaţiile zilnice împotriva guvernului, dar nu se întâmplă mai nimic de atâta vreme… lozinci goale de conţinut. Unii dintre eroii şi combatanţii de la începutul perioadei s-au retras, uneori cei mai elocvenţi apar la TV, şi acolo stăpânirea de sine domină, cât respect şi admiraţie pentru cei care îşi păstrează firea, când copilul lor, mai ales este în ghearele lui Hades.
Acum câtva timp am postat la un articol scris de Dl. Andrei Schwartz un link de la yahoo cu povestea unei tinere palestiniene căreia, întreaga familie ן-a murit într-un bombardament al Tzahalului şi ea, cu eforturi speciale după ce şi-a pierdut un ochi, a fost dusă în Doha-Quatar, unde i s-a comunicat că nu i se poate face un “orbital prosthetic implants”.
https://www.yahoo.com/news/she-managed-leave-gaza-half-040142161.html
Am luat adresa articolului şi i l-am trimis Dnei Profesor Riri Manor, ştiam că a ajutat de multe ori, mulţi oameni. Nu mi-am făcut iluzii, dar am spus să încerc. N-am primit răspuns. Poate că o asemenea situaţie, una ajunsă la a fi cunoscută, sunt cu siguranţă şi altele, nu poate să impresioneze pe nimeni dintre cei oropsiţi în ultimele luni în Israel. Gândurile se învălmăşesc, neputinţa şi durerea nu au soluţii, dar desigur că tot restul neimplicat continuă. Şi cum s-ar putea altfel?
INTRE TIMP RACHETELE SE APROPIE SI DE ZONELE “PRIVILEGIATE” ZECI DE SIRENE, DRONEI SI RACHETE AU AJUNS LA ORELE DIMINETII SI LA ACCO (ACRE).
Noa: „Mai presus de toate, să știm să iubim și, mai ales, să nu urâm.”- Nu e corect, ura te face vigilent.
Si la ce a dus vigilenta aici in Orientul Apropiat? Oricum vigilenta hranita de ura nu e o solutie, ea poate exista independent de ea (adică de ură).
Evident eu nu mă refer la ură “per se” ci ca o reacție la perceperea urii părții adverse. Sentimentele personale trebuie modelate în acordanță cu realitatea. Deși e undeva la mijlocul articolului, declarația lui Noa înțeleg că e de fapt ideea de bază a acestuia ( motto ). Nu cred că cineva deabia scăpat din infern, foarte probabil încă zdruncinat, poate să facă declarații corespunzătoare situației.
1. Nu stiu de ce crezi tu ca la oricine URA e o reactie la perceperea partii adverse, nu e adevarat, depinde de personalitate si de educatie.
2. E adevarat ce spui in a doua propozitie, dar asta e doar cu conditia ca omul e suficient de inteligent,nu e valabil pentru oricine.
3. Articolul era in pregatire inainte de a o auzi pe Noa. Daca citeai comentariile mele, ai fi vazut cum s-a “nascut”. Am incadrat discursul ei tocmai pentru ca m-a uluit lipsa ei de ANTI, dupa ce a suferit, desi probabil ca situatia ei in raport cu a altora a fost, daca se poate spune asa ceva, mai “suportabila”. Deci INFERNUL are atat de multe fatete, ca de altfel si RAIUL.