Duminică, de la 7.30 până la 11 noaptea în sala de operații, un caz după altul, fără pauze, că doar suntem într-un spital particular.

Luni și marți la fel.

Marți noaptea. Ajunsă acasă pe la miezul nopții, timpul rămas până a doua zi se împarte între duș, o îmbucătură și încercarea de a adormi, o treabă foarte grea – oboseala, tensiunea, gândul la ziua de mâine, toate alungă somnul binefăcător. Dar omul trebuie să-și câștige pâinea, nu are încotro…

Miercuri, ora 7.30. Două cazuri, doi copii, unul după altul. Inducția anesteziei generale, operația care ține cam trei sferturi de oră, transferul spre camera de trezire și fuga înapoi spre sala de operații.

În sală e frig, cam 15^o, ca să prevină transpirația operatorului. Ferească Cel de Sus să cadă picături de sudoare (nesterile!) de pe fruntea chirurgului în plaga operatorie.

Dar ea măsoară 1.55 și cântărește 45 Kg și frigul o pătrunde peste tot.

Ora 10.00. Următorul pacient e o fetiță de 3 ani și jumătate, strabism bilateral, o intervenție de vreo oră. Totul se desfășoară normal, doar că e frig. Ea cere o pătură și din când în când moțăie, oboseala și frigul se întrec cine o s-o adoarmă mai repede.

Răcnetul oftalmologului o trezește: sângele copilului e negru! Senzorul de pe degetul micuței paciente a căzut pe podea. O privire rapidă descoperă cauza: vaporizatorul care livrează anestezicul volatil în sistemul respirator al pacientei a rămas la concentrația de 5%, necesară DOAR la începutul anesteziei, în loc de 1-1,5%, necesară în continuare.

Stop cardiac. Încercări de resuscitare. Copila e transferată la un alt spital și a doua zi e declarat decesul.

Urmează discuțiile la nivelul direcției spitalului, declarațiile la poliție, concedierea.

Are acum în jur de 52-55 ani, e absolventa unei facultăți de medicină românești, specialistă ATI cu vechime, căsătorită cu un evreu, emigrată în Israel, divorțată, fără copii. Și acum și fără loc de muncă.

Avocata îi propune să părăsească Israelul, cu diploma ei va găsi de lucru în multe țări europene.

– Nu plec nicăieri, am făcut o greșeală și voi plăti pentru ea, aici…

Cineva, un cunoscut sau prieten, îi găsește un ”job”: medic la un grup de hoteluri de pe malul Mării Moarte (incredibilă potrivire de nume!!), viața lâncezește, nimic la orizont, doar procesul care o așteaptă.

Declarațiile date de colegi la poliție nu par să ajute: ”Nu e întâmplător! La ce să te aștepți cu așa un program de muncă, parcă ai fi ocnaș, și dacă nu te adaptezi, îți pierzi pâinea” încearcă să explice un coleg cum se lucrează în acel spital.

Ministerul Sănătății îi anulează dreptul de liberă practică.

După o lungă așteptare, începe procesul.

Din nou se discută amănuntele tragediei din sala de operație.

Procurorul susține că oboseala se simte, deci împricinata ar fi trebuit să declare că nu poate face față programului de lucru absolut inuman.

Un profesor cunoscut, membru al comunității anesteziștilor israelieni, declară la proces: ”Așa lucrăm cu toții, nu sunt suficienți medici ATI, nu avem încotro.”

Apărarea aduce la bară un profesor în secția căruia acuzata și-a făcut rezidența.

Niciun argument nu stă în picioare, nici intervenția martorului care explică că în momentul acela el, martorul, e foarte obosit. În noaptea trecută nu a avut timp să doarmă suficient și totuși a condus o oră și jumătate, 120 Km, ca să depună mărturie la proces.

Asistenta medicală care i-a adus pătura în sala de operații declară că doctorița a anesteziat fetița și apoi ”s-a pregătit să doarmă”. Ce remarcă stupidă! Reacţia unui martor că această afirmaţie e la fel cum ai spune că șofer se urcă la volan, pornește mașina și se pregătește să doarmă, e anulată ca și cum nu ar fi fost auzită. Nici măcar explicația, ușor de înțeles pentru un laic, că în prima fază anestezicul volatil e administrat pe mască, aceasta nu e etanșă, vaporii anestezici se împrăștie în aer și doctorița i-a absorbit, ceea ce a contribuit la starea de oboseală și la moțăiala din timpul operației și anesteziei.

Sentința? 8 (opt!!) ani de închisoare.

Tribunalul Suprem respinge recursul. Motivul e clar: lipsa de responsabilitate a unui medic de a anestezia un pacient și de a se pregăti să doarmă, în loc să fie vigilent în ceea ce priveşte situația pacientului anesteziat.

Nimic nu ajută, nici încercările Societății Medicilor Anesteziști israelieni, nici cele ale Asociației Medicilor din Israel, nici cererea de amnistie adresată președintelui țării.

Și acum o paranteză. După umila mea părere (întărită de o căutare pe internet), aceasta a fost cea mai aspră sentință dată unui medic acuzat de o culpă profesională, nu în Israel, ci în toată lumea!

Aș vrea să aduc doar două exemple, două, dar celebre.

Elvis Presley a decedat de pe urma supradozajului de sedative. În ultimele sale luni de viață, un medic de medicină generală, fără cunoștințe de farmacologie, i-a prescris nu mai puțin de 10.000 (!) de doze. Medicul a fost suspendat pentru trei luni.

Michael Jackson a decedat din cauza unui supradozaj de propofol, un anestezic, administrat de un medic cardiolog, fără nicio experiență în domeniul ATI. Mai mult, s-a dovedit că medicul în cauză a folosit greșit manevrele de resuscitare cardio-respiratorii. În timpul resuscitării, medicul a folosit telefonul pentru convorbiri particulare și nu a cerut ajutorul serviciului de urgență 911. A fost condamnat la patru ani de închisoare și eliberat după mai puțin de doi.

Și acum continuarea ”poveștii”. Anestezista a intrat în închisoare. După scurt timp, am reușit s-o vizitez.

Îmi fusese rezidentă, credeam că o cunosc, că îi pot prevedea reacțiile, dar mirarea mea nu a avut limite! Am găsit-o bine dispusă(!), perfect adaptată la condițiile de detenție și, mai ales, perfect incorporată în acel mediu, unde ”normalul” reflectă tot ce e anormal, atipic, imposibil de digerat.

– La bibliotecă mi se dă numai o singură carte pe lună, poți să-mi aduci o carte data viitoare?

După câțiva ani i se permite să părăsească uneori închisoarea pentru un sfârșit de săptămână. Nu are unde să stea, apartamentul l-a închiriat ca să-și îmbunătățească regimul alimentar din închisoare. O găzduiește o prietenă, iar eu o vizitez de câteva ori și nu știu cum să reacționez: groază pentru viața de ”acolo”, apreciere entuziastă pentru modul cum a reușit să treacă peste toate neajunsurile unui sistem care are foarte puțin în comun cu viața normală și, mai ales, pentru calmul, seninătatea cu care așteaptă întoarcerea în celulă. Mă frapează lipsa plângerilor, perfecta adaptare și, mai ales, optimismul incorigibil. Nimic nu e greu sau înjositor, e ca și cum s-ar afla acolo ca să scrie un reportaj, o carte, și trebuie să se identifice cu cei întemnițați, altminteri nu ar putea intra în pielea lor și nu ar putea produce ceva veridic.

După cinci ani și jumătate e eliberată, cu restricția de a nu părăsi casa după orele 22.00. Care casă? Cea a unei prietene, un apartament transformat într-un cabinet care nu mai funcționa și pentru care ea nu va plăti chirie.

Iată ce frumoasă e viața! Ești liberă, gata să-ți reconstruiești existența. Dar cum?!

Începe o perioadă de căutare de lucru. E primită (fără salariu!) ca vânzătoare într-o florărie, apoi ca asistentă de cercetare într-un domeniu medical, dar fericirea e scurtă. În curând e concediată, pentru că ar fi trebuit să intervieveze pacienți, iar ei îi este interzis orice contact cu pacienții, simpla ei prezență fiind considerată periculoasă pentru aceștia.

Lucrează ca baby sitter, dă lecții de engleză și e fericită că are un mic apartament, suficient pentru ea și pentru pisicile ei. La telefon e veselă, optimistă, plină de energie și, mai ales, nu se plânge. Primește ajutoare, de ici, de colo, se pare că și-a organizat viața într-un mod decent. Și se apropie de 70 ani. E singură, are doar o soră într-o țară îndepărtată, dar are o sumedenie de prieteni.

***

Oare ce mi-a venit, așa deodată, să apelez la memoria mea, doar parțial afectată de vârstă, pentru a aduce la cunoștință un caz care pentru unii e de-a dreptul banal? Și ce justificare ar avea compunerea acestui text, pe care , mulți îl pot considera neimportant? Doctorița în cauză a omorât un copil, a lăsat o familie îndoliată și și-a primit pedeapsa. Iar măsurile luate au avut drept scop să prevină alte tragedii, complicații anestezice fatale, din cauza unui medic incapabil să aibă grijă de proprii săi pacienți.

Iată de ce.

Aseară am primit un mesaj pe WhatsApp. Ca un corolar al vieții sale palpitante, protagonista acestor întâmplări s-a îmbolnăvit de COVID 19. Adusă în stare foarte gravă la camera de gardă, într-un spital din apropiere, i s-a spus că trebuie să fie sedată și ventilată mecanic. Ea a refuzat și peste câteva zile a decedat, fără a avea pe nimeni apropiat în preajmă, exact la fel ca în ultimii 10-15 ani ai vieții.

A fost și numai este…

Ca specialistă ATI a tratat și a salvat mii de pacienți, a fost utilă societății, nu mai puțin ca cel mai distins profesor de medicină. Iar societatea i-a plătit cu vârf și îndesat pentru faptul că într-o dimineață, pe la 10.00, după trei zile de muncă în sala de operație (în după-amiaza dinaintea tragediei, între orele 15.00-23.00, administrase nu mai puțin de opt anestezii pentru intervenții pe abdomen) nu a observat că vaporizatorul cu anestezic volatil potent a rămas deschis la concentrația de 5% în loc de 1,5%.

Așa-i trebuie!

Și să mai zică cineva că viața nu e frumoasă și că societatea nu îi prețuiește pe cei pentru care scopul existenței este de a-și ajuta semenii.

PS. Din păcate, nu am ajuns la înmormântare. Ar fi fost ultimul lucru pe care l-aș fi putut face pentru ea.

Epilog

Ieri, 2 august 2024, a avut ceremonia dezvelirii plăcii mormântului doctoriței despre care am scris recent. Au fost prezenți, în primul rând sora și cumnatul din Germania, foști colegi de spital, și prieteni.

Gabriel ben Meron