În anul 1502, pe tronul Persiei a urcat dinastia safavizilor. Aceștia au impus credința șiită în detrimentul religiei majoritare sunite, ceea ce a adus mari dezavantaje pentru supușii evrei.
Sub domnia lui Ismail I (1487-1524), ne-musulmanii erau considerați impuri și inferiori, neavând voie să folosească băile publice și să iasă afară când ningea sau ploua, pentru a nu contamina apa. În consecință, evreii au fost împinși spre așa-numitele meserii inferioare, precum curățarea latrinelor, comerțul cu obiecte de ocazie și, curios, activitățile de muzicanți. De atunci statutul evreilor a variat în funcție de capriciile conducătorilor care se succedau frecvent.
În mod intersant, mausoleul Reginei Estera și al lui Mardoheu din Hamadan, un loc de pelerinaj foarte frecventat de evreii persani, a rămas neatins chiar și în perioadele de persecuție și excludere.
Abbas I (1571-1629) a introdus unele măsuri care au uşurat situaţia evreilor și a încercat să-i concentreze în capitala sa, Isfahan.
Nepotul său, Abbas al II-lea, a revocat aceste măsuri, ba mai mult, în 1656, i-a alungat pe evreii din oraș, cu excepția celor care s-au convertit la islam. Aceștia, la rândul lor, s-au comportat precum mulți dintre convertiţii iberici, continuând să-și practice credința în secret. Convertirile în masă au dus la pierderea taxei pentru coroană, ceea ce l-a determinat pe Abbas al II-lea să revoce convertirile forțate.
A urmat o perioadă de aproape un secol de liniște. În anul 1736, ţara a fost cucerită de sunitul Nadir (1688-1747) care a fondat dinastia afşarizilor, aducând o îmbunătățire a situaţiei evreilor. Se spune că Nadir s-a înțeles foarte bine cu marele rabin al Persiei. A permis stabilirea evreilor în Mashhad și a inițiat traducerea textelor biblice în persană. Cu ajutorul evreilor persani, Nadir a căutat să stabilească contacte cu Occidentul, în special cu Marea Britanie. După moartea sa a izbucnit un război civil brutal, care a dus la împărțirea controlului asupra ţării între dinastia afşaridă în estul și dinastia Zand în vestul Persiei.
Karim Khan Zand (1705-1779) a acordat protecție evreilor în noua sa capitală, Tabriz. Cu toate acestea, în afara orașului, evreilor li s-au refuzat toate drepturile și au fost aruncaţi într-o sărăcie cruntă. După cum relata călătorul englez William Franklin în 1787, evreilor le era interzis să se plângă de relele tratamente.
Doi ani mai târziu puterea din Tabaristan[1] a fost preluată de dinastia Qajar. În aceeaşi perioadă Ibrahim și Muhammad Hossein Shirazi, doi frați evrei convertiți la islam, fuseseră numiți guvernatori în partea lor de țară de către dinastia Zand.
Într-un moment favorabil, cei doi guvernatori Shirazi au trecut în slujba Qajarilor. Aceștia din urmă au reușit să unifice țara sub conducerea lor, ceea ce a dus la o îmbunătățire moderată a condițiilor de viață ale evreilor.
Politicianul francez-evreu Adolphe Crémieux (1796-1880) a militat pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale evreilor persani. În această perioadă, activitățile Alianței Israelite Universale au devenit tot mai vizibile și în Persia.
Aceste inițiative sprijinite, cu prea puţin entuziasm, de către șah au fost subminate și distruse de clerul șiit ultra-conservator. Evreii persani au fost supuşi mai multor pogromuri, la care participa şi populaţia locală. Astfel de pogromuri au avut loc la Tabriz și Shiraz (1830), Mashhad (1839), Hamedan (1860) și Barforush (1866). Ele au determinat fuga multor evrei în străinătate (India, Ceylon și Indochina), unde au format noi comunități. Alţii s-au stabilit la Teheran, în apropierea curții regale, unde păreau să beneficieze de o protecție mai bună. Alţi evrei au ales să se mute în portul Bushehr, unde prezența unor societăţi comerciale occidentale le asigura o anumită siguranță. Au fost şi evrei care au emigrat în Palestina, aflată sub stăpânire otomană, unde au intrat în contact cu mișcarea sionistă emergentă.
Numărul evreilor rămași în Persia a scăzut sub 30.000 de suflete, aproximativ o zecime din populaţia evreiască existentă sub seleucizi. Oprimarea constantă i-a determinat pe mulți evrei să participe la Revoluția din 1905-1911 care s-a soldat cu formarea unei monarhii constituționale, cu un parlament (Majlis) și drept de vot pentru toți bărbații de peste 25 de ani. Deși islamul șiit a fost declarat religie de stat, toate minoritățile au primit drepturi civile și libertatea de a-și practica religia.
Shmuel Hayyim (1891-1931) a fost primul deputat evreu în Majlis. În același timp, comunitatea evreiască din Persia a fost cuprinsă de un entuziasm sionist mai puternic decât în Europa .
În 1925 șahul Qajar a fost detronat şi noul premier, Reza Khan Pahlavi (1878-1944), a fost numit șah al Persiei. El a schimbat numele ţării în Iran şi, inițial, a încercat s-o modernizeze potrivit valorilor occidentale. După un anumit timp însă, a început să simpatizeze din ce în ce mai mult cu nazismul german emergent, ceea ce a adus după sine şi ostilitatea tot mai pronunţată faţă de populaţia evreiască. A închis școlile evreiești pe care le deschisese anterior și – probabil, pentru a-i impresiona pe nazişti – a declarat că toți evreii erau dușmani ai poporului. În 1926 l-a arestat pe deputatul evreu Shmuel Hayyim, sub acuzația de complot, și l-a executat în 1931.
Prietenia cu Hitler a avut drept rezultat faptul că naziştii au emis o declaraţie prin care toţi iranienii erau consideraţi arieni, iar Deutsche Bank i-a acordat șahului împrumuturi generoase.
Propaganda nazistă era la ordinea zilei la radio, unde se anunțau, printre altele, pregătiri pentru lichidarea evreilor sub numele de cod „Johoudkoshan”, justificând-o drept răzbunare pentru evenimentele din Cartea Esterei. În același timp, şahul Reza Khan îi eticheta pe toți adversarii săi politici fie ca evrei, fie ca descendenți ai unor evrei convertiți.
Colaborarea dintre Iran și Germania a luat sfârşit atunci când aliații au ocupat țara. Uniunea Sovietică a preluat controlul în nord, iar britanicii în sud. Aceștia au forțat abdicarea șahului pro-german. După război, când a dispărut ameninţarea, aproape o treime din evreimea iraniană a părăsit ţara, unii stabilindu-se în Israelul nou înfiinţat.
În 1951, când puterea politică din Iran a fost preluată de guvernul condus de Mohammad Mosaddegh (1882-1967), opiniile cu privire la statul Israel erau împărțite. Ministrul de externe Hossein Fatemi era un opozant ferm al Israelului, în timp ce prim-ministrul Mosaddegh era în favoarea stabilirii de relații diplomatice. În cele din urmă, adversarii Israelului au prevalat și colaborarea a fost întreruptă.
În 1953 – cu ajutorul serviciilor occidentale – Mossadegh a fost înlăturat de la putere, Fatemi a fost asasinat, iar Tronul Păunului[2] a fost ocupat de un şah orientat către occident: Mohammad Reza Pahlavi (1919-1980), fiul lui Reza Kan . În ciuda faptului că și el avea vederi antisemite și se temea de o „conspirație evreiască”, şi-a dat seama că trebuia să coopereze cu Israelul și cu agențiile sale de securitate. Aceasta a dus la o scurtă perioadă de prezență israeliană și sprijin pentru regimul șahului care, din cauza lipsei sale de popularitate, s-a prăbușit în 1979.
Detronarea şahului Mohammad Reza Pahlavi a pus capăt colaborării cu Israelul și a deschis calea uneia dintre cele mai vehemente politici anti-israeliene și antisemite, care durează de mai bine de jumătate de secol. Una dintre cele mai mari și mai influente comunități din diaspora evreilor persani s-a stabilit în Los Angeles. Ei sunt susținători activi ai Israelului și țin cu fermitate de tradițiile lor. În acelaşi timp sunt deschiși către tendințele moderne, ceea ce este evident, de exemplu, din faptul că angajează un rabin progresist-liberal.
În prezent, în Iran trăiesc aproximativ 10.000 de evrei, majoritatea în Teheran și Isfahan. Deși acest număr reprezintă doar o zecime din dimensiunea comunității existente înainte de Revoluţia Isalmică[3], evreii iranieni sunt considerați cea mai mare comunitate evreiască din diaspora musulmană. Ca strategie de supraviețuire, ei trebuie să adopte o poziție fermă în conformitate cu regimul și să respingă sionismul. Dar nici această atitudine nu i-a protejat de represalii ocazionale. A avut loc o serie de “procese-spectacol” împotriva unor membri proeminenți ai comunității, acuzați de susținerea Israelului și pedepsiți cu sancțiuni dure. Oficial, evreii sunt o minoritate protejată și au un reprezentant în Parlament, dar toleranța aceasta este superficială şi discutabilă. Propaganda oficială neagă sau relativizează Holocaustul și proferează amenințări de distrugere împotriva Israelului.
Ideologia antisemită a islamiștilor iranieni se bazează pe glorificarea unei comunităţi musulmane “organice, autentice, dedicate și armonioase, aflate permanente sub ameninţarea inamicilor care vor s-o distrugă”.
Această comunitate idealizată, în care se încearcă și depășirea ideologică a contradicţiei dintre șiiți și sunniți, este prezentată în contrast cu “societatea alienată, artificială, imorală și contradictorie a evreilor, statului evreu și a Occidentul liberal”.
Peter Biro
Imagine 1 (Frontispitz): Imagine produsă de ChatGPT cu o reprezentare simbolică a unei scene de piață cu comercianți evrei din Persia antică.
———————————————————————————-
Surse
Ulrike Marz: Kritik des islamischen Antisemitismus. Zur gesellschaftlichen Genese und Semantik des Antisemitismus in der Islamischen Republik Iran, Berlin: Lit 2014.
Ruth Kienet: Der Iran und die Juden. Eine Geschichte von Liebe und Hass, Deutschlandfunk Kultur, 4.3.202, www.deutschlandfunkkultur.de/der-iran-und-die-juden-eine-geschichte-von-liebe-und-hass-100.html
https://aurora-israel.co.il/de/historia-de-los-judios-en-iran
https://en.wikipedia.org/wiki/Radhanite
https://en.wikipedia.org/wiki/Iranian_Jews
[*] Prima parte a acestui articol o puteţi citi aici: https://baabel.ro/2024/08/pe-scurt-despre-istoria-evreilor-din-persia-i/
[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Tabaristan
[2] https://vantasticworld.com/teheran2/
[3] https://moldova.europalibera.org/a/iran-revolu%C8%9Bia-islamic%C4%83-din-1979/29758897.html, https://en.wikipedia.org/wiki/Iranian_Revolution
9 Comments
Interesant și instructiv.
Cândva am cunoscut un regizor de film iranian din Austria care fugise din Iran în momentul în care s-a instalat republica islamică. Îmi povestea că relaţiile dintre evrei şi irabieni erau amiabile, că avusese colegi de clasă şi prieteni evrei. Tot el mi-a spus poporul persan a fost islamizat cu sabia şi că dacă anterior persanii purtaseră veşminte albe şi erau oameni veseli, după înstăpânirea religiei musulmane, s-au îmbrăcat în negru şi erau trişti. Mă întreb cum a avut sorţi de izbândă revoluţia islamică şi cum de continuă să reziste şi în prezent? Cât priveşte evreii, mă întreb cumreuşesc să.şi practice religia şi de unde aduc rabini?
Iranul de astăzi nu mai este comparabil cu Iranul imediat după răsturnarea șahului. La acea vreme, Chomeini a putut să găsească mult sprijin în rândul tinerilor cu minte revoluționară care au fost fericiți să scape de șah. Pe atunci, el a reușit să câștige mari părți ale populației pentru viziunile sale fundamentaliste. Între timp, au crescut noi generații care nu mai știu nimic despre șah și nu mai percep decât opresiunea clerului șiit. Dacă nu ar fi fost Gărzile Revoluționare, Chomeinismul ar fi fost eliminat de mult. Este doar o chestiune de timp până când oamenii se ridică împotriva asupritorilor lor. Sau va avea loc o confruntare violentă cu Israelul și SUA în care puterea Chomeiniștilor va imploda. Dar în prezent evreii duc o existență relativ netulburată atâta timp cât nu merg împotriva sistemului. Ei încearcă să treacă cu răbdare prin această perioadă întunecată.
Religia majorității iranienilor, inainte de a fi cuceriti si convertiti cu forta la islamism, era zoroastrismul, adica iranienii respectau principiile lui Zoroaster, inteleptul si filozoful din care s-a inspirat Nietzsche in “Aşa vorbeşte Zarathustra”. Era o religie care susținea liberul arbitru, infruntarea intre forțele binelui şi ale răului. Se imbrăcau in alb. Marele dirijor Zubin Mehta se trage dintr-o familie care de mii de ani il urmeaza pe Zoroaster. Tot in Iran, din shiism, s-a desprins credința Bahai, una din cele mai progresiste şi liberale religii din lume.
Aş mai adăuga ceva.
In timpul WW2, multi evrei din Europa au supraviețuit , indreptîndu- se spre Iran.
De asemenea, exista si o carte ” Copiii din Teheran”, cred, ce conține amintirile copiilor evrei salvati de nazism si repatriați in Palestina mandatară, prin Teheran.
Menahem Begin tot prin Iran, dintr- o temniță din Siberia a ajuns la Tel Aviv, unde si- a continuat misiunea.
Intilnirea intre Churchill, Roosvelt si Stalin a avut loc la Teheran, 1943.
Va multumesc, foarte interesant articol despre o comunitate evreiasca mai puţin cunoscută.
Nu ințeleg cum cei aproape 10000 de evrei vor sa rămînă in Iran in condițiile dorinței țării lor de a distruge Israelul.
Ce diferența intre Cirus cel Mare onorat de evrei in Biblie pentru eternitate, si atitudinea ayatolahilor actuali.
Ultimii evrei care trăiesc în Iran s-au împăcat cu sistemul, vrând-nevrând. Unii dintre ei sunt afaceriști care nu vor sau nu pot renunța la existența lor acolo. Ei încearcă să rămână cât se poate de nederanjați, se declară de acord cu sistemul și încerc să mențină un profil discret. Acest lucru este complet analog cu tovarășii lor de credință, care s-au adaptat la circumstanțe nefavorabile de-a lungul secolelor de persecuție și excludere.
Pentru unii, banii, afacerile, sunt mai puternici decît caracterul şi conştința.
Atitudinea evreilor persani rămaşi in Iran nu este similara cu cea a evreilor care de- a lungul secolelor au suportat umilința şi persecuția.
Nu existau pe atunci Statul Israel, America, mijloacele sanitare, de călătorie şi de comunicație prezente.
Nu m-aș grăbi să pun la îndoială caracterul evreilor iranieni. Este posibil să nu li se permită deloc să părăsească țara și în orice caz să nu aibă niciun contact cu străinătate pentru a evita să fie acuzați de colaborare cu sionismul.