În timpul plăcutelor vizite de sâmbătă la doamna doctor Judith Szabó – prima femeie chirurg generalist din Transilvania[1] – prietena mea nonagenară deapănă amintiri în care se îmbină poveştile din viaţa ei personală, dar şi cea profesională. În ciuda vârstei venerabile (96 de ani împliniţi), Judith Szabó este la curent cu evenimentele fierbinţi care acaparează atenţia opiniei publice și le comentează prin prisma îndelungatei ei experienţe de viaţă.

Era firesc să-i suscite interesul şi cazul doctoriţelor ATI de la Spitalul Sf. Pantelimon din Bucureşti, care a încins de curând spiritele. Şi-a exprimat convingerea fermă că e vorba şi de intrigile colegilor. Pentru a-şi argumenta opinia mi-a povestit un episod din viaţa ei de tânăr medic chirurg. Povestea mi s-a părut atât de interesantă, încât i-am propus să o relateze în scris, într-un articol pentru Baabel. A refuzat, din păcate, dar mi-a permis să o redau eu (pe baza unor înregistrări audio).

Reclamaţia semnată de „un grup de medici”

Am absolvit Medicina la Cluj în 1953 şi am fost repartizată la Vişeu[2]. Voiam neapărat să practic chirurgia şi doar acolo era un post de medic chirurg. În acea vreme nu exista stagiatură şi specializarea avea să se introducă abia în 1957, aşa că „abia ieşită din ou” a trebuit să fac faţă celor mai diferite situaţii, să iau decizii şi să acţionez într-o vreme când anestezia se făcea picurând eter pe tifon şi sângele pentru transfuzii era adus de la Sighet cu trenul. Pe atunci calea ferată Sighet-Vişeu trecea prin Uniunea Sovietică. Pe o lungime de câţiva kilometri, vagoanele zăvorâte erau păzite de militari sovietici…[3]

La scurt timp după ce începusem să lucrez, prin 1954 sau 1955, la spitalul din Vişeu a sosit un delegat de la Ministerul Sănătăţii, pentru a verifica situaţia mea. Era un bărbat de vreo treizeci de ani, foarte serios, care mi-a spus că s-a primit o reclamaţie împotriva mea, în care semnatarii, „un grup de medici”, aduceau la cunoştinţa forurilor superioare o serie de acuzaţii grave, printre care faptul că eram o femeie imorală, că aş fi avut legături cu mai mulţi bărbaţi, că aş fi fost amanta medicului şef al regiunii Baia Mare, că încasam un salariu de la fabrica de chimicale din Vişeu, unde eram angajată fictiv, că luam bani de la pacienţii pe care îi consultam, că am efectuat un chiuretaj ilegal, precum şi altele pe care – acum după şaptezeci de ani – nu mi le amintesc.

Nu-mi puteam reveni din uimire. Nu înţelegeam motivul pentru care „grupul de medici” (adică colegii mei) ar fi trimis reclamaţia aceea plină de minciuni sfruntate. Nu sunt o fiinţă conflictuală, nu mă certasem cu nimeni. Munceam din zori şi până în seară, locuiam într-o încăpere din spital şi îmi plăteam cazarea efectuând gărzi peste gărzi. Pe medicul şef al regiunii Baia Mare îl văzusem de vreo două-trei ori, nu trecusem pragul fabricii unde, chipurile, aş fi fost angajată fictiv, nu am luat niciun ban de la pacienţi (majoritatea muncitori forestieri sau ţărani din satele învecinate). Trăiam pe sponci din salariul de medic aflat la începutul carierei…

E drept, făcusem un chiuretaj ilegal. Mă rugase o colegă, o soră medicală. Era vorba de o rudă de a ei care rămăsese gravidă şi nu-şi putea permite să păstreze sarcina. Nu cunoşteam persoana şi nici nu mă interesa. Mi-am ajutat colega care şi-a ajutat, la rândul ei, rubedenia care, se vede, nu păstrase secretul.

Acuzaţiile erau atât de grave, încât puteam să-mi pierd postul, dreptul la practică şi riscam să ajung după gratii dacă ancheta m-ar fi găsit vinovată. Se ştie că anchetele de la începutul anilor 1950 erau foarte dure… Munceam din răsputeri ca să-mi alung îngrijorarea şi aşteptam concluziile anchetatorului de la Bucureşti.

Acesta s-a dovedit foarte temeinic şi corect. Mi-am imaginat că va sta o zi sau două, va trage concluzii pripite şi se va întoarce la minister, dar nu a fost aşa. A rămas la Vişeu mai multe săptămâni şi a interogat, practic, tot personalul sanitar, precum şi alte persoane care păreau să aibă legătură sau să cunoască cele afirmate în reclamaţia anonimă. Era un om inteligent şi răbdător, a ştiut ce întrebări să le pună oamenilor şi curând şi-a dat seama că acuzaţiile erau mincinoase, ba mai mult, din răspunsurile celor interogaţi a dedus cine era implicat în redactarea anonimei şi cu ce rol.

M-a interogat şi pe mine şi i-am răspuns sincer la toate întrebările, în afara celei privind chiuretajul ilegal. Nu aveam cum să recunosc un fapt care m-ar fi trimis la închisoare.

În final, trimisul ministerului a făcut un raport detaliat, indicând şi persoanele care au făcut parte din «grupul de tovarăşi» care scrisese anonima. În concluzii a arătat că toate acuzaţiile erau nefondate, în afara chiuretajului ilegal, asupra căruia ar putea plana suspiciuni, dar pentru că nu s-a putut dovedi, el presupune că nici acea acuzaţie nu era adevărată. A predat raportul la minister, arătând că nimic nu era adevărat, că fusesem calomniată.

Între timp am reuşit să dezleg şi mobilul reclamaţiei anonime. Cineva, undeva, a scăpat o vorbă că se zvonea că medicul şef al Regiunii Baia Mare (un medic evreu, pe nume Lövy, pe care îl văzusem o dată sau de două ori în viaţă) ar fi dorit să mă numească pe mine medic şef pe raionul Vişeu. Era firesc că un evreu va ajuta un alt evreu, după cum, se pare, că era firesc ca eu să-i fi fost amantă, nu-i aşa? Colegii mei medici, inclusiv cel care ocupa funcţia medic de şef al Raionului Vişeu (care iniţial mi se păruse foarte de treabă) au conceput reclamaţia anonimă pentru a-mi împiedica avansarea profesională. Ar fi fost mult mai simplu să mă întrebe direct şi le-aş fi răspuns să fie liniştiţi, că voi refuza, că nici în ruptul capului nu m-aş fi dus într-un post administrativ când eu am ales Vişeul tocmai ca să practic chirurgia.

Anchetatorul care petrecuse câteva săptămâni la Vişeu s-a întors la Bucureşti şi, după o vreme, Comitetul Regional de Partid Baia Mare a primit răspunsul oficial al Ministerului Sănătăţii în care se arăta că eram nevinovată, că fusesem acuzată pe nedrept şi, în semn de comepensaţie pentru cele îndurate, dar şi pentru a recompensa activitatea mea medicală, eram distinsă cu titlul de “Evidenţiat în munca medico-sanitară”[4], cea mai înaltă distincţie acordată medicilor în acea perioadă. Concluziile oficiale au fost prelucrate în mai multe şedinţe, la nivel regional şi raional, precum şi la spitalul din Vişeu. Mi s-a înmânat şi distincţia. Era o diplomă însoţită de o insignă. Am păstrat-o mulţi ani, dar nu am purtat-o niciodată.

Povestea lui Judith Szabó (n. Steiner) ilustrează cât se poate de limpede la ce pot duce invidia şi intrigile din sânul unui colectiv, dar şi faptul că chiar şi în vremurile dure ale dictaturii proletariatului, un anchetator temeinic şi onest a putut să demonteze acuzaţiile mincinoase şi, în final, să transforme o sancţiune (aproape sigură) într-o… recompensă.

Ce bine ar fi dacă şi cazul de la spitalul Sf. Pantelimon – tranşat deja de mass media de scandal şi de opinia publică – să fie soluţionat cu acelaşi profesionalism ca cel de la Vişeu.

Îi mulţumesc prietenei mele Judith Szabó că mi-a permis să împărtăşesc povestea ei cititorilor revistei Baabel şi sper să revin curând cu alte întâmplări cu tâlc din experienţa celei care a fost prima femeie chirurg generalist din Transilvania.

Andrea Ghiţă

---

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Iudith_Szabo

[2] https://ro.wikipedia.org/wiki/Vi%C8%99eu_de_Sus

[3] Mai multe despre viaţa şi activitatea lui Judith Szabó puteţi afla vizionând filmul portret pe care l-am realizat în 2018, când a împlinit 90 de ani.  https://www.youtube.com/watch?v=m4FKVvyl2RI

[4] HCM nr. 635/1953 privind înființarea insignei „Evidențiat în munca medico-sanitară”publicată în CHD nr. 16 din 9 martie 1953.