Aș dori să dezvălui aici o parte din înclinațiile mele despre care nu am vorbit niciodată, dar care s-ar putea să lase un ecou în mintea și sufletul cititorului.

Lectura și curiozitatea au fost foarte prezente în viața mea, din copilărie și până acum. Cred că am fost privilegiată în privința educației, chiar dacă astăzi îi văd carențele. Dar și anturajul, dogmele, legile rigide de care mă loveam la tot pasul în contradicție cu idealul în care voiam că cred și pe care voiam să-l ating, mi-au provocat îndoieli, neliniști și necesitatea unei permanente căutări. Nimic nu este întâmplător, totul se leagă ca într-o rețea prestabilită. Eram proaspătă absolventă a Academiei de Muzică, când, după ce citisem tot ce se putea găsi din literatura fantastică a lui Mircea Eliade, mi-a ajuns în mână Istoria Religiilor, lucrarea care i-a adus filozofului notorietatea internațională. În timpul dictaturii comuniste era greu de procurat asemenea lucrare, dar am avut noroc. Chiar dacă pe atunci am înțeles prea puțin, mi-a alimentat totuși curiozitatea. Aveam o aversiune pentru omul Eliade, (știam multe despre trecutul său și unele aspecte ale lipsei lui de loialitate față de prieteni și iubiri trecute) dar opera lui mă fascina. Știam că merită atenție.

M-au preocupat toate religiile. Am studiat iudaismul și creștinismul, fără însă să doresc o aprofundare fanatică, pentru a evita o unilateralitate Cu prima ocazie mi-am cumpărat Coranul tradus în românește. Din tot ce am citit până acum, nu am găsit nimic care să justifice infernul și otrava pe care unii susținători ai lui le răspândesc. Niciodată nu am crezut în fanatism și negare, pe care le văd foarte periculoase, cel puțin din modul meu de a privi umanitatea și de a mă strădui s-o înțeleg în ciuda agresivității și a tragicului.

Îmi plăcea foarte mult istoria, mă interesau culturile vechi, mai ales cele de pe meleaguri îndepărtate. Așa se face că citeam cărți de călătorii, urmăream filme documentare și pe măsură ce înmagazinam mai multă informație, constatam că în profunzime totul este la fel, se repetă ca într-o spirală, că omul în adâncul său are aceleași dimensiuni spirituale, dar ele se manifestă diferit datorită educației și contextului în care evoluează.

După ce am citit o carte extraordinară despre civilizația incașilor, mi-am dorit să ajung acolo într-o zi, să simt energia și vibrația acelui unic Machu Picchu. Acum câțiva ani mi-am văzut visul împlinit și, într-adevăr, revelația avută a primit dimensiuni aproape mistice. Deși apăruseră deja unele probleme legate de coloana vertebrală și mă temeam că nu voi putea urca până în vârf, s-a întâmplat un adevărat miracol. Nu știu de unde am primit forța să parcurg tot drumul în fugă, escaladând treptele destul de înalte cu un entuziasm, dar mai ales cu o incredibilă ușurință.

Eram studentă când am citit Siddhartha, în care Hermann Hesse vorbește despre un prinț care părăsește bunăstarea și perfecțiunea în care trăia în încercarea de a înțelege izvorul durerii în lume, al suferinței, destinul tragic al ființei umane. Era Buddha, cel care acum vreo 2500 de ani a inițiat un nou mod de a vedea lumea. Cartea m-a fascinat și m-a pus pe gânduri. De atunci am încercat să citesc tot mai mult despre budism, despre practicile adepților acestei filosofii pe care unii, cu totul impropriu, o numesc religie. M-a atras în primul rând faptul că nu obligă la nimic, nu are niciun fel de constrângere, este alegerea liberă de a te strădui să te privești pe tine însuți, precum și lumea și omul în general, cu conștiință, empatie, cu înțelegere și cunoaștere de sine. „Gândește corect, vorbește corect, poartă-te corect” sunt dezideratele ei de bază, dar cu cât le aprofundezi, devin tot mai greu de atins, mereu din cauza ego-ului și a contextului aparținător, necesită o permanentă preocupare care de multe ori depășește capacitatea noastră limitată și insuficient exersată.

Iată că acum mi s-a împlinit încă un vis. Am făcut o călătorie spirituală în Nepal și încerc să transmit câteva din experiențele mele de la poalele munților Himalaya.

Inițial mi-am propus să descriu locuri, să vorbesc despre oamenii întâlniți, despre lumea atât de diferită și fascinantă pe care am vizitat-o și care m-a îmbogățit și mi-a dat poate un plus de înțelegere și înțelepciune. O voi face poate în viitor. Astăzi nu pot să mă concentrez la altceva decât la durerea noastră, a tuturor, acum, la un an după tragedia din 7 octombrie, la ostaticii care încă se află în captivitate, la războiul care a dus cusine alte nenumărate victime, la soldații noștri care se sacrifică pentru apărarea și siguranța noastră.

În această călătorie, sau poate mai bine spus în această expediție spirituală, am avut parte de o organizare și o orientare perfectă. De altfel, alegerea participanților s-a făcut cu ajutorul unui interviu și al unui chestionar din care să reiasă o potrivire de idei, de preocupări și de așteptări. Totul la un loc a făcut posibilă o simbioză de trăiri, de emoții și de energii între toți participanții. Cu toții voiam să ne îmbogățim și să ne întărim sufletește, să fim singuri cu noi înșine și totuși atât de laolaltă, rămânând în același timp în permanentă legătură cu situația dramatică de acasă.

Aș vrea să mă opresc acum doar la două evenimente emoționante al căror mesaj semnificativ vorbește de la sine.

Am fost găzduiți la o mănăstire budistă, pe un vârf de munte, în apropierea capitalei Katmandu. Ne pregăteam să întâmpinăm Şabatul într-un mod deosebit, original, mai puțin dogmatic, dar nu mai puțin semnificativ. Înaintea binecuvântării tradiționale, în locul celor două lumânări, fiecare dintre noi a aprins câte una și ne-am spus rugăciunea cu glas tare, în fața tuturor. Am cerut Divinității ceea ce ne dorim cel mai mult. A fost un moment înălțător, profund și autentic, în care dragostea și speranța tivite cu multă compasiune și durere ne-au copleșit pe toți. Următoarele două zile am trăit cu toții experiența unei totale tăceri, în meditații, goliți de patimi, dar intrați adânc în propriile noastre gânduri și sentimente. Se auzeau doar murmurele călugărilor, șoaptele organizatorilor și ciripitul păsărilor. Am simțit cu toții energii pozitive care împotriva grijilor, fricii și a durerii, se îndreptau spre Israel, spre soarta noastră, a tuturor, cu nădejdea într-un bine care sigur va veni, chiar dacă nu știm când.

Un alt moment semnificativ pentru noi, israelienii, care a depășit curiozitatea culturală sau turistică, a fost vizitarea Pagodei Păcii, situată pe un deal, la o înălțime de 1100 m, lângă orașul Pokhara. Pe lângă așezarea atât de pitorească având în zare lanțul munților Himalaya cu vârful Annapurna de peste 8000 m, ești fermecat de frumusețea construcției. Îți lași încălțările după un gard despărțitor, după care urci foarte multe trepte până la platforma circulară unde admiri cele patru statui ale lui Buddha, care reprezintă cele patru etape ale vieții marelui filosof, până la iluminare. De la această înălțime ești fermecat de o panoramă care îți taie respirația. Dar nu despre asta vreau să scriu, ci despre ceremonia sinceră și spontană pe care am făcut-o noi, israelienii.

Ne aflam într-un locaș al PĂCII, noi, zdrobiți de evenimentele pe care le trăim în ultimul an în țara noastră, copleșiți de compasiune pentru ostatici, pentru victime, pentru soldații căzuți și familiile îndoliate. După ce am legat simbolicele panglici galbene de „stâlpul dorințelor împlinite”, ne-am ținut cu toții de mână și, într-un gând și suflet, fără niciun fel de prescripții dogmatice învățate dinainte, fiecare cu propriile cuvinte am cerut Divinității Eliberarea și Pacea. Rugăciunea a fost în mod firesc însoțită de lacrimi, suspine și amărăciune, dar sentimentul unității și al speranței a fost înălțător. Am simțit cu toții, poate pentru o clipă, sau mai mult, sau poate chiar definitiv că ura, revolta, furia, supărarea, distrugerea nu pot aduce împăcarea și pacea mult visată.

Sute de rachete ne-au atacat în toată țara, alarmele continuă, acum mai ales în nord, pericolele se ivesc la tot pasul, tinerii noștri soldați se sacrifică, își periclitează viața pentru siguranța și apărarea noastră, moartea tronează peste tot. În acest infern avem datoria să ne păstrăm valorile și integritatea morală și sufletească.

După șaptesprezece ani de detenție în China în care a fost torturat și umilit, un călugăr budist din Tibet a fost întrebat ce simte, cât de mare îi este supărarea. Răspunsul este edificator: „Nu simt niciun fel de supărare. Am suferit atât de mult toți acești ani, încât ar fi o greșeală să-mi împovărez sufletul acum cu o nouă formă de tensiune și zbucium.”

Fotografii: Delia Jacob

Delia B. Jacob