Titlul acesta mi-a venit în minte – evident – călcând. Şi totuşi, este un cuvânt absent din vocabularul meu uzual, deşi calc destul de mult…
Potrivit DEX, acest cuvânt este un omonim multiplu. Are şi o formă exclusiv feminină – care denumeşte scândura pe care olarul frământă lutul cu picioarele, precum şi jgheabul în care se strivesc strugurii cu picioarele (dar şi un gard care separă peştii). În acelaşi timp, călcătoare este şi forma feminină a substantivului masculin călcător, adică meseriaşul care calcă rufăria într-un atelier de croitorie sau curăţătorie, şi tot călcătoare este şi forma feminină a unor dispozitive de ceaprăzărie sau tâmplărie, ba şi a suportului pe care se calcă hainele.

În cazul (articolului) de faţă călcătoarea sunt chiar eu. Calc destul de des, în ciuda faptului că aş putea evita această îndeletnicire, de-a dreptul desuetă şi nu prea agreată, întrucât majoritatea materialelor textile actuale nu trebuie călcate. Prefer, totuşi, cămăşile şi aşternuturile călcate chiar dacă nu „performez” în ale călcatului. Nu reuşesc să netezesc perfect toate hainele, mai ales la buzunare sau la umeri, dar călcatul mă relaxează. Asta se întâmplă mai ales atunci când „navighez” cu fierul de călcat care – asemeni unei ambarcaţiuni (cu abur) – alunecă pe talazul liniştit al aşternuturilor sau feţelor de masă, iar eu îmi pot lăsa gândurile să zboare…

E o meteahnă de care nu m-am putut dezbăra încă din copilărie: de câte ori fac o activitate (fizică) de rutină, gândurile mele o iau razna.

Acum tocmai mă gândesc la subiectul articolului meu pentru ediţia viitoare din Baabel şi mă tentează să scriu tocmai despre… călcatul hainelor. Adevărul e că am mai scris despre asta într-un articol ceva mai vechi (Aşternuturi, https://baabel.ro/2021/03/asternuturi/), dar acum, reglând temperatura şi cantitatea de abur a fierului meu de călcat, îmi dau seama că subiectul ar merita o continuare…
Încep evocând două activităţi care (cred eu) au dispărut din rutina acestei îndeletniciri: stropitul rufelor şi cârpa udă.

Ţin minte vraful de aşternuturi scoase de pe sârmă (aproape îngheţate iarna şi pătrunse de arşiţă vara, mirosind a săpun de rufe fiert în casă) şi depozitate în proximitatea scândurii de călcat. Apoi erau luate, rând pe rând, stropite cu apa pregătită într-un lighenaş şi rulate ca să se înmoaie. În limba maghiară acţiunea se numea „práholni” (un termen regional, care apare şi în dicţionarul maghiar de regionalisme). Mult mai târziu, după ce în prăvăliile de menaj au început să se vândă produse de material plastic, avea să apară şi o sticlă specială de stropit rufele, cu capac perforat. După îmbibarea suficientă cu apă, se despăturea fiecare rufă în parte şi se întindea pe scândura de călcat haine.

Mai ţin minte călcatul pantalonilor – o operaţiune care necesita maximă atenţie şi pricepere, pentru a păstra dunga (mai exact de a nu o dubla) – care era apanajul bărbaţilor din familie: Bunicul Nándor (soţul Bunicii Erzsi), tata şi, mult mai târziu, soţul meu. De fapt, nimeni nu testase neîndemânarea femeilor la călcatul pantalonilor, bănuiesc că era un adevăr care nu mai trebuia demonstrat (de care se bucurau şi ele). Pantalonii (dar şi fustele şi rochiile) de stofă se călcau printr-o cârpă umedă, o bucată de pânză albă, nici prea groasă nici prea subţire, care se uda şi apoi se storcea bine. Se umezea din nou când fierul fierbinte nu mai scotea abur trecând peste ea. Cârpa de călcat, cândva albă, căpătase o culoare bej deschis după ce se umpluse cu pete maronii, lăsate de fierul încins (care pe atunci nu avea termostat). Trebuia să ai mare grijă să nu pârleşti rufele în timpul călcatului. Din fericire, textilele din fire şi fibre sintetice erau foarte rare. Totuşi, ai mei experimentaseră topirea unui fular primit din străinătate.

Bunica Erzsi avea două fiare de călcat grele, de fontă, pe care le încălzea pe plită şi le folosea alternativ, asigurând astfel un ritm optim al muncii şi o oarecare constanţă a temperaturii.
Noi aveam un fier de călcat electric mai mare şi unul mic (dar destul de greu) pentru călătorie, adus de tata de la Moscova. Avea culoare verde-licurici şi stătea într-o husă de piele, cu capse.
Fiarele de călcat cu termostat şi abur aveau să apară peste câteva decenii, uşurând incredibil treaba celor care călcau. Dacă iniţial constituiau un obiect de lux, cu timpul au devenit tot mai accesibile ca preţ, scumpindu-se în schimb fiarele de călcat vechi, de fontă – tot mai rare – care astăzi sunt obiecte de colecţie.

Se pare că cel mai vechi fier de călcat, atestat ca atare, provine din China antică (apare într-o gravură din secolul III î.e.n., în timpul Dinastiei Han). Avea forma unei tigăi cu mâner care se umplea cu jăratic şi era plimbat peste mătasea întinsă în aer de mai multe lucrătoare.
Începând din secolele XVII-XVIII, fiarele de călcat s-au răspândit în mai toate ţările – având, în general, formă triunghiulară şi un mâner de lemn, os sau fildeş, frumos împodobit. Dacă la început erau încălzite de surse externe, ulterior aveau să aibă locaşuri pentru mangal fierbinte. Altele erau încălzite cu combustibil lichid sau gazos, precum etanolulul, gazolina sau kerosenul, cu ajutorul unor echipamente speciale.

Fierul electric a fost inventat în 1882, de americanul Henry W. Seeley, dar utilizarea sa nu era foarte răspândită, întrucât puţine gospodării erau legate la reţeaua electrică.

Fierul de călcat termostatat este tot o invenţie americană de la mijlocul anilor 1930, în 1940 apărând şi primul fier de călcat cu abur. Cam tot atunci au apărut şi primele fiare de călcate de călătorie care erau folosite simultan şi pentru încălzirea apei, respectiv prepararea ceaiului sau cafelei.

Ştiam de existenţa câtorva colecţii (muzee) ale fiarelor de călcat, dar cu ocazia documentării acestui articol am aflat cu uimire că cea mai vastă colecţie de fiare de călcat din lume se află la… Bucureşti, la Muzeul Recordurilor Româneşti, unde sunt păstrate peste 35.000 de mii de fiare de călcat din cele mai diverse. Reportajul următor, realizat de televiziunea publică din România, prezintă foarte sugestiv atât muzeul, cât şi (de la minutul 5.24) vasta colecţie de fiare de călcat, unele chiar unicate.

Revenind la condiţia mea de călcătoare, trebuie să recunosc că am deficienţe destul de mari la călcatul cămăşilor – activitate pe care o fac cu plăcere, dar tot cu capul în nori. Deşi am citit sfaturile docte din revistele pentru femei şi am urmărit tutorialele de pe Net, nu am reuşit să reţin ordinea în care trebuie călcate părţile componente ale unei cămăşi.
Şi totuşi continui să le calc, fiind încredinţată că netezirea cămăşilor bărbatului iubit este mai mult decât o activitate fizică, de rutină, ci şi un izvor de inspiraţie.

Ţi-am călcat cămăşile

Iubitule,
ți-am călcat cămășile
pe îndelete.
Pe mâneci, pe guler
și pe manșete.
Mi-am plimbat palma
pe catifeaua moale
ce păstrează, parcă,
gesturile tale…
Am netezit pânza
pe ambele fețe
cu răbdare și cu tandrețe.
Le-am pus pe umerașe
apoi
cu gândul la noi
amândoi…

Cât mi-aș dori să-ți pot
netezi
și cutele inimii.
(poezie publicată online, pe site-ul www.poezie.ro, în 2009)
Andrea Ghiţă

Bibliografie
https://ro.wikipedia.org/wiki/Fier_de_c%C4%83lcat

https://hu.wikipedia.org/wiki/Vasal%C3%B3_(h%C3%A1ztart%C3%A1s)

https://en.wikipedia.org/wiki/Clothes_iron

https://muzeulrecordurilorromanesti.ro/sectiunea-1-fiare-trivete-si-sobe/

https://fermoar.ro/muzeul-recordurilor-romanesti/

https://mek.oszk.hu/07000/07025/pdf/tajszotar2.pdfhttps://muzeulrecordurilorromanesti.ro/records-achievements/

https://worldkings.org/news/world-almanac-achievement-academy/worldkings-on-this-day-may-6-2023-the-141st-anniversary-of-new-york-inventor-henry-w-seeley-patenting-the-electric-iron-1882

Sursa imaginii

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Louis-L%C3%A9opold_Boilly_-_Young_Woman_Ironing_-_1983.10_-_Museum_of_Fine_Arts.jpg Louis-Léopold Boilly, Public domain, via Wikimedia Commons