Pentru mine a aşterne masa e cu totul altceva decât a „pune masa”, după cum a aşterne patul este cu totul (şi cu totul) altceva decâte a „face patul”. Îmi place când se aşterne liniştea, la fel cum mă bucur să văd cum se aşterne zăpada…

Îmi place cum sună cuvântul acesta care parcă înglobează simultan imaginea curăţeniei, foşnetul damascului (sau satinului),  atingerea calmă a mâinilor, dar şi taina „valetului de cupă care pică la aşternut”…

„Tu mai calci aşternuturi?” – m-a întrebat deunăzi, contrariată, o prietenă (mult mai gospodină decât mine). „Eu le spăl şi le pun la uscat, nu trebuie călcate”, mi-a spus ea.

E drept că de o bună bucată de vreme lenjeria de pat e confecţionată din materiale care nu se şifonează. Aş putea renunţa  şi eu la călcatul ei, dar prefer să cumpăr aşternuturi „călcabile” pentru că îmi place să le calc. Potrivesc butonul fierului de călcat la temperatura potrivită, pun cearşafurile pe scândura de călcat (nici nu mai e scândură ci un eşafodaj din metal garnisit cu burete şi înveliş teflonat) şi încep să calc pe îndelete.

Fierul meu de călcat, relativ modern, cu termostat şi emisie reglabilă de abur, protejează cearşaful de „pârlire”, devenind un vehicul aerodinamic care alunecă înapoi în timp, oprindu-se în joia când (o dată pe lună) era „spălat mare” în casa bunicii Erzsi. Venea spălătoreasa, o femeie zdravănă şi vorbăreaţă din satul Luna. Ea scotea apă din fântâna cu roată (apa fântânii nu era potabilă, dar era bună pentru spălat). Mai întâi punea la fiert albiturile într-un cazan de tablă zincată în care se adăuga „sodă” şi apoi îl puneau „la fiert” pe soba din bucătărie. Până se fierbeau albiturile, spălătoreasa freca cu nădejde rufele colorate într-o covată mare de lemn, căptuşită cu tablă zincată (în care vara mă bălăceam la soare).  Pe atunci se folosea săpun de rufe, uneori preparat în casă, sau fulgi de săpun care se găseau la magazinul de chimicale.

Eu trebuia să fiu cuminte, să nu mă apropii de sobă  (ca să nu păţesc ca băieţelul din vecini care s-a opărit), să nu mă foiesc şi să nu „calc în străchini” prin bucătăria ocupată cu covata şi cu lighenele pregătite pentru clătit, aşa că stăteam smirnă pe scăunelul meu, urmăream mâinile (înroşite) ale spălătoresei şi inspiram adânc mirosul de curăţenie. În acele zile de joi mâncam de obicei supă de fasole clară cu tăieţei făcuţi în casă şi tăiaţi în formă de romburi (csipetke leves îi spunea bunica) şi fasole frecată (din fasolea albă scoasă din supă), peste care se punea ceapă roşie prăjită şi cârnaţi (atunci când se găseau). Nu mă dădeam în vânt după fasole, dar aşa era rânduiala, mâncarea asta săţioasă era pregătită din ajun pentru că soba era ocupată de cazanul cel burduhănos în care colcoteau rufele, amestecate din când în când cu un făcăleţ mare.

Momentul culminant era coborârea cazanului uriaş de pe sobă. Bunica şi spălătoreasa îl prindeau de toarte cu nişte cârpe groase şi cu mare, mare băgare de seamă îl ridicau de pe sobă şi îl aşezau pe duşumea. Rufele fierte erau scoase cu ajutorul aceluiaşi făcăleţ, puse în covată şi clătite bine de tot până când apa rămânea limpede. Apoi se scrobeau şi se înălbeau. Scrobeala se făcea din făină şi apă, iar albăstreala (sau sineala) folosită la înălbit se cumpăra în sticluţe de la prăvălie. Întotdeauna m-a nedumerit faptul că albăstreala albeşte, în timp ce petele de cerneală nu ies la spălat.

În final rufele erau stoarse bine de tot şi întinse pe sârmele din curte, atât vara, cât şi iarna, când îngheţau bocnă şi abia puteai să le desprinzi. După ce se uscau, rufele scrobite erau tari şi aspre.

„Călcatul mare” se petrecea după câteva zile. Bunica avea două fiare de călcat de fontă „de pe vremuri” cu locașuri în care – îmi povestise ea – se introduceau cărbuni încinşi care încălzeau fierul. De-acum se introdusese gazul aşa că bunica punea fiarele pe plita din bucătărie şi le folosea alternativ. Rufele se stropeau cu apă înainte de a fi călcate şi fierul trebuia mânuit cu mare atenţie să nu le pârlească. Călcatul cerea multă îndemânare, mai cu seamă în cazul cămăşilor de poplin şi rochiilor de pichet (ca de pildă costumaşul meu alb, de marinar cu fustiţă plisată).

Aşternuturile de damasc, de un alb imaculat, frumos călcate, erau aşezate pe rafturile din dulap, iar eu abia aşteptam sorocul schimbării lenjeriei de pat. O ajutam cu sârg pe bunica să încheie mulţimea de nasturi de aţă pe plăpumi (bordo a bunicului, frez a buncii şi a roz-pal a mea). Pernele de puf erau înfăţate, cearşaful schimbat. Ne îmbăiam pe rând în ligheanul din bucătărie şi îmbrăcam pijamale curate (vorba vine, pentru că doar eu aveam pijama, bunicul şi bunica purtau cămăşi de noapte, ca pe vremuri: albe, lungi până în pământ şi cu guleraşe cu paspoal bordo şi albastru). Pe mine mă culcau prima. Inspiram adânc mirosul de curăţenie al aşternutului şi ascultam pârâitul discret al damascului apretat care ceda în timp ce bunica mă învelea şi-mi spunea noapte bună. Apoi acoperea abajurul lămpii cu o broboadă (ca să nu deranjeze copilul) şi se aşeza la masă să-şi dea pasiențe. Bunicul asculta în surdină Radio Europa Liberă. Vocea crainicului se distingea greu printre ţiuiturile şi pocniturile aparatelor de bruiaj…

Spălatul mare m-a însoţit în toată adolescenţa şi tinereţea, petrecută în casa părinţilor. Aici spălatul mare avea loc în spălătoria de la subsol a blocului, amenajată cu chiuvete mari de tablă zincată. Rufele se întindeau pe sârmele din uscătoriile blocului. Erau două uscătorii la 18 apartamente şi se foloseau ( ca de altfel şi spălătoria) după un orar stabilit de administrator. Totuşi, dacă o vecină nu utiliza tot spaţiul, te mai puteai strecura în uscătorie şi în afara programului. „Oare la cine o fi cheia de la uscătorie?” devenise o întrebare încuietoare.

De la o vreme n-am mai apretat aşternuturile, iar ultima albăstrire nu a mai avut loc. Eram gravidă cu fiul meu şi intrând după ceva în cămară, din neatenţie, am dat jos de pe raft sticluţa cu albăstreală. Mi-au dat lacrimile de supărare, privind descumpănită cum se întindea sineala pe jos. Soţul meu a sărit să mă ajute. A spălat cu râvnă pata albastră şi îndărătnică de pe cimentul cămării, iar când a terminat mi-a explicat „ştiinţific” că pentru a scoate pata de albăstreală folosise exact aceeaşi cantitate de apă de clătit pentru care ar fi fost suficientă albăstreala din sticluţă.:))

În fine, cumpărarea primei maşini de spălat şi mai apoi a maşinilor de spălat automate a schimbat complet rânduielile „spălatului mare”. Acum spălăm oricând şi oricât, folosim tot felul de înălbitori, aditivi, balsamuri şi soluţii de revigorat culorile, avem detergenţi pentru orice tip de ţesătură. „Spălatul mare” a devenit mic, mai exact, un mizilic…

Şi totuşi, uneori, când calc (cu încăpăţânare) aşternuturile, gândurile îmi zboară la timpurile în care aşternuturile înălbite, apretate şi călcate străluceau precum „zăpezile de altădată”.

Andrea Ghiţă