Unul din argumentele doborâtoare cu care ești întâmpinat de israelieni când îți dai cu părerea despre situația din Israel este că nu poți avea o părere dacă nu trăiești acolo. Acest argument ar trebui aplicat, prin urmare, la întreaga planetă. E cu totul altceva când cineva din afară își exprimă compasiunea. Să admiri, să participi la doliu, să te bucuri pentru acorduri de pace sau armistiții este acceptabil. Desigur, conștiința anumitor evrei din diaspora nu este tocmai împăcată. Cel puțin a mea nu este. De câte ori ascult știrile, vorbesc cu vărul meu sau cu prieteni ai căror copii sau nepoți fac armata, mă cuprinde un sentiment de rușine, de părere de rău că nu pot pune umărul, că băieții mei nu sunt periclitați, nu apără țara în care probabil că s-ar simți cel mai în siguranță în ce privește prejudecățile și atacurile antisemite. De fiecare dată când se vorbește de succesele israelienilor în știință, în cercetare, când primesc vreun premiu Nobel, nu pot eluda sentimentul că mândria e nemeritată. Întotdeauna când se vorbește, se scrie, se țipă lucruri denigratoare în legătură cu țara al cărei cetățean mai sunt, mă cuprinde un sentiment de neputință. Cum aș putea face și eu ceva? Cum aș putea scădea, micșora prejudecățile față de evrei, de israelieni?
Dacă mă expun, îmi pierd siguranța anonimatului, îmi pun viața în pericol. Nefăcând-o, mă simt lașă, neputincioasă. Bucuria că s-a ajuns în sfârșit la un armistițiu, că ostatecii vor fi eliberați, nu prea am cu cine s-o împart în afara cercului de prieteni și a familiei. Știu din start că nu îmi este permis să critic guvernul israelian, politica lui Netanyahu, chiar dacă informațiile le am din surse comune cu cei ce trăiesc cu acest guvern și simt repercusiunile amoralității șefului de guvern… căci, așa cum spuneam la începutul acestui articol, eu nu pot avea păreri, eu nu trăiesc acolo. A durat o veșnicie captivitatea lor, așteptarea cu sufletul la gură ca ei să fie eliberați. A durat la nesfârșit lupta împotriva Hamasului (și cu siguranță nu s-a sfârșit), am ascultat și am văzut la nesfârșit ravagiile din Gaza. Am fost martori la ura lumii întregi împotriva israelienilor și a evreilor de peste tot. Am asistat neputincioși la indiferența majorității față de atrocitățile arabilor din Gaza din 7 octombrie 2023. Toate încercările de a stârni compasiunea față de evrei au dat greș. Emisiunile informate și informative nepărtinitoare nu au fost receptate de cei cărora li se adresau. Peste tot în lume forțele reacționare, naționaliste, xenofobe se organizează și ajung la putere. Democrația e în pericol și odată cu ea minoritățile de orice fel… și totuși cea a evreilor nu e primită în rândul celor obidiți, nu se consideră că ar fi în pericol.
Pentru mine, cea mai mare rușine și contradicție este reușita extremei drepte din Israel. Existența ei nu face decât să întețească ura și prejudecățile lumii față de evrei.
Și uite că până la urmă tot mi-am dat puțin cu părerea despre politica din Israel.
Închei exprimându-mi nespusa bucurie că, în sfârșit, după enorme eforturi diplomatice și compromisuri dureroase, ostatecii se vor întoarce acasă!
Vera Medrea
18 Comments
Mulțumesc tuturor care au citit articolul și și-au dat oboseala să scrie un comentariu.
Vera dragă, te țin minte din vremea primei tinereți. Ne-am văzut fără să ne chiar cunoaștem la o petrecere la Delia Balint (prietena mea din copilărie și colegă cu Mircea ) Mi-a făcut plăcere să te recunosc. E mică lumea. Mi-a plăcut articolul tău. Are inimă și multă onestitate. Eu sunt deschisă la părerile și sentimentele celorlalți chiar dacă nu totdeauna le împărtășesc.
Sunt de acord cu tine când spui că numai cine trăiește aici poate înțelege ce se petrece. Chiar mai mult , aș spune că nici măcar cei care trăiesc aici și respiră zi de zi tragedia, nu pot înțelege. Lipsesc prea multe piese din puzzle ca să avem un tablou real. Noi vorbim doar despre ce ni se întâmplă , despre situațiile în care suntem victime dar din păcate sunt situații în care și israelienii
(evreii de aici) uneori uită persecuțiile seculare trăite și manifestă la rândul lor atitudini șovine, pe alocuri chiar violente. Asta mă întristează foarte mult tocmai pentru că vin din partea unor oameni cu o istorie a prigoanei și a suferinței , a unor oameni educați în spiritul valorilor morale și umaniste. Chiar dacă încerc să înțeleg circumstanțele, tot mă întristează,
Dragă Delia, mi-ar plăcea să te recunosc.
Evident că aș fi mândră să știu că israelienii sunt un model de moralitate…prin însăși experiența suferinței proprii…dar,din păcate, nu este așa. Slavă cerului existăm ca națiune, nu doar ca indivizi în galut. Se pare însă că proverbul românesc nu se aplică nici la noi: Ce ție nu-ți place, altuia nu face.
Speranța tristeții – cam despre asta vorbește doamna Medrea.
Autoarea dă glas, cu o sinceritate sfâşietoare, şi unora dintre gândurile şi simţămintele mele. Consider că evreii din galut sunt la fel de îndreptăţiţi să îşi afirme opiniile, ca şi cei care trăiesc în Israel întrucât destinul lor a fost , este şi va fi legat de ţara-mamă ( patria, matria) străveche.
Articol concis, dar cuprinzator, cu un titlu care spune tot: “mixed feelings” la ce se intampla in Israel, bucuria se imbina cu ingrijorarea fata de viitor.
Cat despre parerile proprii, cred ca oricat am dori sa le suprimam, nu vom reusi. Au si ele dreptul la existenta! Si ziarele ne dau stiri si fapte obiective, dar interpretarile abunda, ca si rubricile rezervate opiinilor.
Adaug insa, ca subsciu total la afirmatiile si parerile exprimate in articol.
Oricine poate avea o părere despre orice. Astfel se menține dialogul. Problema începe c\nd vrei să-ți impui părerea.
Un articol interesant.
Ce bine spus !
Perfect de acord!
Dle Konig, nu cred in ceea ce scrieti in ultima propozitie, daca e adevarat ar fi ingrozitor.
In rest ca se urasc, asta e posibil, un fenomen vizibil din pacate la mass-media. Aici s-ar putea insa sa fie similar si in alte parti ale lumii, in alte tari.
Nu cred ca vrajba a dus la razboi:
La atacul miselesc au fost multe cauze si am pomenit ceea ce cred eu ca ar fi cauzele in articolele scrise dupa 7 octombrie si la unele comentarii facute in acest an trist si distrugator.
Am ascultat acum intalnirea lui Yair Golan cu Roni Koban la canalul 11. Ca si majoritatea emisiunilor in care este abordat subiectul razboiului aceasta imi pune nenumarate intrebari, care vor ramane fara raspuns.
Este de înțeles tot ce scrii, Vera Medrea .
Eu aș fi bucuroasă dacă simpatia pentru Israel ar fi măsurată după simpatia pe care o ai tu .
În același timp, cred că e nevoie de Israel și e nevoie de evrei în diaspora Și fiecare în parte are nevoie de sprijinul celuilat.
Pe de altă parte fiecare om are dreptul de a trăi unde alege. Niciunde nu curge mierea.Dar fiecare alege după cum crede.
Simt cu dumneavoastră. Suferință evreilor rămâne universală.
Bine scris.
Da,greu de argumentat in polarizarea de azi.Felicitări,Vera.
Articol foarte realist și scris cu mult bun simț.
Sunt de acord cu tot ce scrieți, am doar două precizări:
1. Eliberarea ostaticilor doar a început dar nu este sigur și când se va termina…
2. Unii de extremă dreaptă europeni sunt de fapt patrioți care nu vor să-și vadă țara transformată intr-o uriașă moschee. Olandezul Hert Wilders susține bazat pe date statistice ca antisemitismul european a crescut simțitor de când a început marea invazie a islamiștilor în Europa.
O sincera si apreciabila profesiune de credinta expusa in acest articol. Pacat ca generaiizati, pentru ca cele afirmate nu sunt universal/israelian valabile.
Nu tori israelienii spun ca…
Nu e inteles de la sine ca oricand in Israel nu faci fata unor momente de agresivitate etnica, sau chiar rasiala, probabil nu de intensitatea celor actuale la care probabil va referiti.
E o paradigma trista neputinta evreilor de a trezi simpatia generala, si aici generalul da gres. Exista si altceva, majoritatea este cea care capata intaietate in ochii privitorilor.
Si last but not least, ca ultimul paragraf sa fie un adevar, drumul este inca lyng, as spune chiar foarte lung.
Stimata Veronica, trebuie sa va spun ca nici evreii (israelienii) nu se simpatizeaza intre ei, ba chiar se uresc. Aceasta ura, a fost a fost declanșatorul evenimentelor din 7 octombrie si astazi nu ar fi trebuit eliberati sute de ucigasi. Ura duce pana acolo, ca tot evreii, trimit listele soldatilor care sunt turisti in diferite tari, sa fie arestati acolo ca criminali de razboi
Din ce scrii Gyuri trag concluzia că poporul israelian a devenit un popor ca toate celelalte. E alcătuit din oameni, iar oamenii sunt imperfecți, ca să nu spun că printre ei sunt jalnici, abjecți, proști, criminali…nu mai continui. Ideea că fiind evrei,( cu toții ,de fapt, supraviețuitori ai vreunui pogrom sau alt act violent cu scop pe care nu îl mai amintesc) nu ne așteptăm de la ei la abjecții, că trebuie să fim mai buni, chiar model pentru omenire, capabili de moralitate impecabilă, această idee trebuie să o uităm. Am ajuns în rând cu lumea…E bine? E rău? Fiecare are propriul răspuns.