Între copertele cartonate ale volumului suplu, de culoare albastru-deschis, sunt cuprinse două versiuni juxtapuse – cea maghiară şi cea română – a ultimei cărţi antume publicate de Mária Földes¹.

Cartea, apărută în 1974, la Editura Kriterion, nu a mai apucat să aibă ecoul scontat, întrucât autoarea s-a stabilit în Israel, unde trăiau fiica şi fiul ei – drept pentru care scrierile ei, ca ale altor „trădători” care au ales exilul – au fost scoase din librării şi biblioteci.

Peste doar doi ani, în 1976, Mária Földes îşi punea capăt zilelor, în noua sa patrie, unde nu-şi făcuse încă un nume, în timp ce în ţara sa natală, unde fusese o scriitoare cunoscută şi apreciată, avea să fie dată uitării vreme de câteva decenii. Aşa se face că ultimul ei volum a devenit o raritate pentru cititorii maghiari din România, întrucât putea fi procurat doar din Ungaria, unde – în urma unui acord de colaborare culturală – fusese expediat înainte ca autoarea să fi părăsit România.

În 2024, la 50 de ani de la publicare, aceeaşi Editură Kriterion a restituit publicului cititor o ediţie revizuită şi bilingvă, întitulată A Séta/Plimbarea. Cele două texte sunt alăturate într-o viziune tipografică ingenioasă (una dreaptă şi cealaltă răsturnată), astfel ca cititorul să aibă acces la textul dorit (maghiar respectiv român), fără a răsfoi interiorul volumului, ci doar rotindu-l. Cred că soluţia aleasă i-ar fi fost pe plac şi autoarei care, în ciuda loviturilor sorţii, şi-a păstrat spiritul ludic: „Doamne, cât îmi place să râd! De când mă ştiu mi-a plăcut să râd…”.

A Séta/Plimbarea a fost publicată, la iniţiativa lui Ágnes Lev (fiica Máriei Földes), sub egida Institutului pentru Holocaust şi Genocid al Universităţii Babeş-Bolyai, fiind a doua dintr-o serie de cărţi de memorii, redactate de profesorul universitar şi publicistul Zoltán Tibori Szabó, directorul institutului. Versiunea română este tălmăcită de Vera Medrea, iar coperta şi ilustraţiile sunt semnate de graficianul clujean Gheorghe Negulescu.

Silueta feminină fragilă de pe coperta cărţii are postura inconfundabilă a Máriei Földes, aşa cum mi-o amintesc din copilărie. Locuiam în blocuri învecinate şi o vedeam adesea trecând pe stradă, de obicei la braţ cu soţul ei. O însoţeam admirativ cu privirea, pentru că era o personalitate: o scriitoare consacrată, autoarea unor piese de succes puse în scenă la Teatrul Maghiar din Cluj. Cum să nu-mi amintesc de ţinuta ei puţin adusă de spate, dar graţioasă?! Dar nu ştiam nimic altceva despre ea decât că era scriitoare.
Nu citisem nimic scris de Mária Földes înainte de a lua în mână această carte. O carte despre Auschwitz.

Mária Földes, supravieţuitoarea Holocaustului, bântuită de amintiri, este scriitoare. Chiar dacă are subtitlul Amintiri, fără nicio altă precizare, cartea ei e diferită de scrierile memorialistice obişnuite. Nu relatează cronologic cele trăite într-un trecut sumbru, ci îl invită pe cititor să-i fie părtaş la suferinţa supravieţuirii, să-i cunoască – din frânturi de imagini, dialoguri, gânduri şi senzaţii – firul vieţii care nu e depănat, ci reînnodat prin intermediul unor cuvinte, imagini şi senzaţii-cheie.

Plimbarea începe într-adevăr cu o plimbare pe străzile Clujului, recomandată de medicul psihiatru, la externarea autoarei după o tentativă eşuată de a-şi lua zilele (asemeni altor scriitori² care, după război, la un moment dat n-au mai suportat supravieţuirea, deşi se străduiseră din răsputeri să-şi salveze viaţa în lagărele naziste).

„Ei, da. Totul, doar ca să rămâi în viaţă. Important e să suporţi. Pot suporta orice (la cei patruzeci şi patru de ani ai mei am avut destule la care să rezist, ba chiar mai mult, ce să suport) cu excepţia unui singur lucru: viaţa însăşi cu a ei insuportabilă cruzime” – scrie Mária Földes, argumentând parcă încercarea de a-şi pune capăt zilelor.

Scriitoarea porneşte la plimbare decisă să meargă agale, atentă doar la paşi, pentru a se readapta, treptat, oraşului de care fusese izolată în timpul tratamentului, promiţându-şi că nu se va gândi la nimic, ci doar va respira în ritmul învăţat pentru calmarea sufletului. Numai că amintirile nu-i dau pace, dau năvală într-o ordine declanşată de stimulii externi…

Iată că de astă dată nu reuşeşte să-şi alunge gândurile ca atunci, în clipele cumplite ale „vânătorii de vrăbii” din ghetoul de la Cracovia, când Lagerführer-ul Goth, călare şi cu ochii legaţi, trăgea orbeşte asupra deţinuţilor îngroziţi.

„Nu e voie să mă gândesc la SS-ist… Nu trebuie să mă gândesc la nimic. E voie să mă gândesc numai la serpentine, la brazi, pentru că aceştia au existat dintotdeauna… Vor fi acolo, stând de strajă pe cele două laturi ale serpentinei, cât voi trăi…”

Şi amintirile prind contur în ordinea conexiunilor dictate de suferinţa şi harul supravieţuitoarei, într-un text care relatează numai fapte adevărate, trăite de Mária Földes, o scriere care se cere receptată cu toată fiinţa.

Cititorul o însoţeşte pe autoare la o plimbare lăuntrică, pe un drum unde răspântiile sunt marcate de sinapse.

Crâmpeiele de amintiri sunt ca nişte cioburi de hologramă în care coexistă copilăria de pe plaiurile pitoreşti şi magice ale Borsecului, primii ani de război când a studiat la Liceul Evreiesc din Cluj, lunile groaznice îndurate în lagărele la Auschwitz, Cracovia-Plasau şi Langenbielau, precum şi viaţa de tânără femeie, în Clujul de după război.

Frânturile de amintiri, asemeni unor lentile, aduc aproape viaţa de familie şi cea socială din Transilvania interbelică, privite cu ochi de copil, dar şi experienţa teribilă din lagărele de exterminare, percepută de tânăra de 18 ani, îngenuncheată în zăpadă.

„În noaptea sinistră vântul a luat-o pe fată… De ce naiba nu s-a agăţat mai bine de rândul de cinci, fir-ar a dracului? Acum putem sta toţi două mii, în genunchi, în zăpada proaspăt căzută, pân’ce o vor găsi. Şi-a luat zborul, ca vrăjitoarea de la bâlci, din Peştera Groazei… Dar fata există în realitate. Am văzut-o cu toţii, era în rochia de seară albă – asta i se dăduse în toamnă, la sosire şi cu asta a rămas şi iarna. Cum poate fi cineva atât de neajutorat? Să nu fie în stare să-şi facă rost măcar de un sac gol de ciment drept palton. Acum, cu siguranţă, se transformă într-un sloi de gheaţă în câmpul înzăpezit”.

Uneori aceste amintiri capătă note groteşti, precum relatarea evenimentelor din Langenbielau care au precedat sosirea sovieticilor:

„SS-istele se postează pe Appelplatz. Şefa SS-istă ţine o cuvântare, de parcă ar fi vorba de vreo serbare de sfârşit de an şcolar.

– Aşadar, copii, eliberarea e aproape… Ne bucurăm şi vă felicităm. Bravo. S-a terminat! Acum vă veţi întoarce frumos acasă şi veţi uita totul, ca pe un vis urât.

Un moment de linişte. Nimeni nu mai înţelege nimic; prin sârma ghimpată mai trece curent, în lagărul central… şi în împrejurimi mişună mii de soldaţi SS-işti înarmaţi, în timp ce astea, aici, îşi iau adio de la noi într-o atmosferă civilă, prietenoasă, chiar călduroasă s-ar putea zice”.

Eliberarea lagărului avea să fie precedată de revenirea SS-iştilor, un alt episod din viaţa Máriei Földes în care – încă din anii copilăriei – bucuria perioadelor senine era retezată de tragedii…

Din amintiri prind contur oamenii din preajma scriitoarei. Tatăl iubit, pe care avea să-l piardă la vârsta de opt ani „Tata e un erou…, tata s-a duelat, tata e un om grozav. Tata îmi cântă, îmi povesteşte… mă leagănă în somn”; mama cu care avea să fie deportată şi să supravieţuitoască împreună „Mama este fără doar şi poate o doamnă adevărată, în zadar îi explic ce se întâmplă aici, în lagăr, nu e capabilă să înţeleagă… Nu vrea să înţeleagă ce i se întâmplă. Sau poate doar ea pricepe cu adevărat”; Adam – iubitul din ghetoul de la Cracovia cu care se întâlnea sfidând fasciculul ameninţător al reflectorului „Nu voiam să mor fără să cunosc dragostea”.

Primul ei soţ, prima dragoste, regăsită după revenirea din deportare ocupă un loc central în evocarea anilor boemi de după război: „Luna de miere ne-am petrecut-o aşa cum se cuvine, cuibăriţi în pat şi scriind un scenariu de film”.

Îndărătul tuturor personajelor se întrevede o istorie care adesea se încheagă din scene şi dialoguri, vădind abilităţile de dramaturg ale Máriei Földes.

Amintirile sumbre sau senine, crunte sau blânde, triste sau vesele, se succed descriind bucle care revin mereu la experienţa de la Auschwitz – tărâmul morţii care a redefinit pentru totdeauna existenţa scriitoarei.

Plimbarea se încheie în acelaşi loc de unde a început, în poarta Clinicii de Psihiatrie, pentru că „Mária Földes trăieşte într-o lume răsturnată, în care adevăraţii nebuni nu se găsesc în clinica de psihiatrie, ci în afara ei”. Cred că această frază formulată de Zoltán Tibori Szabó poate face trimitere şi la formatul grafic ieşit din comun al cărţii bilingve.

A séta/Plimbarea este o carte despre Auschwitz. Impregnată de cele trăite la Auschwitz, aşa cum şi existenţa Máriei Földes a rămas captivă celor îndurate acolo… Nu se putea desprinde, trăia într-o simbioză sfâşietoare cu amintirea ororilor. Aceasta e şi explicaţia pentru care tema deportării, a lagărelor de concentrare, a fost o constantă în scrierile ei (proză sau teatru) pe parcursul anilor (1959-1974), deşi regimul comunist prefera să ignore Holocaustul.

Mária Földes şi-a făcut datoria de a relata fără preget, chiar dacă oamenii (majoritatea lor covârşitoare) deveniseră (sau fuseseră dintotdeauna?) indiferenţi. Cred că şi această nepăsare, această apatie a multora dintre semeni, a avut un rol în decizia scriitoarei de a părăsi lumea în care nu-şi mai afla locul… Şi tocmai de aceea, cred, cartea trebuie citită cu empatie, chiar dacă (sau poate tocmai pentru că) lectura ei e dureroasă.

Am citit ambele versiuni ale cărţii – cea maghiară şi apoi cea română – şi pot spune că Vera Medrea a reuşit s-o tălmăcească în aşa fel încât se păstrează stilul şi ritmul interior al textului original.

Scrierea Máriei Földes este precedată de Scrisoarea Deschisă a fiicei sale Ágnes Lev, care – asemeni multor reprezentanţi ai generaţiei G2 – a moştenit trauma deportării. În acelaşi timp, însă, este legatara unei moşteniri literare pe care se străduieşte s-o readucă în atenţia cititorilor.

Postfaţa amplă, întitulată Plimbarea deţinutei A-23964, condamnată la moarte, este semnată de Zoltán Tibori Szabó şi trece în revistă viaţa şi scrierile Máriei Földes, precum şi conjunctura în care a trăit şi a scris, până la dispariţia ei prematură. Textul se încheie cu un îndemn pentru citirea cărţii, adresat mai ales tinerei generaţii, ca un antidot faţă de mirajul ideilor toxice (excluziunea, xenofobia şi extremismul) care pot declanşa din nou o tragedie covârşitoare, precum Holocaustul.

Nădăjduiesc ca volumul bilingv A Séta/Plimbarea să fie urmat de traduceri în limbile de circulaţie internaţională, întrucât abordează într-un mod original şi modern (chiar şi după 50 de ani de la apariţie), o temă teribil de actuală în vremurile care se întrezăresc.

Foto credit: Andrea Ghiţă

Andrea Ghiță

1. Informaţiile esenţiale despre scriitoarea Mária Földes (născută Smilovits: Arad, 5 septembrie 1925 – Tel Aviv, 18 decenbrie 1976) le găsiţi pe paginile de Wikipedia care îi sunt dedicate, în limbile maghiară şi engleză: https://hu.wikipedia.org/wiki/F%C3%B6ldes_M%C3%A1ria ,https://en.wikipedia.org/wiki/M%C3%A1ria_F%C3%B6ldes ↩︎
2. Bruno Bettelheim, Paul Celan, Primo Levi, Jean Améry, Péter Szondi şi alţii, enumeraţi în postfaţa cărţii. ↩︎