Nu pot să-mi închipui ceva mai potrivit pentru o seară rece de februarie.  Și atunci de ce să nu povestim despre ceai?  Promit că va veni și rândul aventurilor.

Ceaiul se cunoaște în China de peste două milenii, se poate spune că este băutura națională a chinezilor.  Primii care l-au adus în Europa au fost olandezii și el s-a răspândit destul de repede în diferite părți ale lumii – și nu numai în țările cu climă rece ca Anglia sau Rusia, ci și în Turcia și în țările arabe (unde este aromatizat cu frunze de salvie sau de mentă).  Rusia își aducea ceaiul cu caravanele, în timp ce Anglia a dezvoltat un intens comerț maritim cu China.  Englezii beau ceai cu multă plăcere, fiscul percepea taxe care umpleau vistieria statului și proprietarii de corăbii se îmbogățeau – deci totul era perfect.  Sau aproape perfect… 

Doar că în schimbul ceaiului, China nu accepta mărfuri, ci numai argint și Anglia nu avea atâta argint.  Englezii au încercat să vândă chinezilor opiu din India (aflată în stăpânirea lor) – un demers total lipsit de etică.  Mulți chinezi au devenit dependenți și încercarea a dus la cele două Războaie ale Opiului.  Hotărât lucru, nu era soluția optimă.

Tufa din ale cărei frunze se prepară ceaiul este originară din Myanmar, cam la mijloc între China și India.  Ea creștea și în India, dar numai soiuri inferioare și, mai ales, lipseau aromele sofisticate, obținute prin metode de prelucrare dezvoltate de chinezi de secole, dar ținute strict secret.  Dacă cineva ar putea să „șterpelească” semințe sau chiar răsaduri și să descopere modul de prelucrare al ceaiului, englezii ar putea produce ceai mult mai ieftin în India.  Pe scurt, era nevoie de un spion și candidatul perfect a fost Robert Fortune (1812-1880).

Originea lui era cât se poate de modestă: era fiul unui țăran scoțian.  Și poate că ar fi rămas la coarnele plugului (și eu nu aș fi avut ce povesti), dar pe vremea lui, în Scoția exista deja legea învățământului obligatoriu, așa că a fost trimis la școală.  Și cum era inteligent, ambițios și descurcăreț, a ajuns întâi grădinar pe domeniul unui nobil, apoi a lucrat la Grădina Botanică din Edinburgh, iar apoi la Londra, în Grădina Societății de Horticultură.  De acolo a fost trimis într-o expediție în Extremul Orient să aducă plante exotice pentru a fi aclimatizate – așa a devenit cel mai mare specialist al vremii sale în flora asiatică și, mai mult decât atât, fusese deja în China – era deci candidatul perfect pentru misiunea de a „șterpeli” ceaiul.  Și nu era deloc simplu, pentru că străinii nu erau admiși în China, decât în câteva centre comerciale (Canton, Shanghai, Macao) și cine era prins în afara lor ca spion plătea cu viața.

În septembrie 1848, după o călătorie de patru luni, Robert Fortune a ajuns la Shanghai, dar cum să-și continue misiunea?  Putea să angajeze un chinez, dar era prea riscant și nici nu avea încredere, putea să fie dus de nas, așa că a hotărât să meargă el însuși, deghizat în chinez.  Cu fizionomia lui de scoțian??  Imposibil!  Și totuși…

Prin ordinul împăratului, toți chinezii aveau creștetul capului ras și o codiță împletită în spate.  Era destul să-și schimbe hainele și frizura, să mănânce cu bețișoare și… era considerat chinez!  Dacă cineva se mira că arată cam ciudat, se prezenta ca Sing Wang, venit dintr-o provincie îndepărtată de dincolo de Marele Zid Chinezesc (ceea ce pentru ei însemna „de la capătul lumii”) ca să admire și să studieze producția ceaiului.  Nici limba nu o vorbea decât foarte prost.  Dar pe atunci încă nu exista chineza standardizată, ci o sumedenie de dialecte locale, practic limbi diferite (ceea ce, în mare măsură, mai este valabil și astăzi).  Era normal ca cineva venit de departe să nu știe limba locală.  Așadar șiretlicul i-a reușit!

Chinezi în costum tradițional, fotografie din 1880

Și-a procurat un servitor care să-i slujească de ghid și de translator și a pornit cu barca spre Hangzhou și de acolo a continuat pe râu în sus.  O hartă a regiunii se află aici: https://www.asiaodysseytravel.com/images/china-tours/maps/huangshan-to-hangzhou-map-700.jpg (Amănuntele se cunosc din cartea sa Three Years’ Wanderings in the Northern Provinces of China https://www.gutenberg.org/ebooks/54720)  În prima fabrică de ceai, proprietarul i-a arătat totul de-a fir a păr, cu multă mândrie.  Fortune a observat cu mirare că unii muncitori aveau degetele mânjite cu vopsea albastră.  De ce?  S-a dovedit că pentru export în Anglia, se adăuga vopsea albastră și galbenă, pentru că englezii plăteau mai bine dacă ceaiul avea o culoare verde intensă.  Ce barbarie!

În sfârșit a ajuns în Munții Huangshan, unde se cultivau cele mai bune soiuri de ceai verde.  Plantațiile se întindeau pe dealuri, în terase – de la distanță arătau ca un gazon în dungi, tuns la milimetru.  (Le-am văzut cu ochii mei!)  Robert Fortune s-a plimbat nestingherit printre plantații, a adunat semințe și plante tinere.  A vizitat și centrul de prelucrare a frunzelor proaspăt culese – deci misiunea a reușit.  Întors la Shanghai, a „împachetat” plantele și le-a trimis în India.

(Vă veți mira cum pot fi transportate plante vii pe distanțe atât de mari.  Cu numai câțiva ani înainte, un alt botanist englez, N. B. Ward, a descoperit că plantele pot trăi luni de zile într-un spațiu închis ermetic, cu condiția să aibă lumină și căldură.  Nici nu trebuie udate, pentru că apa dinăuntru e reciclată.  El a inventat niște lădițe acoperite cu sticlă pentru transportarea plantelor, ca niște sere în miniatură.)

Deci, cu ajutorul lădițelor, plantele au ajuns cu vaporul în India, dar apoi…  Cineva le-a deschis și le-a udat, pe drum spre Himalaya aproape toate lădițele s-au spart și până la urmă tot efortul a fost în zadar.  Dar Fortune nu s-a dat bătut.  Următoarea sa destinație a fost Wuyishan, unde se producea cel mai bun ceai negru, preferat de englezi.  O hartă se află aici: https://taooftea.com/wp-content/uploads/2014/09/wuyishan.png

Peisajele Munților Wuyishan sunt printre cele mai dramatice din China, pline de stânci abrupte și pe fiecare bucățică de pământ se cultivă ceai.  Dar ca rezultat ogoarele sunt foarte greu accesibile și toată recolta trebuia cărată în spinare de coolies (hamali), pe o căldură înăbușitoare.  Fortune a găsit adăpost într-o mănăstire budistă, unde călugării se ocupau de cultivarea și prelucrarea ceaiului. De fapt, multe mănăstiri budiste se ocupau cu producția ceaiului, la fel ca mănăstirile europene cu producția vinurilor: ceaiul era nu numai o sursă de venit, ci și o parte a ritualului, ajutându-i pe călugării budiști să se concentreze și să mediteze.  În mod normal, călugării păzeau cu strictețe ceaiul, dar ghidul lui a îndrugat vrute și nevrute, s-a lăudat că stăpânul lui e urmașul lui Ginghis Han și că e un prieten apropiat al împăratului, iar călugării i-au dat pe loc toate informațiile dorite, fără ca măcar să le treacă prin minte că ar putea fi ceva necurat la mijloc.

Expediția lui Robert Fortune în China a durat trei ani și a dus la o înțelegere mult mai clară a producției ceaiului.  Fortune a fost primul care a dovedit că ceaiul verde și cel negru au la origine frunzele aceleiași plante, diferă doar modul de prelucrare.  Cele cca 20.000 de plante vii aduse de el au proliferat în plantațiile din India, au fost adoptate și procesele de prelucrare chinezești, ba el a adus chiar uneltele folosite în China și doi maiștri, astfel încât calitatea ceaiului indian s-a îmbunătățit simțitor.  Din India, producția ceaiului s-a răspândit apoi și în alte părți ale lumii ca Sri Lanka, Vietnam, Kenya, Georgia…

Dar dacă Robert Fortune a fost un erou sau un escroc este foarte greu de spus.  A făcut, de fapt, spionaj industrial și a produs pagube însemnate economiei chineze, abolind monopolul global pe care China îl avea asupra consumului de ceai.  Declinul economiei chineze în secolul al XIX-lea a dus la întărirea naționalismului chinez și apoi la căderea dinastiei imperiale.

***

Ce păcat că nu cunoșteam această poveste acum 20 de ani, în timpul vizitei noastre în China!  Am stat vreo zece zile la Hangzhou și îmi amintesc dealurile din jur, cu plantații de ceai.  Am făcut și o excursie spre răsărit (dar nu cu barca, pe râu în sus, ci cu mașina) până la lacul Qiandao (Lacul celor o mie de insule), fără să știu că munții Huangshan, aflați alături, sunt locul de origine al celui mai bun ceai verde.  Am rămas numai cu obișnuința de a bea zilnic ceai verde.

Bibliografie

https://en.wikipedia.org/wiki/Tea

https://en.wikipedia.org/wiki/Robert_Fortune

Robert Fortune’s Dangerous Mission To Obtain Tea From The Chinese

Sursa imaginilor:

1. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Cup_of_black_tea.JPG; AntanO, CC BY-SA 4.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0>, via Wikimedia Commons
2. https://www.ancientpages.com/wp-content/uploads/2020/02/robertfortuneteachina2.jpg Source: Ancient Pages  Credit: Public domain
3. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Chinese_Meal_by_Lai_Afong,_c1880.JPG Lai Afong, Public domain, via Wikimedia Commons
4. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Wardian_Case.jpg Source: N.B.Ward, Observations on the growth of plants in closely-glazed cases, 1852. Public domain
5. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:China_Wuyishan_Tea_Plantation.jpg Lennartbj, CC BY-SA 4.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0>, via Wikimedia Commons
6. Photo credit Aharon Oren