Aș fi ipocrit să vă scriu că m-a șocat vestea trecerii în neființă a Suveranului Pontif, mai ales după aflarea veștilor din ce în ce mai îngrijorătoare din ultimele săptămâni, referitoare la starea de sănătate mai mult decât șubredă a conducătorului Bisericii catolice. Este o veste tristă. În dimineața zilei de 21 aprilie, o liniște grea s-a așternut asupra Vaticanului, iar clopotele bazilicii Sfântul Petru au răsunat în semn de doliu și rugăciune. Am simțit că lumea s-a oprit în loc, și-a făcut prezența o tăcere nouă, una care doare, dar nu rănește, o tăcere care nu vine din absență, ci din prea-plinul amintirilor. Din păcate, de data aceasta trebuie să vă relatez la timpul trecut, nu ca în 2019 (https://baabel.ro/2019/06/impresii-de-la-intalnirea-cu-papa-francisc-la-sumuleu-ciuc/).

Papa Francisc a fost omul care a iubit mai mult decât a judecat, la Șumuleu-Ciuc a fost zâmbetul din mulțime, parcă ne aduna pe toți în brațe, indiferent de cine eram, de unde veneam sau ce credeam.

Mi-l amintesc cum a apărut în mulțimea adunată pe dealul Șumuleului, cu figura lui modestă și ochii obosiți, dar senini. Cuvintele lui nu erau înalte, ci calde. Atunci când ne-a transmis mesajul său, cât se poate de clar, că oamenii ar trebui să fie mai buni cu cei din jur,  nu ne-a vorbit de sus, din poziția unui conducător, ci din locul unde dorul și speranța se întâlnesc.

În zilele care urmează vor curge râuri de cerneală în presa scrisă, vor fi transmise zeci de reportaje, știri de ultimă oră, detalii referitoare la cutumele alegerii noului Suveran Pontif, dar să nu uităm că moștenirea lui nu se află doar în arhivele Vaticanului, în marmura rece a clădirilor sau în cărțile de teologie. Se află în fiecare gest bun făcut fără motiv, în fiecare iertare greu oferită, în fiecare om care, deși putea răni, a ales să iubească. Se spune că un om moare cu adevărat abia atunci când nimeni nu-și mai amintește de el. Dar eu cred că Papa Francisc nu va muri niciodată cu adevărat. Argumentul este cât se poate de clar: el nu a construit ziduri, ci punți, iar o punte nu moare, ea rămâne, chiar dacă omul care a pus prima piatră nu mai este. Zilele acestea, oamenii merg la Vatican și aprind lumânări. Îi duc flori, lasă scrisori, este evidentă pierderea pentru toți cei care mai speră că umanitatea poate învinge egoismul, că blândețea nu e o slăbiciune, că liderii nu trebuie să fie puternici prin forță, ci prin suflet.

Ar fi incorect să fac o prezentare sau o statistică a celor 12 ani de pontificat care îi poartă numele, să enumăr reformele aduse în cadrul unei Biserici adesea copleșite de istorie și reguli, este clar că el a adus o gură de aer. Am citit în urmă cu ceva timp un interviu în care preciza că nu a cerut niciodată să fie în centrul lumii. Totuși, întreaga lume l-a privit, astfel am aflat că i-au plăcut fotbalul, tangoul, simplitatea și mai ales să fie printre oameni.

Așa că astăzi, în loc să ne întristăm doar, să ne amintim de Papa Francisc cu zâmbetul pe care l-a adus lumii. Să ne amintim de el printr-o îmbrățișare caldă, printr-o vorbă bună spusă unui necunoscut, printr-o favoare făcută fără a aștepta ceva în schimb. Dacă vrem să păstrăm vie amintirea lui, nu trebuie decât să facem un singur lucru: să iubim, să construim punți.

Zsolt Szabó