Pimpi și tata s-au născut și au copilărit împreună la Treznea, în județul Sălaj. Drumurile lor s-au despărțit în mijlocul anilor treizeci. Pimpi a terminat Institutul Teologic Greco-Catolic și a avut parohia la Zalău, iar tata s-a mutat la Cluj. Se vizitau des, prietenia lor era temeinică. Pimpi citea mult, vorbea bine trei limbi, discuta cu tata în limba română sau maghiară. L-a vizitat pe prietenul lui chiar și în ghetoul de la fabrica de cărămidă din Cluj, mituindu-i pe jandarmi. După război l-a căutat pe tata prin Crucea Roșie și l-a găsit la Căminul pentru Foștii Deportați Evrei din Cluj.

– Vili, ești numai piele și os, vino cu mine pentru o vreme la Zalău, i-a spus preotul. Ai nevoie să te întărești.

Tata mi-a povestit că a stat la Zalău două luni, a pus pe el zece kilograme și a petrecut o perioadă foarte frumoasă cu Pimpi, făcând plimbări și excursii prin împrejurimile pitorești ale localității.

Pe părintele Aurel Pimpi îl țin minte de la vârsta de șase ani. Era scund și bondoc și sub sprâncenele stufoase, ochii îi zâmbeau tot timpul. Îmi aducea jucării din lemn care îmi plăceau. Într-o zi ne-a dus un pisoi și mama i-a dat numele Franz Josef, cu toate că era o „ea”, dar mustățile îi aminteau de împăratul Austro-Ungariei. M-am bucurat mult și am devenit prieteni buni. Franz Josef a avut mulți urmași care mi-au însoțit copilăria mai bine de zece ani.

Pimpi și cu tata se retrăgeau în camera de zi și discutau ore în șir despre cărți, religie și nu mai știu despre ce. Tata mi-a povestit că Pimpi a făcut câțiva ani de pușcărie pentru că era preot greco-catolic, religie care nu era tolerată de regimul comunist. În cele din urmă a acceptat să treacă la religia ortodoxă și așa ajuns la biserica din Ciucea.

Am petrecut mai multe vacanțe în casa parohială a părintelui Pimpi și m-am împrietenit cu băieții lui, Nelu și Bebe. Excursiile pe care le-am făcut împreună cu ei la Vadul Crișului și la Stâna de Vale, precum și primul meu drum la Oradea cu mașina lui Pimpi nu le-am uitat nici până astăzi. Pimpi mi-a arătat Castelul de la Ciucea, unde a locuit Ady Endre și apoi Octavian Goga. Îi plăcea să recite din versurile celor doi poeți, cei doi celebri locuitori ai castelului. Câteva din ele le-am învățat și eu. Mi-a dat să citesc Tragedia Omului a lui Madách Imre, în traducerea lui Octavian Goga, și am fost foarte impresionat.

Cei doi prieteni se vedeau aproape în fiecare săptămână în apartamentul nostru. Tata îi citea lui Pimpi tot ce scria. Părintele îl asculta cu atenție și nu se dădea înapoi nici de la critici. Când aduceam cafelele pregătite de mama, rămâneam cu ei, îmi plăcea să-i ascult. Mă uitam la ei cu drag, doi oameni care se priveau cu blândețe și discutau liniștit. Așa prieteni îmi doresc și eu, mi-am spus.

Într-o zi tata a scris o schiță despre o învățătoare, o româncă, pe care o întâlnise în timpul unei călătorii cu autobuzul la Zalău. Aceasta i-a spus că e nemulțumită că poetul Ady Endre a scris neprietenos despre Munții Meseșului din jurul Zalăului.

– Poate că era trist după despărțirea de una din iubitele lui, a încercat tata să ia apărarea poetului.

– Ei da, asta ar fi o explicație verosimilă, a conchis învățătoarea.

Tata nu voia să publice schița, se temea că presa anilor șaizeci nu o va vedea cu ochi buni.

– Să nu renunți! – i-a spus Părintele Pimpi. Schița trebuie să apară. Este o relatare plină de bun simț a relațiilor dintre oamenii Sălajului.

Schița a apărut într-o revistă de limbă maghiară și a fost apreciată atât de cititori, cât și de colegii de breaslă. “Colaborarea” dintre cei doi prieteni a continuat până la moartea tatălui meu.

Am păstrat legătura cu părintele Pimpi. Înaintea de plecarea mea în Israel l-am vizitat pentru ultima oară.

Într-una din vizitele mele în România am luat legătura cu Nelu, fiul preotului, care locuia mai departe la Ciucea, în casa părintească. M-a invitat să-l vizitez. Am stat de vorbă vreme îndelungată, ne-am plimbat pe aleile castelului. La despărțire, în biroul părintelui Pimpi, Nelu a scos dintr-un dosar povestirea lui tata despre învățătoarea care era supărată pe Ady Endre.

– Tata a păstrat povestirea, mi-a spus Nelu, ne-a citit-o mie, fratelui meu și chiar copiilor noștri.

Când l-am întrebat pe tatăl meu de ce păstrează cu sfințenie această povestire, el ne-a răspuns:

– Am poza lui Vili, dar această povestire e amintirea cea mai prețioasă pe care o am de la prietenul meu.

Andrei Schwartz

30/03/2024