Îl vizitam uneori pe domnul Viki Déznai la Cluj. Locuia în cunoscuta vilă Tătaru, în vârful abruptei străzi Rosetti. Era un specialist de renume european în proiectare și planificare urbană. Obținuse un doctorat în științe umaniste la Sorbona. Am inclus o biografie detaliată a lui în anexa cărții mele De la Calvar la Tragedie.[1]
El a fost președintele comisiei de bacalaureat a bunicii mele, Alice. La vremea examenelor, domnul Déznai trebuie să fi avut treizeci și patru de ani, un om tânăr după standardele de astăzi. Alice, desigur, avea optsprezece. Profesorul Déznai fusese avertizat că printre absolvente se afla o fată deosebit frumoasă. De fiecare dată când se deschidea ușa și intra câte o absolventă, Viktor Déznai îl întreba în șoaptă pe colegul său:
– Aceasta este Alice?
Pentru că toate erau frumoase. Primea mereu același răspuns:
– Când va intra Alice, nu vei întreba nimic. Vei ști că e ea!
Profesorul Déznai evoca după mai bine de patru decenii cele întâmplate; când s-a deschis ușa și a intrat Alice. Într-adevăr nu a fost nevoie să pună nicio întrebare, dar se temea că frumoasa fată nu va răspunde la nivelul potrivit frumuseții sale. De aceea a chemat-o pe coridor și a întrebat-o cine este poetul ei preferat. Endre Ady, a fost răspunsul. Ei bine, atunci pregătește-te din poeziile lui Ady și întoarce-te mâine să dai examenul, i-a spus examinatorul. A doua zi, după ce a ascultat răspunsul lui Alice, a realizat că această precauție nu a fost deloc necesară.
– A răspuns excelent – își amintea Viktor Déznai. Era tot atât de deșteaptă pe cât era de frumoasă.
Probabil că avea dreptate. Fata din cartierul Fabric a fost cerută în căsătorie de bunicul meu, descendent al unei faimoase familii din Timișoara. Alice a mers însă mai întâi la Charlottenburg, unde și fetele puteau urma studii tehnice. S-a înscris la facultatea de inginerie radio. Fiica ei cea mare, mama mea, își amintea că ori de câte ori era o problemă cu radioul, Alice îl demonta și îl repara.
Este dureros că bunica Alice a încetat din viață la numai treizeci și doi de ani. S-a infectat după o intervenție chirurgicală și, pentru că pe atunci încă nu apăruse penicilina, medicii s-au dovedit neputincioși în salvarea ei. A lăsat două fetițe orfane, pe Maya, mama mea, care împlinise doar unsprezece ani și pe sora ei, Anita, cu un an mai mică.
Maya a suferit toată viața din cauza pierderii timpurii a mamei sale. S-a străduit să-i păstreze amintirea, inclusiv prin scrisul de mână care semăna foarte mult cu cel al mamei.
Strănepoata ei, fiica mea, îi poartă numele. Când s-a născut micuța Alice, la Timișoara încă mai trăia doamna Ilus, cea mai bună prietenă a străbunicii Alice Naschitz. I-am trimis fotografiile fetiței, iar ea mi-a spus că ochii fetiței erau la fel de întunecaţi şi strălucitori, ca ai străbunicii sale. Tatăl meu a descris cel mai frumos ochii fiicei mele, Alice: sunt negri cu irizaţii albăstrui.
Daniel Lőwy
[1] Lőwy, D, A kálváriától a tragédiáig, Editura Koinónia Cluj, 2005.
10 Comments
Neuitarea este gestul pe care îl datorăm celor care nu mai sunt printre noi, iar acest text memorialistic cu nuanțe autobiografice, aduce în lumina amintirilor oameni și atmosfera unor vremuri de altădată.
Alice nu este doar un nume care merge mai departe ci și o investiție subiectivă în generațiile viitoare.
Felicitări pentru exersarea memoriei spre neuitare !
Din câteva fraze foarte sugestive, autorul a reuşit să creioneze nu numai personajul feminin tânăr şi delicat, ci şi o schiţă a societăţii vremii, care reuşeşte să stârnească amintiri ale cititorilor şi discuţii pe marginea lor. În altă ordine de idei, cred că şi publicistul şi urbanistul Viktor Déznai ar merita un articol în Baabel.
Eu am o carte despre medici evrei din Arad și am căutat. În carte este pomenit un doctor Naschitz Ioan.
Foarte emoționantă evocare a frumoasei bunici Alice!
Induioșătoare amintiri împrumutate și amintiri trăite.
O noutate pentru mine este că in casa Tătaru locuia Déznai. Pe vremea când mergeam eu acolo în casă locuia familia Dumitrescu descendenta lui Tătaru.
Domnul profesor Déznai locuia într-o singură cameră a vilei, cu intrarea din spate. Îmi amintesc doar că avea camera plină cu cărți. Bănuiesc că familia Dumitrescu deținea partea dinspre intrarea principală.
După câte cunosc, toată familia Naschitz locuia la Timișoara. În urmă cu doar câțiva ani l-am întâlnit la Haifa pe doctorul JánosNaschitz, originar din Timișoara. După o scurtă discuție a reieșit că nu eram rude, dar ne-am simpatizat și am devenit prieteni.
Îmi amintesc că prin anii 1960 la Arad era un doctor Naschitz – nu l-am cunoscut, dar i-am auzit numele de la părinții mei. Să fi fost o rudă?
Cred că e vorba de bunicul meu care, a lucrat, după absolvirea facultății de medicinaă din Viena, o vreme la Arad. Daniel Löwy are in articol dinbziarul vremii.
Este foarte posibil să fi fost Dr-ul. Imre Naschitz. Ar explica și cele relatate de regretatul mare violoncelist János Starker. În interviul pe care mi l-a acordat mi-a relatat că în toamna anului 1944, când Ungaria se afla încă în război, știa că în România era deja pace. A pornit atunci, împreună cu prima sa soție spre Arad, unde li se recomandase să-l caute pe “Domnul Naschitz”. Ajunși acolo, li s-a spus să meargă la Timișoara, că acolo îl vor găsi pe domnul Naschitz. Pănă la urmă au ajuns la familia lui Andreas Naschitz, fratele medicului, unde au și fost găzduiți. După ce l-a auzit pe Starker cântând la violocel, Doamna Naschitz și-a dat seama că este un artist de calibru mondial. I-a organizat concerte de casă, unde se făceau donații în favoarea celor doi muzicieni (soția lui János era pianistă și își acompania soțul). Aceste donații le asigurau la început mijloacele de trai.
De altfel Starker a dat primul concert de după război la București.