Îl vizitam uneori pe domnul Viki Déznai la Cluj. Locuia în cunoscuta vilă Tătaru, în vârful abruptei străzi Rosetti. Era un specialist de renume european în proiectare și planificare urbană. Obținuse un doctorat în științe umaniste la Sorbona. Am inclus o biografie detaliată a lui în anexa cărții mele De la Calvar la Tragedie.[1]
El a fost președintele comisiei de bacalaureat a bunicii mele, Alice. La vremea examenelor, domnul Déznai trebuie să fi avut treizeci și patru de ani, un om tânăr după standardele de astăzi. Alice, desigur, avea optsprezece. Profesorul Déznai fusese avertizat că printre absolvente se afla o fată deosebit frumoasă. De fiecare dată când se deschidea ușa și intra câte o absolventă, Viktor Déznai îl întreba în șoaptă pe colegul său:
– Aceasta este Alice?
Pentru că toate erau frumoase. Primea mereu același răspuns:
– Când va intra Alice, nu vei întreba nimic. Vei ști că e ea!
Profesorul Déznai evoca după mai bine de patru decenii cele întâmplate; când s-a deschis ușa și a intrat Alice. Într-adevăr nu a fost nevoie să pună nicio întrebare, dar se temea că frumoasa fată nu va răspunde la nivelul potrivit frumuseții sale. De aceea a chemat-o pe coridor și a întrebat-o cine este poetul ei preferat. Endre Ady, a fost răspunsul. Ei bine, atunci pregătește-te din poeziile lui Ady și întoarce-te mâine să dai examenul, i-a spus examinatorul. A doua zi, după ce a ascultat răspunsul lui Alice, a realizat că această precauție nu a fost deloc necesară.
– A răspuns excelent – își amintea Viktor Déznai. Era tot atât de deșteaptă pe cât era de frumoasă.
Probabil că avea dreptate. Fata din cartierul Fabric a fost cerută în căsătorie de bunicul meu, descendent al unei faimoase familii din Timișoara. Alice a mers însă mai întâi la Charlottenburg, unde și fetele puteau urma studii tehnice. S-a înscris la facultatea de inginerie radio. Fiica ei cea mare, mama mea, își amintea că ori de câte ori era o problemă cu radioul, Alice îl demonta și îl repara.
Este dureros că bunica Alice a încetat din viață la numai treizeci și doi de ani. S-a infectat după o intervenție chirurgicală și, pentru că pe atunci încă nu apăruse penicilina, medicii s-au dovedit neputincioși în salvarea ei. A lăsat două fetițe orfane, pe Maya, mama mea, care împlinise doar unsprezece ani și pe sora ei, Anita, cu un an mai mică.
Maya a suferit toată viața din cauza pierderii timpurii a mamei sale. S-a străduit să-i păstreze amintirea, inclusiv prin scrisul de mână care semăna foarte mult cu cel al mamei.
Strănepoata ei, fiica mea, îi poartă numele. Când s-a născut micuța Alice, la Timișoara încă mai trăia doamna Ilus, cea mai bună prietenă a străbunicii Alice Naschitz. I-am trimis fotografiile fetiței, iar ea mi-a spus că ochii fetiței erau la fel de întunecaţi şi strălucitori, ca ai străbunicii sale. Tatăl meu a descris cel mai frumos ochii fiicei mele, Alice: sunt negri cu irizaţii albăsturi.
Daniel Lőwy
[1] Lőwy, D, A kálváriától a tragédiáig, Editura Koinónia Cluj, 2005.
