Au trecut şapte ani de când am început căutarea Klarei Szűcs, autoarea celor trei portrete care se aflau pe peretele camerei de zi a scriitoarei Júlia Szilágyi, de binecuvântată amintire. Povestea detaliată a demersurilor mele care păreau fără sorţi de izbândă am relatat-o în prima parte a acestui articol (https://baabel.ro/2025/06/klara-szucs-pictorita-supravietuitoare-de-la-auschwitz-i/). El se încheia cu apelul telefonic primit de la Paul Dancu din Satu Mare, pasionat cercetător al istoriei Holocaustului şi vorbitor de slovacă. El a vizionat interviul Klarei Barkanyiova (n. Szücs) realizat de Karin Binderova în iulie 1996, în cadrul USC Shoah Foundation, şi păstrat în arhiva Universităţii Southern Carolina din SUA. Din cele repovestite de el s-a alcătuit partea a doua a articolului.

Copilăria, anii de şcoală şi de facultate

Klara Szűcs s-a născut în 24 ianuarie 1918, într-o familie evreiască din Oradea, oraş care atunci făcea parte din Austro-Ungaria. Tatăl ei, inginer feroviar, era născut în Ungaria, iar mama provenea din aşa-numitul Ţinut de Sus (Felvidék), adică Slovacia actuală.

După încheierea Primului Război Mondial, Transilvania a intrat în componenţa României, iar inginerul feroviar Szűcs a decis să-şi continue viaţa în noua patrie şi să lucreze la Căile Ferate Române[1]. A fost transferat la Târgu Mureş, unde Klara şi-a petrecut copilăria şi a urmat clasele primare la şcoala evreiască. Familia nu era religioasă, dar mergea la sinagogă şi Klara îşi aminteşte de rabinul cel strict şi de frumoasele serbări de Purim şi Hanuca. Era o fetiţă talentată, lua ore de balet şi patina foarte bine, dar cel mai mult îi plăcea să deseneze. Încă din anii de şcoală şi-a dorit să devină pictoriţă. Vacanţele şi le petrecea la Banská Bystrica, la vila bunicilor Reisz, din partea mamei, unde a învăţat şi puţină slovacă.

După câţiva ani, tatăl Klarei a fost transferat înapoi la Oradea şi ea a urmat liceul Oltea Doamna, unde şi-a dat bacalaureatul în 1937. În interviu descrie Oradea acelor ani, vorbind mai amănunţit despre clădirea şi pasajul Vulturul Negru, unde se găsea şi o patiserie cu dulciuri delicioase.

După bacalaureat, Klara Szűcs a decis să urmeze artele plastice. A fost admisă la Academia de Belle-Arte din Bucureşti[2], continuându-şi studiile în condiţiile legilor rasiale instaurate de regimul Goga-Cuza. Relatează despre manifestările antisemite din rândul studenţilor, dar spune că atmosfera de la academie era diferită, mult mai prietenoasă. Pentru a o proteja de pericolele capitalei, tatăl i-a aranjat să locuiască la căminul institutului Notre Dame de Sion, unde nu era deosebit de plăcut, în schimb a deprins foarte bine limba franceză.

După arbitrajul de la Viena, din august 1940, Ardealul de Nord a intrat în componenţa Ungariei şi angajaţii CFR au părăsit Oradea. Tatăl Klarei a fost transferat la Galaţi, iar ea și-a petrecut vacanţele în acest oraş multietnic. Îşi aminteşte că în acest mare port de pe Dunăre locuiau: armeni, greci, evrei, turci, italieni şi destul de mulţi maghiari. Cea mai bună cafea o vindea un armean şi cele mai gustoase dulciuri se găseau la cofetăria unui italian.

În 1941 tatăl Klarei, speriat de manifestările antisemite din România (Rebeliunea legionară de la Bucureşti şi Pogromul de Iaşi), s-a decis să treacă frontiera Transilvaniei de Nord şi să se stabilească la Cluj. Peste câteva luni l-au urmat şi soţia şi fiica. Klara a părăsit Academia de Belle-Arte din Bucureşti, după trei ani (şase semestre) de studii.

Au călătorit împreună cu alţi angajaţi feroviari, într-un vagon în care şi-au încărcat lucrurile. Din păcate, pianul nu a mai încăput. Klara dorea să-şi continue studiile de artă şi a plecat la Budapesta unde avea un unchi. Iniţial cei de la la Şcoala Superioară Regală Maghiară de Arte Plastice[3] nu au primit-o, întrucât legile anti-evreieşti limitau drastic numărul studenţilor evrei. În aceste condiţii Klara s-a apucat să înveţe croitoria, pentru a se putea întreţine în capitala Ungariei. Până la urmă, dovedind că avea cetăţenie română şi studiase la Academia de Belle-Arte din Bucureşti, a fost admisă pe baza reciprocităţii, pentru că şi Bucureştiul accepta studenţi cu cetăţenie maghiară.

Între 1941-1943 Klara a studiat patru semestre la Şcoala Superioară Regală Maghiară de Arte Plastice din Budapesta, la clasa lui Gyula Rudnay[4]. Ea evocă atelierul pictorului de pe strada Bajza, descrie starea de spirit din rândul studenţilor şi atmosfera budapestană, povesteşte despre vechiul metrou şi complexul de monumente dedicate Mileniului Ungar.

În 1943 Klara Szúcs şi-a încheiat studiile. Banchetul de absolvire a avut loc la elegantul restaurant Gundel[5]. În sfârșit se afla în posesia diplomei de profesoară de desen, dar nu putea lucra, pentru că profesorii evrei nu aveau dreptul să predea.

În aceste condiţii, Klara s-a întors la Cluj, la părinţii ei care locuiau în Piaţa Széchenyi.[6] Peste câteva luni, în martie 1944, trupele germane au ocupat Ungaria şi familia Szűcs avea să împărtăşească soarta evreimii din Transilvania de Nord.

Ghetoizarea, deportarea la Auschwitz şi lupta pentru supravieţuire.

La începutul lunii mai 1944, Klara Szűcs şi părinţii ei au fost internaţi în ghetoul de la fabrica de cărămizi din cartierul Iris, unde au fost adunaţi cei 16000 de evrei clujeni şi încă două mii din împrejurimi. Ea povesteşte despre condiţiile mizere din ghetou şi lipsa de speranţă, precum şi despre faptul că tatăl ei s-a numărat printre cei care au construit gardul care proteja, cât de cât, latrina comună din centrul ghetoului. Relatează despre îmbarcarea în vagoane de vite şi drumul îngrozitor către necunoscut.

Pe rampa de la Auschwitz, familia a fost separată. Klara îşi amintește că l-a urmărit cu privirea pe tatăl ei, care purta un fular albastru, până când a fost înghiţit de mulţimea celorlalţi deţinuţi.

A urmat detenţia în iadul de la Birkenau, unde şi-a concentrat toate eforturile pentru a-şi salva mama. Şi a făcut-o desenând. Desena portretele bucătăreselor pentru un cartof copt sau fiert, pe care îl ducea mamei, desena portretele gardienelor sperând un tratament uman. Curând s-a dus vestea că în lagăr era o fată care ştie să deseneze; i s-a adus hârtie şi creioane colorate şi desena, desena, desena… La un moment dat, temuta Irma Grese[7] i-a cerut să-i facă portretul. Klara l-a desenat cu teama în suflet, îngrozită la gândul ce ar fi însemnat dacă rezultatul muncii ei nu ar fi fost pe placul „bestiei blonde”… Irma Grese a fost încântată de desenul Klarei, l-a găsit chiar mult mai bun decât portretul pe care i-l făcuse un pictor din Cracovia. De altfel, Irma Grese, poreclită bestia blondă, avea să sară în apărarea Klarei atunci când a fost agresată de Willi, un SS-ist beţiv.

Klara a povestit cum se străduia să-şi protejeze mama pe Appelplatz, unde stăteau ore în şir în ger, cum o sprijinea la selecţiile supravegheate de Mengele care trimitea oamenii la moarte fredonând valsuri de Strauss.

În ciuda acestor eforturi, a venit şi momentul în care mama ei nu a mai rezistat condiţiilor cumplite de la Birkenau. Înainte de a-şi da sufletul, i-a povestit Klarei că l-a visat pe tatăl ei care se afla dincolo de un râu şi o chema la el, dar că ea, Klara, nu apărea în visul acela…

Curând după moartea mamei, Klara Szűcs a fost îmbarcată într-un transport cu destinaţia Zittau[8], unde a lucrat la o fabrică de piese pentru avioane, în condiţii ceva mai suportabile: deţinutele dormeau în paturi adevărate, cu aşternuturi. Şi acolo a continuat să deseneze.

Lagărul de la Zittau a fost eliberat de armata sovietică şi a început lungul drum al Klarei către casă, împreună cu câteva prietene, surori de lagăr. În speranţa că tatăl ei scăpase cu viaţă, Klara s-a îndreptat mai întâi către Budapesta unde trăiau rudele din partea tatei care nu au fost deportate[9]. Au primit-o foarte frumos, i-au propus să rămână la ei, însă nu aveau nicio veste despre tatăl ei. După câteva săptămâni petrecute la Budapesta, fără să fi primit vreun semn de viaţă de la tatăl ei, Klara s-a decis să plece la Cluj, oraşul de unde fuseseră deportaţi, nădăjduind că tatăl ei avea să revină acasă, în locuinţa din Piaţa Széchenyi, nr.18. Era în primăvara sau vara lui 1945.

Júlia Szilágyi (care în 1945 avea 9 ani) îşi amintea că mama ei, împreună cu câteva colege din organizaţia femeilor evreice din Cluj, mergea zi de zi la gară să-i întâmpine pe cei care se întorceau din deportare. Acolo ar fi întâlnit-o pe Klara Szűcs și a adus-o apoi acasă la ei…

(Va urma)

Andrea Ghiţă

Surse imagini

Klara Barkanyiova, Oral History (Interview code 17436); Interview contributors; Klara Barkanyova, Karin Binderova, USC Shoah Foundation 1996

Bibliografie:

Klara Barkanyiova, Oral History (Interview code 17436); Interview contributors; Klara Barkanyova, Karin Binderova, USC Shoah Foundation 1996

Júlia Szilágyi: Despre Klara Szűcs, după şaptezeci de ani https://baabel.ro/2017/12/despre-klara-szucs-dupa-saptezeci-de-ani/

Boga Ödön, Zámbó Aurél és Gál Ernő, Kolozsvári lak- és címjegyzék 1943. [Lista locuinţelor şi locuitorilor Clujului, în anul 1943]  Kolozsvár, 1943. Ed. Minerva.

---

[1] Am citit despre mai mulţi angajaţi feroviari evrei, austro-ungari, care după pacea de la Trianon nu au părăsit Transilvania şi s-au angajat la Căile Ferate Române

[2] https://romaniasweetromania.com/2023/12/scoala-de-belle-arte-bucuresti-in-trecut-si-in-prezent/

[3] Országos Magyar Királyi Képzőművészeti Főiskola

[4] Pictor şi grafician maghiar (1878-1957) https://www.kieselbach.hu/artist/rudnay_-gyula_963

[5] https://en.wikipedia.org/wiki/Gundel

[6] În publicaţia Kolozsvári lak és cím jegyzék 1943, [Lista locuinţelor şi locuitorilor Clujului, în anul 1943] alcătuită de Boga, Zámbéri şi Gál, care cuprinde lista locuitorilor clujeni, cu profesiile şi adresele lor, am găsit un singur inginer pe nume Szűcs Jenő. Acesta locuia Piaţa Széchenyi (pomenită de Klara în interviu) la numărul 18. De aici am aflat şi prenumele tatălui Klarei, care nu apare în interviu.

[7] https://ro.wikipedia.org/wiki/Irma_Grese

[8] Zittau a fost unul dintre cele 77 de lagăre-satelit al lagărului de concentrare de la Gross Rosen https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_subcamps_of_Gross-Rosen

[9] Evreii din capitala Ungariei nu au fost deportaţi în masă. Majoritatea covârşitoare au fost închişi în ghetoul de tristă amintire sau au locuit în case protejate. Totuşi, mulţi au fost arestați și trimiși în lagăre.