Da, poporul acesta se scoală ca o leoaică și se ridică întocmai ca un leu; nu se culcă până ce n-a mâncat prada și n-a băut sângele celor ucişi. (Num. 23: 24)

Îmi era foarte greu să-mi imaginez cum e când faci naveta între adăpost şi locuinţă… Şi, din păcate, de câteva zile, asta e realitatea din Israel.

Este noul război cu Iranul. Chiar premierul Benjamin Netanyahu i-a găsit numele Am keLavi (Popor ca un Leu). Cine e specialist în Tanach ar putea explica mai bine semnificaţia afirmaţiei de mai sus, care s-a transformat din blestem în binecuvântare adresată poporului lui Israel. Pentru noi, neştiutorii, în acest enunţ rămâne, cred, un iz de violenţă, dar…

După apariția articolului politic documentat al Evei Galambos, aș vrea să scriu şi eu despre “Apocalipsa acum”, aici. Mi-am amintit titlul acestui film [1], pentru că aceasta este situaţia prin care trec eu, ca și ceilalţi cetăţeni ai ţării lui Israel. De peste o săptămână nu se mai numără zilele războiului din Gaza, mass-media a fost preluată de războiul cu Iranul. S-a resetat și numărătoarea, zilele noului război ajungând la 10. Dacă ne gândim, legătura Israelului cu SUA a fost atât de bine potrivită, încât exact după cele 60 de zile de graţie, acordate de preşedintele Trump iranienilor ca se ajungă la o înţelegere privind stoparea programelor nucleare, Israelul a demarat acţiunea militară. Iranul se află la peste 1500 km, are o populaţie de peste 90 milioane. Îmi vin în min te Călătoriile lui Gulliver în Țara Uriaşilor, deşi comparaţia nu poate fi cu adevărat aplicată, pentru că uriaşilor le erau importante valorile morale.

Oamenii competenţi vor găsi cuvintele de laudă și admiraţie pentru realizările neasemuite ale aviatorilor israelieni, desigur şi ale celor care de ani de zile pregătesc terenul (pregătirile propriu-zise au început în 11.2024), astfel încât tehnologii iranieni au fost ucişi chiar la ei acasă. Dronele israeliene au pătruns în Iran fără ştirea nimănui – o realizare incredibilă. Pentru a ajunge chiar în camera celui destinat să dispară de pe faţa Pământului, ori se lansează o rachetă de dimensiuni mici care intră prin geam, ori chiar drona explodează în apropierea locuinţei marcate. Este o reţea excelent pusă la punct, timp de ani de zile. Într-un interviu din 19.06, Netanyahu a explicat în detaliu atacul, inevitabil, de altfel, pentru păstrarea siguranţei Statului Israel. [2] Netanyahu și-a dezvăluit intenţiile, moştenite de la tatăl său, istoricul Benzion Netanyahu, care și-a prezentat viziunea la sărbătorirea centenarului său, în 2010.

Între timp, lucrurile sunt dinamice. În ultimele zile rachetele balistice iraniene [3], deşi ceva mai puține, lovesc cu precizie cutremurătoare. Au fost distruse clădiri și zone urbane din Tel Aviv, Ramat Gan, Petah Tikva, Beer Șeva (inclusiv spitalul), Haifa, Institutul de cercetări Weizmann de la Rehovot. Rachetele iraniene atacă oraşe, centre industriale, științifice, medicale, obiective exclusiv civile.

Racheta căzută la Bat-Yam a făcut ravagii enorme: a ucis opt persoane, dintre care patru membri ai aceleiași familii. Maria și fetiţa ei, Nastasia, veniseră din Ucraina în 2022, pentru ca Nastasia, suferindă de cancer, să fie tratată. Locuiau în casa bunicii, cetăţeană israeliană. Bunica, Nastasia care între timp împlinise 8 anişori și doi veri (de 10 și de 15 ani) au pierit în explozie. Maria, de 31 de ani, încă nu a fost găsită sub dărâmături.

Pe de-o parte mă gândesc cu profundă apreciere și admir curajul şi dedicaţia celor care fac zecile, poate chiar sutele de zboruri zilnice, de peste 1500 km, atacând baze pentru construcţii de rachete, lansatoare și diverse obiective militare sau cu ajutorul dronelor teleghidate elimină conducători iranieni implicaţi în politica de distrugere a Israelului. În acelaşi timp, gândurile mi se îndreaptă către lucruri mult mai prozaice. În aceste zile, oameni ca mine, fără datorii profesionale, nu trebuie să iasă din casă, decât pentru aprovizionare sau, eventual, la doctor sau la farmacie. De altfel, sunt și multe profesii care se exercită din spaţiul privat.

În Israel, chiar în stare de război, serviciile funcţionează satisfăcător. Cele care se desfăşoară în clădiri care au adăposturi, continuă ca înainte, poate doar mai puține ore pe zi. Oamenii de vârsta mea stau mai mult acasă, ascultă muzică sau radio, se uită la televizor, citesc diverse informaţii la calculator sau la telefonul mobil sau se ocupă de gospodărie. Dar, mai ales în orele serii, ei sunt în aşteptarea alarmei, sirena cu glas de pasăre răpitoare care anunţă că trebuie să te grăbeşti spre adăpost sau spre camera protejată. Dacă circuli cu maşina, trebuie să ieşi din maşină, să te îndepărtezi cât mai mult de corpul metalic, să te întinzi pe pământ și să-ţi acoperi capul cu mâinile. Numai că acest lucru este aproape imposibil pe şoselele israeliene.

Mi-am pregătit o sacoşă cu medicamente, o pătură, niște covrigei, o jachetă, hârtie de toaletă şi, desigur, o sticlă cu apă. În ultimele zile stau întinsă pe pat, mai ales seara, şi aştept strigătul, sunetul. Semnalul vine fie la televizor, dacă este deschis, sau prin aplicaţiile de pe mobil, care se fac auzite chiar și când telefonul este silențios. În clipa când sună avertizarea, pe care o aştept, dar în acelaşi timp sper că nu va sosi, sar din pat, las totul baltă, verific că aragazul e închis, la fel şi geamurile, îmi trag niște pantaloni de trening peste pijama, iau în grabă sacoşa, îmi schimb încălţămintea și mă îndrept spre ieşire, îndemnată să mă grăbesc de către unul din fiii mei. Astfel începe “naveta”. La uşa liftului ne întâlnim cu cele două vecine cu care coborâm împreună în adăpost. Soţul meu rămâne pe un scaun, în casa scărilor. Coborâm cinci etaje și ajungem la intrarea în adăpost, unde sunt deja adunaţi cei care fuseseră mai rapizi ca mine. Ne salutăm, zâmbim, ca și cum nu ne-am fi întâlnit tot acolo, acum câteva ore. Ne aşezăm pe scaune și ne uităm în telefoane, încercăm să fim liniştiţi. Un vecin a instalat un router portativ, conectându-ne la internet.

Vecinii mei sunt în majoritate oameni în vârstă. Mulţi au câte o persoană care îi ajută permanent, deci alături de noi sunt câteva filipineze, o familie de sud-coreeni care locuiesc aici de câţiva ani şi o familie de druzi, oameni frumoşi și tineri, cu doi copii de şcoală.

Câteodată iau cu mine un termos cu cafea neagră, ceai, prăjituri sau covrigei pe care le pun pe masă, cine doreşte se poate servi. Astăzi aduc bomboane de ciocolată pregătite pentru seara de vineri. Se aud zgomotele altor avertizări, primele le auzisem deja acasă, se aude o altă sirenă, oamenii par liniştiţi, speră că racheta aceea înspăimântătoare nu va cădea tocmai aici. Probabil că așa s-au gândit și cei pe care soarta nu i-a cruţat. Suntem cu toţii obiectele unui joc dement, o loterie, un joc în care cetăţenii sunt numerele pe care destinul le scoate din sacul întâmplării. 8000 de israelieni care și-au pierdut locuințele au fost îndreptați spre hoteluri. Până nu demult, majoritatea hotelurilor erau pline cu locuitorii strămutaţi după 7 octombrie, sau după atacurile Hezbollah din Liban. Cele care s-au eliberat i-au primit pe noii sinistraţi.  

Nu numai militarii participă la efortul războiului, ci și nenumărați civili care încearcă să menţină o atmosferă relativ liniştită, chiar atunci când cad rachete. Mă refer la personalul spitalelor, la Crucea Roșie, la Comandamentul din Spatele Frontului, la nenumăraţii voluntari şi lucrători din toate domeniile care acționează în locurile avariate şi verifică dacă nu au rămas oameni blocaţi printre dărâmături. Instrucţiunile sunt foarte stricte: când se dă avertizarea, trebuie să te afli lângă un adăpost, pentru ca la auzul alarmei să poți intra la timp. O mare parte dintre răniţi au fost persoane care nu au respectat această directivă. Din păcate, sunt și locuri unde nu există adăposturi.

Știrile actualizate îţi fac piele de găină: undele de şoc ale rachetelor distrug tot ce se află în cale, până la 7-8 blocuri împrejur. După ultimele aprecieri, fiecare rachetă care cade într-un loc populat lasă în jur de 1000 de oameni fără un acoperiș deasupra capului. Astfel se evaluează că cca 8000 de persoane trebuie strămutate, familii cu copii, oameni în vârstă. Străzile sunt aproape pustii, deşi ziua, viaţa se desfăşoară aproape normal. Probabil că mulţi israelieni se întreabă ce va hotărî Donald Trump, cel care poate deplasa centrul de greutate către o victorie mai rapidă, sau din contră, către o perioadă mult mai lungă de intervenţie exclusiv israeliană – acelaşi Trump care nu de mult a încheiat un acord de nebeligeranță cu Houthii din Yemen. De necrezut! De data aceasta, speranţa în ajutorul lui Trump convieţuieşte cu certitudinea victoriei asupra Iranului. De Gaza, aproape nu se mai pomeneşte, dar imaginile locurilor distruse în oraşele mari ale ţării o amintesc, volens, nolens. Nici de ostatici nu se mai vorbeşte, Piaţa Ostaticilor e goală, grupările mari sunt interzise. Și războiul împotriva Hamas-ului continuă să-şi ia victimele. Din când în când, încă un soldat este ucis în circumstanţe dureroase, din motive greu de înţeles.

Viaţa a devenit stranie, ca să folosesc un eufemism. Un destin implacabil apasă asupra acestei ţări. Evenimentele te poartă cu gândul în atâtea direcţii, mai ales văzând zecile de mii de demonstranţi de pe străzile Teheranului sprijinind guvernul fundamentalist al cărui scop principal este să şteargă entitatea numită Israel de pe harta Orientului Apropiat. Tinerii şi rezerviştii care luptă din aer pentru a împiedica îndeplinirea acestui deziderat fac parte dintr-o lume pe care o consider aproape sfântă. În concepţia mea este o ”religie” concentrată pe  credinţa în şi respectul pentru OM. Nu mă refer la iudaism, mă refer doar la umanism, la dorinţa de pace şi înţelegere. Dar poate că în această parte a lumii nu i-a venit încă ceasul.

Veronica Rozenberg, Haifa, 21 iunie 2025

EPILOG

Astăzi am petrecut probabil ultima dimineaţă în adăpost. Mă întreb ce va urma… Cele trei situri nucleare atacate din ordinul preşedintelui Trump[4], Fordow [5] în speţă, au fost cu adevărat lichidate? Nu este o certitudine, ca de altfel nici zdrobirea în totalitate a centrelor iraniene de producţie a centrifugelor şi a altor componente, risipite dinadins pe uriaşa întindere a Iranului. Uraniul nu a fost eliminat total, nici tehnologia şi nici cunoştinţele acumulate timp de zeci de ani în minţile deformate de interese şi de ură a sute de oameni implicaţi.

La o căutare pe Internet găsim:

Natanz Nuclear Facility – Temporarily closed.

Isfahan Nuclear Technology Center – Temporarily closed.

Israelul rămâne de veghe pe timp nelimitat.

Veronica Rozenberg, Haifa, 24 iunie 2025

[1]  https://en.wikipedia.org/wiki/Apocalypse_Now   

[2] https://www.kan.org.il/content/kan-news/politic/922886/

[3]https://en.wikipedia.org/wiki/Multiple_independently_targetable_reentry_vehicle

[4] https://www.bbc.com/news/articles/cvg9r4q99g4o

[5] https://en.wikipedia.org/wiki/Fordow_Uranium_Enrichment_Plant