Da, poporul acesta se scoală ca o leoaică și se ridică întocmai ca un leu; nu se culcă până ce n-a mâncat prada și n-a băut sângele celor ucişi. (Num. 23: 24)
Îmi era foarte greu să-mi imaginez cum e când faci naveta între adăpost şi locuinţă… Şi, din păcate, de câteva zile, asta e realitatea din Israel.
Este noul război cu Iranul. Chiar premierul Benjamin Netanyahu i-a găsit numele Am keLavi (Popor ca un Leu). Cine e specialist în Tanach ar putea explica mai bine semnificaţia afirmaţiei de mai sus, care s-a transformat din blestem în binecuvântare adresată poporului lui Israel. Pentru noi, neştiutorii, în acest enunţ rămâne, cred, un iz de violenţă, dar…
După apariția articolului politic documentat al Evei Galambos, aș vrea să scriu şi eu despre “Apocalipsa acum”, aici. Mi-am amintit titlul acestui film [1], pentru că aceasta este situaţia prin care trec eu, ca și ceilalţi cetăţeni ai ţării lui Israel. De peste o săptămână nu se mai numără zilele războiului din Gaza, mass-media a fost preluată de războiul cu Iranul. S-a resetat și numărătoarea, zilele noului război ajungând la 10. Dacă ne gândim, legătura Israelului cu SUA a fost atât de bine potrivită, încât exact după cele 60 de zile de graţie, acordate de preşedintele Trump iranienilor ca se ajungă la o înţelegere privind stoparea programelor nucleare, Israelul a demarat acţiunea militară. Iranul se află la peste 1500 km, are o populaţie de peste 90 milioane. Îmi vin în min te Călătoriile lui Gulliver în Țara Uriaşilor, deşi comparaţia nu poate fi cu adevărat aplicată, pentru că uriaşilor le erau importante valorile morale.
Oamenii competenţi vor găsi cuvintele de laudă și admiraţie pentru realizările neasemuite ale aviatorilor israelieni, desigur şi ale celor care de ani de zile pregătesc terenul (pregătirile propriu-zise au început în 11.2024), astfel încât tehnologii iranieni au fost ucişi chiar la ei acasă. Dronele israeliene au pătruns în Iran fără ştirea nimănui – o realizare incredibilă. Pentru a ajunge chiar în camera celui destinat să dispară de pe faţa Pământului, ori se lansează o rachetă de dimensiuni mici care intră prin geam, ori chiar drona explodează în apropierea locuinţei marcate. Este o reţea excelent pusă la punct, timp de ani de zile. Într-un interviu din 19.06, Netanyahu a explicat în detaliu atacul, inevitabil, de altfel, pentru păstrarea siguranţei Statului Israel. [2] Netanyahu și-a dezvăluit intenţiile, moştenite de la tatăl său, istoricul Benzion Netanyahu, care și-a prezentat viziunea la sărbătorirea centenarului său, în 2010.
Între timp, lucrurile sunt dinamice. În ultimele zile rachetele balistice iraniene [3], deşi ceva mai puține, lovesc cu precizie cutremurătoare. Au fost distruse clădiri și zone urbane din Tel Aviv, Ramat Gan, Petah Tikva, Beer Șeva (inclusiv spitalul), Haifa, Institutul de cercetări Weizmann de la Rehovot. Rachetele iraniene atacă oraşe, centre industriale, științifice, medicale, obiective exclusiv civile.
Racheta căzută la Bat-Yam a făcut ravagii enorme: a ucis opt persoane, dintre care patru membri ai aceleiași familii. Maria și fetiţa ei, Nastasia, veniseră din Ucraina în 2022, pentru ca Nastasia, suferindă de cancer, să fie tratată. Locuiau în casa bunicii, cetăţeană israeliană. Bunica, Nastasia care între timp împlinise 8 anişori și doi veri (de 10 și de 15 ani) au pierit în explozie. Maria, de 31 de ani, încă nu a fost găsită sub dărâmături.
Pe de-o parte mă gândesc cu profundă apreciere și admir curajul şi dedicaţia celor care fac zecile, poate chiar sutele de zboruri zilnice, de peste 1500 km, atacând baze pentru construcţii de rachete, lansatoare și diverse obiective militare sau cu ajutorul dronelor teleghidate elimină conducători iranieni implicaţi în politica de distrugere a Israelului. În acelaşi timp, gândurile mi se îndreaptă către lucruri mult mai prozaice. În aceste zile, oameni ca mine, fără datorii profesionale, nu trebuie să iasă din casă, decât pentru aprovizionare sau, eventual, la doctor sau la farmacie. De altfel, sunt și multe profesii care se exercită din spaţiul privat.
În Israel, chiar în stare de război, serviciile funcţionează satisfăcător. Cele care se desfăşoară în clădiri care au adăposturi, continuă ca înainte, poate doar mai puține ore pe zi. Oamenii de vârsta mea stau mai mult acasă, ascultă muzică sau radio, se uită la televizor, citesc diverse informaţii la calculator sau la telefonul mobil sau se ocupă de gospodărie. Dar, mai ales în orele serii, ei sunt în aşteptarea alarmei, sirena cu glas de pasăre răpitoare care anunţă că trebuie să te grăbeşti spre adăpost sau spre camera protejată. Dacă circuli cu maşina, trebuie să ieşi din maşină, să te îndepărtezi cât mai mult de corpul metalic, să te întinzi pe pământ și să-ţi acoperi capul cu mâinile. Numai că acest lucru este aproape imposibil pe şoselele israeliene.
Mi-am pregătit o sacoşă cu medicamente, o pătură, niște covrigei, o jachetă, hârtie de toaletă şi, desigur, o sticlă cu apă. În ultimele zile stau întinsă pe pat, mai ales seara, şi aştept strigătul, sunetul. Semnalul vine fie la televizor, dacă este deschis, sau prin aplicaţiile de pe mobil, care se fac auzite chiar și când telefonul este silențios. În clipa când sună avertizarea, pe care o aştept, dar în acelaşi timp sper că nu va sosi, sar din pat, las totul baltă, verific că aragazul e închis, la fel şi geamurile, îmi trag niște pantaloni de trening peste pijama, iau în grabă sacoşa, îmi schimb încălţămintea și mă îndrept spre ieşire, îndemnată să mă grăbesc de către unul din fiii mei. Astfel începe “naveta”. La uşa liftului ne întâlnim cu cele două vecine cu care coborâm împreună în adăpost. Soţul meu rămâne pe un scaun, în casa scărilor. Coborâm cinci etaje și ajungem la intrarea în adăpost, unde sunt deja adunaţi cei care fuseseră mai rapizi ca mine. Ne salutăm, zâmbim, ca și cum nu ne-am fi întâlnit tot acolo, acum câteva ore. Ne aşezăm pe scaune și ne uităm în telefoane, încercăm să fim liniştiţi. Un vecin a instalat un router portativ, conectându-ne la internet.
Vecinii mei sunt în majoritate oameni în vârstă. Mulţi au câte o persoană care îi ajută permanent, deci alături de noi sunt câteva filipineze, o familie de sud-coreeni care locuiesc aici de câţiva ani şi o familie de druzi, oameni frumoşi și tineri, cu doi copii de şcoală.
Câteodată iau cu mine un termos cu cafea neagră, ceai, prăjituri sau covrigei pe care le pun pe masă, cine doreşte se poate servi. Astăzi aduc bomboane de ciocolată pregătite pentru seara de vineri. Se aud zgomotele altor avertizări, primele le auzisem deja acasă, se aude o altă sirenă, oamenii par liniştiţi, speră că racheta aceea înspăimântătoare nu va cădea tocmai aici. Probabil că așa s-au gândit și cei pe care soarta nu i-a cruţat. Suntem cu toţii obiectele unui joc dement, o loterie, un joc în care cetăţenii sunt numerele pe care destinul le scoate din sacul întâmplării. 8000 de israelieni care și-au pierdut locuințele au fost îndreptați spre hoteluri. Până nu demult, majoritatea hotelurilor erau pline cu locuitorii strămutaţi după 7 octombrie, sau după atacurile Hezbollah din Liban. Cele care s-au eliberat i-au primit pe noii sinistraţi.
Nu numai militarii participă la efortul războiului, ci și nenumărați civili care încearcă să menţină o atmosferă relativ liniştită, chiar atunci când cad rachete. Mă refer la personalul spitalelor, la Crucea Roșie, la Comandamentul din Spatele Frontului, la nenumăraţii voluntari şi lucrători din toate domeniile care acționează în locurile avariate şi verifică dacă nu au rămas oameni blocaţi printre dărâmături. Instrucţiunile sunt foarte stricte: când se dă avertizarea, trebuie să te afli lângă un adăpost, pentru ca la auzul alarmei să poți intra la timp. O mare parte dintre răniţi au fost persoane care nu au respectat această directivă. Din păcate, sunt și locuri unde nu există adăposturi.
Știrile actualizate îţi fac piele de găină: undele de şoc ale rachetelor distrug tot ce se află în cale, până la 7-8 blocuri împrejur. După ultimele aprecieri, fiecare rachetă care cade într-un loc populat lasă în jur de 1000 de oameni fără un acoperiș deasupra capului. Astfel se evaluează că cca 8000 de persoane trebuie strămutate, familii cu copii, oameni în vârstă. Străzile sunt aproape pustii, deşi ziua, viaţa se desfăşoară aproape normal. Probabil că mulţi israelieni se întreabă ce va hotărî Donald Trump, cel care poate deplasa centrul de greutate către o victorie mai rapidă, sau din contră, către o perioadă mult mai lungă de intervenţie exclusiv israeliană – acelaşi Trump care nu de mult a încheiat un acord de nebeligeranță cu Houthii din Yemen. De necrezut! De data aceasta, speranţa în ajutorul lui Trump convieţuieşte cu certitudinea victoriei asupra Iranului. De Gaza, aproape nu se mai pomeneşte, dar imaginile locurilor distruse în oraşele mari ale ţării o amintesc, volens, nolens. Nici de ostatici nu se mai vorbeşte, Piaţa Ostaticilor e goală, grupările mari sunt interzise. Și războiul împotriva Hamas-ului continuă să-şi ia victimele. Din când în când, încă un soldat este ucis în circumstanţe dureroase, din motive greu de înţeles.
Viaţa a devenit stranie, ca să folosesc un eufemism. Un destin implacabil apasă asupra acestei ţări. Evenimentele te poartă cu gândul în atâtea direcţii, mai ales văzând zecile de mii de demonstranţi de pe străzile Teheranului sprijinind guvernul fundamentalist al cărui scop principal este să şteargă entitatea numită Israel de pe harta Orientului Apropiat. Tinerii şi rezerviştii care luptă din aer pentru a împiedica îndeplinirea acestui deziderat fac parte dintr-o lume pe care o consider aproape sfântă. În concepţia mea este o ”religie” concentrată pe credinţa în şi respectul pentru OM. Nu mă refer la iudaism, mă refer doar la umanism, la dorinţa de pace şi înţelegere. Dar poate că în această parte a lumii nu i-a venit încă ceasul.
Veronica Rozenberg, Haifa, 21 iunie 2025
EPILOG
Astăzi am petrecut probabil ultima dimineaţă în adăpost. Mă întreb ce va urma… Cele trei situri nucleare atacate din ordinul preşedintelui Trump[4], Fordow [5] în speţă, au fost cu adevărat lichidate? Nu este o certitudine, ca de altfel nici zdrobirea în totalitate a centrelor iraniene de producţie a centrifugelor şi a altor componente, risipite dinadins pe uriaşa întindere a Iranului. Uraniul nu a fost eliminat total, nici tehnologia şi nici cunoştinţele acumulate timp de zeci de ani în minţile deformate de interese şi de ură a sute de oameni implicaţi.
La o căutare pe Internet găsim:
Natanz Nuclear Facility – Temporarily closed.
Isfahan Nuclear Technology Center – Temporarily closed.
Israelul rămâne de veghe pe timp nelimitat.
Veronica Rozenberg, Haifa, 24 iunie 2025
[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Apocalypse_Now
[2] https://www.kan.org.il/content/kan-news/politic/922886/
[3]https://en.wikipedia.org/wiki/Multiple_independently_targetable_reentry_vehicle
[4] https://www.bbc.com/news/articles/cvg9r4q99g4o
[5] https://en.wikipedia.org/wiki/Fordow_Uranium_Enrichment_Plant
24 Comments
Israelul este intr un nou haos. Haosul s a mutat catre granita nordica sute de druzi israelieni traverseaza granita catre zona de sud vest a Siriei unde s a produs un “7 octombrie” al druzilor. Fug in nebunie, deja peste 1000 , multi cu mainile goale ca sa si ajute fratii. Se asteptau la interventia Israelului, care in mod straniu bombardeaza la Damasc in loc sa bombardeze grupurile teroriste al caror scop este sa i ucida pe druzi, asa cum au facut o cu alte minoritati etnice din Siria.
Si in tot acest haos politic, care angajeaza desigur, Israelul aflat in plina criza politica parlamentara, Trump isi trimite reprezentantul ca sa si spuna cuvantul in procesul lui Bibi. Cu ajutorul lui Bugs Bunny , pe care i l a facut cadou, chiar eroul nostru, ambasadorul vrea sa opreasca procesul. Nu rezultatul conteaza, ci intentia
Un alt comentariu pe care il găsesc interesant al unei vechi cunoștințe din Romania – dl. Molvay Szivi.
====================================
Îți mulțumesc pentru articolul trimis. Este un text impresionant; îl voi difuza și eu, către prieteni și către studenți.
Am văzut că ai, printre vecini, și o familie de sud-coreeni. Eu am plecat în Coreea de Sud imediat după ce a fost încheiat armistițiul cu Iranul. Și la Seul sunt demonstrații periodice împotriva Israelului; am văzut că participă la ele, pe lângă persoanele care, judecând după aspect, sunt evident arabi, și mulți localnici, dar și nu puțini occidentali (nu îmi dau seama dacă cei din urmă sunt turiști, care se întâmplă să se afle pe aici, sau ceva activiști).
Lumea nu mai e prea sigură în privința evoluțiilor viitoare, deoarece forța cu care a răspuns Iranul a fost destul de impresionantă. Pe de altă parte, siturile nucleare este, de acum, clar că nu au fost distruse, unele din acestea nici măcar nu au fost atacate (iar Rusia construiește, chiar acum, o nouă centrală nucleară în Iran, despre care, din câte am văzut, nici nu s-a vorbit, deși are detașați acolo nu mai puțin de 200 de ingineri). Poate că dubiile sunt alimentate și de faptul că președintele recent ales a declarat că îl va aresta pe premierul Netanyahu, dacă ajunge prin România.
Lumea prieteniilor mele, se întinde în câteva direcţii, o altă prietenă a încercat să publice la baabel, cele scrise mai jos, dar din motive neclare, mesajul nu a fost captat, de aceea îl reproduc mai jos. Autoarea este profesoară de matematică şi computere lângă Madrid.
Scrie Vali:
“Cuvintele sunt uneori prea mici în fața durerii și a curajului pe care îl trăiți zi de zi. Să știi că gândurile mele sunt alături de tine, în fiecare dimineață când pornești într-o nouă zi cu incertitudine, dar cu o inimă care încă bate pentru viață, pentru oameni, pentru speranță.
Fiecare alarmă care se aude peste orașul tău nu e doar un sunet de pericol, ci și o mărturie că voi încă rezistați. Că nu v-ați pierdut umanitatea, nici demnitatea. Trăiți în condiții greu de imaginat pentru mulți dintre noi, dar vocea ta, mesajul tău, sunt dovada clară că în mijlocul întunericului, lumina sufletului uman poate străluci mai tare ca oricând.
Sunteți o mărturie vie a curajului. Un exemplu că rezistența nu înseamnă doar lupta cu arme, ci și lupta de a te ridica în fiecare zi, de a iubi în ciuda fricii, de a spera în ciuda războiului.
Nu ești singură. Chiar dacă granițele și distanțele ne despart, inima mea e cu tine. Îți trimit toată admirația, compasiunea și speranța că într-o zi, nu foarte departe, vei putea trăi în liniște, în pace, cu cerul tău senin.
Ai toată susținerea mea.
Cu mult respect și căldură,
Valentina P.”
“… am avut multe ezitări în a scrie acest articol, deoarece era foarte complicat să cuprând într-un număr limitat de cuvinte, tot ceea ce m-a preocupat, înfricoşat, mirat, durut, uluit, şi pe lângă, atât de multe situaţii care au pus un uriaş semn de întrebare asupra existenţei viitoare a acestui stat.” – ” Mission accomplished ” cu prisosință. Descrierea e făcută în cadrul mult mai larg al evenimentelor recente din Israel.
Ivan, cred că răspunsul tău foarte concis, concizia fiind o trăsătură care te caracterizează cu siguranţă, în timp ce eu mă aflu la 180 de grade faţă de tine, “cu trăsătura”, prinde chintesenţa celor scrise în articol.
Multumesc🙂
Veronica, Comentariul meu, referitor la articol, nu putea fi altfel decît concis. Articolul e în esență concis, pana fiind mînuită cînd de un cetățean sub bombe, cînd de un comentator politic, cînd de un corespondent de război. E un articol bine scris, fără patimă și fără disperare. Sper să nu fie în viitor, evenimente care să impună creearea de articole de acest gen oricît de reușite ar fi ele.
Articolul mi-a dezvăluit parțial grozăvia de a te ști bombardat, de a te simți țintă. Onestitatea relatării m-a surprins cu gestul de a crea punți între oameni prin oferirea unei tratații celor care, vremelnic și întâmplător, se află în același adăpost. Este interesantă contrapunerea unui gest extrem de uman sălbăticiei războiului. Cel mai mult însă m-a impresionat plăcut modul in care autoarea a vorbit despre cei care își fac datoria și fac posibil ca viața în Israel să decurgă fără sincope, sau despre cei care parcurg mii de kilometri în avioanele lor pentru a-si îndeplini sarcina cu precizia necesara și a nu se genera victime colaterale. Solidaritatea voastră merită și admirația mea!
Comentariul prietenei mele din Bucuresti, Cristina D:
========================================
Draga mea,
Am citit cu mare atenție si cu durere in suflet cele scrise de tine. Asa am aflat mai mult despre perioada dificila pe care o trăiți cu toții. Ce ai scris tu ca experiența personala se aplica tuturor celor care sunt in aceeași dureroasa situația ca a ta. Am vorbit si cu R. si știu si prin ce trece ea…
Ma rog doar ca toate astea sa fie cat de curând de domeniul trecutului, desi știu prea bine ca nu va trece niciodată trauma si durerea. Insa nu pot sa nu observ reziliența de care dați voi dovada, modul in care spre ex. se merge spre adăposturi la auzul sirenelor. Este exemplar! Insa nu-mi pot imagina cum e sa trăiești mereu ,, cu arma la picior” cum se spune.
Veronica, articolul tău e de publicat pe cât mai multe suporturi de informații. Prezintă o realitate neîndoielnic de adevărată. Ca într-o oglindă, din păcate, ura și cruzimea sunt generatoare de ură și de o escaladare a cruzimii. Asta nu se înțelege. De fapt, nu se vrea sau nu se mai poate (?) o astfel de înțelegere. De fapt, eu cred că nu se vrea oprirea fenomenului. Sunt mult prea mulți interesați de perpetuarea unor asemenea conflicte aducătoare de profit. Decidenții sunt ținuți departe de pericol, cel puțin teoretic.
Înarmarea nucleară trebuia interzisă oricărei țări. Dar cine să aplice o astfel de lege când SUA au folosit prima bombă nucleară ca să nu se mai lungească WW2. Atunci s-a realizat un precedent dintre cele mai periculoase momente pentru existența vieții pe pământ. Istoria a continuat în care pe care. Domină cine e mai puternic, nu și cine are dreptate. Deja nu se mai știe cum arată dreptatea. Probabil, viața pe Pământ e ciclică. Felicitări pentru articol! Transpare durerea și neputința omului, din păcate trăite pe viu zilele trecute.
Dragă Lenus, comentariul tău este de-a dreptul remarcabil, pentru că intr-devar este greu de imaginat astăzi o încercare mondială de interdicţie a înarmării nucleare. Şi odată folosită, cum bine aminteşti, tocmai de marea Americă, atitudinile sunt cu atât mai împiedicate. Au existat cred în trecut încercări de înţelegeri între ţări europene pentru oprirea înarmării nucleare, atâta timp cât este complet parţială, regională, nu are şanse. Tocmai din această cauză, gândurile şi speranţele către înţelegere nu îşi pot găsi o rezolvare autentică. Precum ai remarcat, teama în faţa neputinţei de rezolvare a unor situaţii de limită, care periclitează viitorul, transpare din cele scrise şi simţite de mine. Îţi mulţumesc: -)
Veronica, Ai reusit sa transmiti cititorilor tot ce simtim cu totii cand asteptam destinul: to be or not to be.
Mulţumesc, dacă aşa spui. Dar este ceva foarte important care a rămas cumva pe afară şi care -a făcut să mi se umeazeasca din nou ochii în această clipă. Voi reproduce cele întâmplate şi dacă tragediile umane pot să fie “clasificate” aceasta cred eu a fost o mega tragedie.
O fetiţă Nastia, bolnavă de cancer împreună cu mama ei se aflau în Israel din 2022, la bunica fetiţei, unde fetiţa urma sa fie tratată de cancer. Fetiţa, astăzi de 8 ani, cu doi verişori de 10 şi 15 ani, împreună cu mama şi bunica au fost printre victimele unuia dintre blocurile distruse la Bat-Yam. Cu greu au reuşit autorităţile să repereze pe tatăl fetiţei, soldat în armata Ucrainei, care a vorbit acum 5 minute la televizor. Cu lacrimi în ochi a dorit să mulţumească statului Israel pentru ceea ce a făcut pentru Nastia, care s-a simţit aici fericită, şi încă odată mi-am spus cât de nevolnică este loteria care alege strâmb, dar cu atât mai mult, războaiele distrugătoare de vieţi.
O prezentare elocventă a situației Israelului pe parcursul celor 12 zile de război între Israel și Iran .cu accentul pe situația populației israeliene atacată zi și noapte de rachete.
Este adevărat că în multe case nu sunt adăposturi și acolo unde sunt, oamenilor în vârstă le e greu să coboare.
Pericolul armei atomice în posesia Iranului este foarte mare nu numai pentru Israel ci și pentru alte țări inclusiv țările arabe moderate.
Revfoluția din 78-79 care a răsturnat monarchia și a instaurat Republica Islamică a avut un efect dezastruos în întregul Orient Mijlociu.
Felicitări pentru articol ! Așteptăm încheierea războiului din Gaza . Șapte soldați israelieni în vârstă de 19-20 de ani au fost uciși doar cu două zile în urmă Și ostaticii… mai trăiesc ?. .
Dragă Eva, mulţumesc pentru apreciere, dar şi pentru că tu m-ai încurajat la scrierea articolului acesta, când am vorbit la telefon: -). Multe articole am început, puţine am terminat, şi într-adevăr înainte de 78-79 relaţia cu Israelul era alta, deşi populaţia iraniană nu era fericită sub regimul lui Reza Pahlavi. Problema războiului din Gaza şi a greşelilor care continuă să se întâmple, luând atâtea victime este o altă interminabilă tragedie. Deci, da încă sar în aer maşini militare în condiţii care s-au petrecut deja de multe ori. Nu ştim de ce, nu ştim dacă şi în ce fel s-ar putea evita. Este de remarcat că populaţia religioasă din Israel, în mare parte locuitoare în teritorii este una din populaţiile care a avut multe jertfe umane în acest război. Un alt subiect trist care dă de gândit şi pune semne de întrebare asupra greutăţii problemei israeliene. Despre ostatici aproape că nu se mai vorbeşte, doar se speră într-o minune ce sperăm că se va întâmpla, în urma noilor măsuri pe care încearcă probabil persoane binecuvântate să le aplice pentru salvarea celor care mai pot fi salvaţi.
Mă întristează și mă îngrijorează foarte mult greutățile prin care vă este dat să treceți și aveți cu toții admirația mea pentru rezistența spirituală de care dați dovadă ca popor. Veronica, acest articol este excepțional prin mărturia atât de veridică și autentică pe care ne-o transmiți, felicitări și mulțumiri!
Dragă Anca, am avut multe ezitări în a scrie acest articol, deoarece era foarte complicat să cuprând într-un număr limitat de cuvinte, tot ceea ce m-a preocupat, înfricoşat, mirat, durut, uluit, şi pe lângă, atât de multe situaţii care au pus un uriaş semn de întrebare asupra existenţei viitoare a acestui stat. Unii oameni îşi înţeleg şi văd datoria într-o formă perfectă, maximală, nu toţi o văd la fel, dedicarea soldaţilor israelieni este demnă de o admiraţie incomensurabilă, dar mă întreb cu ce preţ pentru câtă vreme, şi revenind la educaţie, nu ştiu dacă acesta e preţul pe care oricine e capabil să-l plătească, vrea s-o facă şi pentru câtă vreme. Sună poate echivoc, dar este o realitate la care eu mă gândesc, acum mai mult ca oricând. Anca, îţi mulţumesc pentru comentariu 🙂
Am citit articolul colegei Veronica Rozenberg, pe care o felicit, și mi-am pus o întrebare simplă. Oare lumea nu este aceeași oriunde și oricând? Mi-am amintit de două lecturi mai vechi, două povestiri care m-au impresionat înainte cu mulți ani. Prima (citez din memorie) este „20.000 de capete de vite”, de Mircea Eliade. A doua este evocarea preotului Chiricuță de la Biserica Zlătari din București, introdusă de Marius Mircu în volumul său „Oameni de omenie în vremuri de neomenie”. În ambele cazuri este vorba de bombardamente și refugiu în adăposturi, de viață și moarte, de omenie și ură, iar în cazul povestirii lui Mircea Eliade și de cei uciși în bombardament rămași în memorie, care parcă trăiesc în mod continuu ultimele clipe ale vieții alături de cei vii, dar nu mai pot relua legătura cu ei. În cazul părintelui Chiricuță, el se opune din răsputeri – și reușește – să împiedice alungarea evreilor dintr-un adăpost public: ieșirea ar fi însemnat moartea lor. În adăpost era aglomerație, atmosferă sufocantă, iar unii indivizi s-au găndit că pentru a fi ei cei salvați, să-i sacrifice pe alții, evreii. Dar părintele Chiricuță, un om de omenie, le-a salvat viața tuturor…
Acum câteva zile am văzut la televizor (canalul 13, israelian) un program care m-a îngrozit. În câteva adăposturi publice – sau chiar private, dar destinate pentru a fi folosite și de public – locatari ai cllădirilor au alungat oameni străini din adăpost. Oameni pe care alarma i-a prins în apropierea adăposturilor respective și voiau să-și salveze viața, ca toată lumea. Dumnezeule, până unde poate merge neincrederea față de oameni străini, devenită neomenie? Cum se poate că asemenea fapt s-a petrecut în Israelul anului 2025? Oare asemenea lucru este posibil? Da, juridic nu se poate face nimic: argumentul era că adăposturlie respective sunt particulare. Dar chiar și așa, cum se poate asemenea neomenie? Mai ales vizavi de cazuri în care oameni s-au cunoascut și împrietenit în adăpost, sub camuflaj…
Dragă Lucian, problema pe care o ridici dacă lumea nu este aceeaşi oriunde şi oricând este foarte valabilă, tot oriunde şi oricând. Oamenii de omenie au existat într-adevăr în fiecare loc şi în fiecare perioadă, sau cel puţin aşa ne imaginăm noi, poate pentru că “aşa am fost învăţaţi”. Incontestabil s-au dovedit nenumărate cazuri de empatie, omenie, ajutor reciproc fără nici o urmă de interes implicat în actele de generozitate şi de ajutor pe care oamenii le-au arătat oamenilor, de orice naţie, de orice etnie, iar aici în Israelul atât de încercat acuşi de doi ani de zile, lucrurile păreau chiar demne de admiraţie. Ca pe orice alee împodobită de flori există şi urzici, există şi plante otrăvitoare, răutatea şi ura reciprocă, se manifestă şi aici, în momente în care te aştepţi cel mai puţin să se petreacă. Omul nu a fost făcut perfect, iar atunci când pericolul este aproape, individualismul ca să folosesc un eufemism, ne aminteşte de bucla aceea înspăimântătoare de fum şi foc, pe care am văzut-o în ultima vreme. Precum spuneam noi cei veniţi din România, născuţi după al Doilea Război Mondial, am cunoscut, fiecare în felul său aparte, războaiele israeliene, acum poate un vârf al vitejiei versus ură, al dorinţei de înţelegere, versus dorinţa de distrugere, dreptăţii însă îi este greu de stabilit intotdeuna un loc precis şi sigur. Şi în fond – spun unii – cine are nevoie de dreptate.
Mulţumesc pentru gândurile pe care ni le-ai împărtăşit 🙂
Am auzit și eu la radio despre un asemenea caz, la Haifa. E revoltător!!!
Articolul impresionează prin prezentarea aproape cinematografică a vieţii cotidiene sub asediu, cu care s-au confruntat cetăţenii Israelului, oriunde s-ar fi aflat ei. Mă gândeam la prietenii mei din Israel, le scriam sau le telefonam, exprimându-mi solidaritatea şi speranţa că totul se va linişti, dar, în ciuda empatiei, nu-mi puteam imagina ce se întâmpla în realitate. Că sunau alarmele şi lumea alerga în adăposturi, că rachetele balistice penetrau şi camerele blindate, că era război adevărat. Şi între timp lumea gătea, făcea curăţenie, cumpărături (pe cât posibil), răspundea la emaluri şi la mesaje şi era … politicoasă şi amabilă. Sunt oameni admirabili! Nu pot decât să sper că toate aceste sacrificii de vieţi ale militarilor, civililor, ostaticilor vor avea un rezultat concret, că se va aşterne pacea.
Dragă Andrea, îţi mulţumesc pentru apreciere, mai ales pentru că ceea ce am încercat să transpun în cuvinte, ai recepţionat ca atare. Petrecând multe ore în casă, deşi nu tot timpul, am privit cu ochii înlăcrămaţi cele întâmplate în cadrul acestei loterii a soarţii, dar şi a politicii, a neputinţei de a ACCEPTA, de a oferi unui stat atât de redus ca dimensiune, dar aproape nesfârşit ca problematică, locul său pe harta Mapamondului, pentru care s-a luptat chiar de mai bine de un secol. Mentalităţile oamenilor sunt cel mai greu de schimbat, iar dacă aş mai fi avut posibilitatea să cercetez un subiect în mod profund, acesta ar fi fost unul dintre ele, cum se poate schimba mentalitatea oamenilor. Răspunsul meu intuitiv desigur este că numai prin educaţie, prin studiu, şi nu prin alte metode oricât de sofisticate ar fi. Am să pun mai jos linkul către un interviu luat unor grupe de copii de vârste diferite, probabil din Tel Aviv, care din păcate nu îl pot traduce aşa fel încât să fie corelată traducerea cu imaginea. Am trimis un mesaj la canalul de televiziune în acest sens dar nu mi-au răspuns Linkul: https://www.kan.org.il/content/kan-news/newstv/p-11894/s1/923282/
Pe ecranul unde apar copiii este scris:
“Anxietate, alergarea spre adăposturi și frica părinților: Cum îi afectează războiul pe copii? S-au obișnuit deja să nu meargă la școală, să-și petreacă timpul liber într-un adăpost în loc să fie la plajă, și să-și înceapă diminețile cu sunete de explozii – dar copiii noștri simt și ei că de data aceasta este un război diferit. Ce cred ei despre atacul din Iran? Ce îi sperie cel mai mult și ce știu ei despre centrifuge și Khamenei?”
Răspunsurile majorităţii copiilor sunt incredibile, te taie, prin cât sunt de pertinente, de copilăresti, dar mature în acelaşi timp, dar mai ales ÎNŢELEGĂTOARE faţă de situaţia imposibilă. Îmi pare foarte rău că cine nu cunoaşte limba nu poate urmări, este foarte edificator pentru nişte copii oarecari adunaţi la un loc de joacă, probabil la Tel Aviv.
A existat oare vreo generație aici, sau în afară, care să nu şi fi dorit acest lucru referitor la Israel? Din păcate, privind dinspre “du côté de chez moi” pare utopic 🙂
Așa este, dar de ce să nu sperăm?
Ce n-aș da ca generația viitoare să nu mai fie nevoită să se confrunte cu războaie…