Medicul şi scriitoarea Mirjam (Korber) Bercovici a plecat la cele veşnice. În 11 septembrie ar fi împlinit 102 ani de viaţă şi deja îmi pregătisem titlul articolului aniversar: Încă nu am ajuns la vârsta la care să nu mai pot învăţa ceva nou. Această frază mi-a spus-o acum vreo două luni, când am sunat-o ca s-o întreb de ce întârzie cu articolul pentru Baabel.

– Mi s-a stricat computerul şi sunt pe cale să-mi cumpăr un laptop.

– Vă luaţi un laptop nou?

– Desigur.

– Oare n-ar fi mai bine să cumpăraţi unul second-hand cu sistem de operare mai vechi? Cel nou are cea mai recentă versiune de Windows şi e greu de învăţat.

– Încă nu am ajuns la vârsta la care să nu mai pot învăţa ceva nou!

Mintea receptivă şi energia doamnei Mirjam erau o dovadă vie pentru faptul că vârsta este doar un număr.

Poimâine, în18 iunie, se împlinesc 10 ani de când a publicat primul articol în revista Baabel. În acest deceniu a publicat, aproape constant, câte un articol pe lună. „Nu am energia să scriu în fiecare număr, dar mi-am propus să public în fiecare al doilea număr al revistei” – mi-a spus şi s-a ţinut de cuvânt. A îmbogăţit revista cu recenzii de carte, portretele unor personalităţi ale culturii evreieşti, de limbă idiş şi nu numai, note de călătorie şi, mai ales, cu amintiri nepreţuite despre cele trăite în timpul deportării în Transnistria, despre familie, Câmpulungul Moldovenesc din copilărie, anii de după război şi îndelungata experienţă de medic. Avea un stil sincer, concis, direct şi firesc, reuşind să atingă sufletul cititorului. Adesea îmi dădeau lacrimile citind articolele ei cu poveşti aparent banale. Când a împlinit 100 de ani, revista Baabel (cu sprijinul FCER și al editurii Hasefer) i-a dăruit un volum care cuprindea articole publicate până în 2021: Faivel vindecătorul şi alte povestiri dintr-un secol de viaţă.

Mirjam Bercovici a fost o femeie puternică, o supravieţeuitoare în adevăratul sens al cuvântului. A avut parte de multă suferinţă în acest veac necruţător care i-a marcat adolescenţa şi tinereţea, s-a confruntat cu tragedii şi în viaţa particulară, dar a reuşit, cu multă înţelepciune şi seninătate, să meargă mai departe.

Am întâlnit-o o singură dată, dar cele două ore petrecute alături de ea în apartamentul prietenos, în ambianţa cărţilor şi tablourilor care reflectau cultura ei de sorginte germană, idiş şi românească, tăifăsuind la o cafea, mi-au rămas în suflet ca un dar preţios. Atunci mi-a dăruit şi un exemplar din Jurnalul de ghetou – o carte zguduitoare, o scriere emblematică despre experienţa cruntă a Transnistriei. Apoi am mai povestit cu dânsa la telefon, mai ales în preajma sărbătorilor şi atunci când întârzia cu vreun articol. De cum ridica receptorul, îmi spunea – cu vocea ei tânără, cu un uşor accent bucovinean: „Andrea, lucrez la articol. Îl voi trimite cât de curând”. Şi, într-adevăr, articolul sosea în cel mai scurt timp. Nu uita să felicite „baabelienii” cu prilejul tuturor sărbătorilor. Ultima felicitare a fost de Şavuot, scrisă deja de pe laptopul cel nou…

Mirjam Bercovici era apropiată de oameni, ca un medic adevărat, o păstrătoare şi păzitoare a memoriei Holocaustului, despre care nu a încetat să scrie şi să vorbească. A scris cărţi şi a inspirat scriitori, a dat interviuri tuturor celor interesaţi de experienţa ei de supravieţuitoare a Transnistriei.

E greu, e foarte greu să scriu despre Mirjam Bercovici la trecut. O voi păstra în inimă la prezentul continuu.

Fie-i memoria binecuvântată!

Andrea Ghiţă