În ianuarie 2025, după şapte ani de căutare a Klarei Szűcs, autoarea celor trei portrete de femei aflate în camera de zi a scriitoarei Júlia Szilágyi, de binecuvântată amintire, „stelele s-au aliniat” şi povestea vieţii tinerei pictoriţe, supravieţuitoare a Holocaustului, a prins contur.
Povestea detaliată a demersurilor mele care păreau fără sorţi de izbândă am relatat-o în prima parte a acestui articol (https://baabel.ro/2025/06/klara-szucs-pictorita-supravietuitoare-de-la-auschwitz-i/), iar în partea a doua am povestit despre viaţa Klarei Szűcs înainte şi în timpul Holocaustului (https://baabel.ro/2025/06/klara-szucs-pictorita-supravietuitoare-de-la-auschwitz-ii/ ). Acest episod s-a încheiat cu sosirea Klarei la Cluj, cu gândul că tatăl ei, dacă a supravieţuit lagărelor naziste, va reveni la ultima locuinţă, de unde fusese deportată întreaga familie.
La Cluj, în primele luni după eliberarea din lagărul de la Zittau
În interviul amplu acordat lui Karin Binderova, în iulie 1996, pentru USC Shoah Foundation, nu este menţionată data sosirii la Cluj, dar trebuie să fi fost în primăvara lui 1945, întrucât lagărul de concentrare de la Gross Rosen (de care aparţinea sub-lagărul Zittau) fusese eliberat în februarie 1945, dar Klara petrecuse un răstimp şi la rudele din Budapesta, aşteptând veşti despre tatăl ei.
Potrivit amintirilor Júliei Szilágyi (pe atunci în vârstă de 9 ani), întâlnirea cu Klara s-a produs de îndată după sosirea ei în oraş. Iată cum o descria în articolul publicat în Baabel, în decembrie 2017: Klara Szűcs a venit la noi acasă împreună cu mama mea. O adusese de la gară, unde grupuri de voluntari îi primeau pe deportaţi cu ceai, supă şi DDT pentru că, din câte-mi amintesc, bântuia tifosul – aşa am aflat şi de cuvântul „epidemie”, în vara târzie a lui 1945 – pentru asta era nevoie de DDT. Klara Szűcs avea vreo şaisprezece ani. Poate şaptesprezece. O fată cu ochi căprui şi păr castaniu. Şedea tăcută pe marginea unui scaun, uluită parcă de faptul că mai există cameră, cărţi şi tablouri pe pereţi, pe care le privea. Eu mă uitam la ea, la faţa ei (cred că era frumoasă), la părul ei tuns băieţeşte, nu-mi amintesc ce haine purta.
Din cele relatate de Klara în interviu reiese că după sosirea la Cluj, s-a dus direct la vechea lor casă din Piaţa Széchényi nr. 18. Locuinţa nu era ocupată, dar fusese devastată. Nu a mai găsit niciun obiect de mobilier, doar câteva fotografii (care nu trebuiseră nimănui și, din fericire, nu fuseseră distruse) şi niște haine aruncate în pivniţa casei. Ce era să facă acolo? Vecinii nu s-au arătat prea amabili, aşa că l-a căutat pe nenea Ivan, fost coleg al tatălui ei la căile ferate, cu familia căruia fuseseră în relaţii apropiate. Ei au primit-o cu multă căldură şi i-au oferit găzduire în casa lor de pe strada Rákóczi.
În interviu Klara nu precizează numele de familie al lui nenea Ivan dar le-am găsit în repertoarul locuitorilor Clujului din 1943[1], căutând toate persoanele cu prenumele Iván de pe strada Rákóczi. Era Dózsa Iván, inginer feroviar pensionar care locuia pe Strada Rákóczi nr.112. În casa lor, Klara a început din nou să deseneze.
Curând după sosirea la Cluj, Klara s-a înscris în prima organizaţie evreiască democratică înfiinţată de evreii din Transilvania de Nord, reveniţi din deportare şi din detaşamentele de muncă: Gruparea Democratică a Evreilor[2].
Povesteşte că mergea cu plăcere pentru că, deşi cu toţii erau supravieţuitori, nu vorbeau despre ororile îndurate în lagărele naziste, ci se concentrau asupra viitorului regim democratic pe care doreau să-l edifice. Klara se făcea utilă desenând mult, mai ales afişe şi pancarte de propagandă pentru numeroasele evenimente şi manifestaţii din acea perioadă febrilă.
Între timp, un alt fost coleg al tatălui ei i-a oferit un loc de muncă la biroul regionalei de căi ferate, unde aveau nevoie de un desenator tehnic. Deşi la facultate studiase această disciplină, nu-i făcea plăcere să lucreze cu rigla, compasul şi şabloanele, aplecată asupra planşetei, aşa că a părăsit destul de repede acest loc de muncă, preferând să facă voluntariat la Gruparea Democratică a Evreilor. În acelaşi timp nu înceta să trimită scrisori tuturor rudelor pe care le bănuia în viaţă, nădăjduind să reia legătura cu ele.
Lunile treceau fără vreo veste despre tatăl ei. Nu apărea pe listele Crucii Roşii, dintre supraviețuitorii reveniți din lagăre nimeni nu-l întâlnise şi, treptat, Klara a înţeles că tatăl ei pierise în deportare.
Scrisorile ei către rude rămăseseră fără răspuns, astfel încât, la un moment dat, s-a gândit să se alăture unui grup de tineri sionişti clujeni care urmau să plece la Constanţa şi de acolo, cu vaporul, în Palestina. Acest plan însă nu avea să fie pus în practică, întrucât în toamna anului 1945 au sosit două telegrame: bunica ei din Banská Bystrica[3], o chema să vină cât de curând la ea, în Slovacia. Klara Szűcs a părăsit Clujul, ajungând acasă, la bunica, în 23 decembrie 1945.
Cum s-au cunoscut, de fapt, Klara şi Júlia?
Către sfârşitul lunii ianuarie 2025, când clarificasem, cât de cât, povestea de viaţă a Klarei Szűcs, am vizitat-o pe Júlia Szilágyi şi i-am relatat tot ce aflasem. M-a ascultat cu atenţie și când am ajuns la episodul sosirii Klarei la Cluj, în primăvara lui 1945, m-a întrebat nedumerită: Despre mine nu aminteşte nimic?
Într-adevăr, în relatarea despre perioada în care a locuit la Cluj, Klara Szűcs nu pomeneşte nimic nici despre Júlia, fetiţa de nouă ani, nici despre mama și mătuşa ei, în timp ce Júlia Szilágyi şi-o amintea limpede, şi după optzeci de ani, pe tânăra pictoriţă, care fusese la ei în casă. Oare cum de Júlia îşi amintea că locuiseră împreună şi Klara nu?!
Am întrebat-o pe Júlia unde au stat la întoarcerea din refugiul de la Bucureşti[4] şi ea mi-a răspuns: la capătul străzii Rákóczi, în casa unchiului meu, Gheorghe Rusu.
Ajunsă acasă, l-am căutat pe Gheorghe Rusu în Kolozsvári lak és cím jegyzék 1943, dar nu l-am găsit. Nefiind sigură de ortografiere, i-am trecut în revistă pe toţi locuitorii străzii Rákóczi, 160 la număr, şi am dat de Russu György care locuia pe strada Emese, la numărul 5, acelaşi cu strada Rákóczi nr. 112! Fără acest amănunt nu aş fi dezlegat enigma.
Acum totul era limpede! Unchiul Júliei Szilágyi era vecin cu Ivan Dózsa şi, probabil, Klara a petrecut mult timp în compania fetiţei şi a celor două doamne destul de apropiate ca vârstă – să nu uităm că, deşi în ochii Júliei Klara părea foarte tânără, în realitate avea 27 de ani.
„Desenam şi scriam scrisori” – spune Klara în interviul din iulie 1996. E posibil ca portretele celor trei femei să nu fi fost singurele desenate în cretă, de tânăra pictoriţă supravieţuitoare a Holocaustului… Poate că a surprins şi chipurile altor oameni din preajma ei, dar mă tem că nu mai avem cum să descoperim aceste desene.
Am revenit la Júlia în 25 ianuarie 2025 şi am discutat îndelung, bucuroase că desluşisem cum de locuiseră împreună cu Klara, pe care nu o găzduise familia ei, ci vecinii.
Cu acelaşi prilej, Mihály, fiul Júliei mi-a arătat cel de al patrulea desen realizat de Klara Szűcs, aflat în casa lor. Era tot un portret al Júliei, cu totul diferit de cel pe care-l cunoşteam. Tânăra pictoriţă surprinsese pe chipul în fetiţei amprenta traumei lăsate de război, de refugiu.
I-am povestit Júliei că după război Klara s-a stabilit la Košice şi a devenit profesoară de desen la Liceul Pedagogic de la Kežmarok. S-a măritat cu un coleg, profesorul Karol Barkanyi, şi au avut un fiu, pe nume Ivan, care a devenit tot profesor.
Din păcate, Klara Szűcs a părăsit această lume în 2002, la vârsta de 84 de ani. Am fi putut, totuşi, să aflăm mai multe despre viaţa şi cariera ei, încercând să-i găsim descendenţii, pe baza informaţiilor pe care le aveam deja. De fapt, cu câteva zile în urmă, căutând pe Internet numele profesorului Ivan Barkanyi, aflasem că în anii 1990 funcţionase la Gimnaziul Šrobarova din Košice[5]. Am trimis un e-mail pe adresa şcolii şi așteptam un răspuns.
Júlia Szilágyi era entuziastă şi nerăbdătoare să afle veştile care urmau să sosească. Dar n-a mai fost să fie. Sănătatea ei s-a deteriorat vertiginos şi în scurt timp a ajuns la spital în stare foarte gravă. Peste o lună a plecat la cele veşnice[6].
Absenţa Júliei este foarte, foarte dureroasă. Îmi lipsesc conversațiile noastre lungi şi captivante, în care amintirile ocupau un loc central. Îmi pare nespus de rău că nu i-am mai putut relata cele aflate după nici două săptămâni, când au început să vină veştile din Slovacia.
(Va urma)
Andrea Ghiţă
Bibliografie:
Klara Barkanyiova, Oral History (Interview code 17436); Interview contributors; Klara Barkanyiova, Karin Binderova, USC Shoah Foundation 1996
Júlia Szilágyi, Despre Klara Szűcs, după 70 de ani, Baabel, numărul din 21 dec, 2017https://baabel.ro/2017/12/despre-klara-szucs-dupa-saptezeci-de-ani/
Liberation of Gross Rosen
Braham, R.L, Tibori Szabó, Z, Enciclopedia Geografică a Holocaustului din Transilvania de Nord, Ed. Cartier, 2019, p. 491, 496-496
Jewish Virtual Library: Banská Bystrica
https://www.jewishvirtuallibrary.org/banska-bystrica
History of the Jews in Slovakia
https://en.wikipedia.org/wiki/History_of_the_Jews_in_Slovakia
Surse fotografii
Stop-cadre din Kolozsvári lak és cím jegyzék 1943, [Lista locuinţelor şi locuitorilor Clujului, în anul 1943] https://pdfcoffee.com/kolozsvari-lak-es-cimjegyzek-1943-pdf-free.html
Stop-cadru din interviul video din arhiva USC Shoah Foundation Klara Barkanyiova, Oral History (Interview code 17436); Interview contributors; Klara Barkanyova, Karin Binderova, USC Shoah Foundation 1996, min. 13.30
Foto Andrea Ghiţă
[1] Kolozsvári lak és cím jegyzék 1943, [Lista locuinţelor şi locuitorilor Clujului, în anul 1943]
[2] Organizaţia cu denumirea maghiară Demokrata Zsidó Népközösség, înfiinţată în noiembrie 1944 (imediat după eliberarea Transilvaniei de Nord) cu filiale în mai multe municipii şi judeţe, a funcţionat până în primăvara anului 1947, atribuţiile sale fiind preluate, treptat, de Comitetul Democratic Evreiesc (CDE).
[3] Din interviu nu reiese cum a supravieţuit bunica Klarei, în condiţiile în care evreii din Slovacia, inclusiv cei din Banska Bystrica, au fost deportaţi şi majoritatea lor ucişi, întâi în 1942, de către regimul fascist din Slovacia, și apoi în martie 1944, după ocuparea Slovaciei de către germani. Poate că bunica din partea mamei, cu numele de familie Reiss, făcea parte din evreii exceptaţi de la deportare.
[4] Júlia Szilágyi a fost unul dintre puţinii copii clujeni care a supravieţuit Holocaustului. Avea opt ani şi dacă ar fi fost deportată la Auschwitz, ar fi fost trimisă direct în camerele de gazare. Dar ea şi mama ei au reuşit să treacă frontiera de la Feleac, în ajunul ghetoizării. Apoi au ajuns la Bucureşti, unde au stat ascunse până la eliberare. Povestea ei este depănată în filmul Partea creştină a familiei a salvat partea evreiască https://www.youtube.com/watch?v=fQBy4q8v_4Y&t=1006s
[6] https://baabel.ro/2025/03/la-moartea-eseistei-julia-szilagyi/
