Am sosit în Israel la începutul lui iunie pentru a-mi lua locul la întâlnirea noastră anuală de la kibuțul Ein Ghev. Este o așezare pe țărmul Mării Galileii, cu Înălțimile Golanului ridicându-se amenințător la distanță, umbrită de un deal mai apropiat care găzduiește rămășițele unui antic oraș grec, Hippos, sau în ebraică Susita. Acest parc arheologic servea drept fundal al reuniunii noastre de trei zile cu prieteni vechi, care au lăsat în urmă, fiecare, o impresionantă viață profesională. Acum pensionați, împărtășeam cu pasiune amintirile anilor trecuți, schimbând bancuri “noi” și pândind pe ascuns semne de declin cognitiv la ceilalți.

Rutina mea în cursul unor asemenea călătorii cuprinde excursii în locuri pitorești sau istorice, vizite la veri și scufundarea în miezul evenimentelor și contactelor cu oameni. După Ein Ghev am fost invitat la un minunat concert la Savion, oferit de Baroccada, un ansamblu specializat în muzica barocă interpretetă la instrumente de epocă. Fiind în Israel, anunțurile publice nu cereau spectatorilor să-și amuțească telefoanele, ci informau publicul despre localizarea adăpostului proxim în caz de alarmă.

Pentru ceea ce va urma iau ca punct de referință vizita mea din anul trecut. La sfârșitul vacanței mele din 2024, tensiunile dintre Iran și Israel au escaladat și au erupt într-un conflict real, cu mesaje livrate de focoasele rachetelor. La 1 octombrie anul trecut, 200 de rachete balistice din Iran au vizat centrele intens populate din Israel.

Am petrecut o jumătate de viață în timpul Războiului Rece, dar acum am avut o primă ocazie să mă familiarizez cu ipostaza fierbinte – scurtă, înfricoșătoare și stinsă rapid, ca o lumânare în vânt.

Am crezut că nu a fost decât un episod care a coincis, aleatoriu, cu vizita mea din 2024. Dar la 12 iunie anul curent mi-am descoperit deșteptarea unui sentimentul de responsabilitate sau culpabilitate. Se repetă povestea? Nu se poate, m-am gândit. Poate că oi fi având un mojo, o forță magică, și asta e cauza? – a intervenit imediat sentimentul evreiesc de vinovăție.

Pentru mine războiul a început la ora două noaptea, cu bătăi disperate în ușă. Prietenul meu a năvălit în cameră, agitat: „Am atacat Iranul!” Au urmat sirene de alarmă și sprinturi la mamad, adăposturi individuale, amenajate obligatoriu, prin lege, în fiecare apartament nou.

Restul nopții l-am petrecut, probabil ca toată țara, lipiți de televizor, cu actualizări la fiecare câteva minute.

S-a întâmplat ca un prieten din New York să fie și el în Israel și a doua zi după începutul războiului el a sugerat să cinăm împreună lângă portul de agrement din Herzliya. Greu de crezut, dar a găsit un restaurant deschis și pe la 7 seara răsfoiam meniul. A fost o cină memorabilă. De îndată ce am terminat aperitivele, a apărut în fața noastră o imagine fascinantă: patru stele strălucitoare lunecând de-a curmezișul firmamentului în formație, lent, fără grabă. Această imagine sau, mai exact, sentimentele pe care le-a trezit, sunt greu de descris. Închipuie-ți că privești un obiect frumos și grațios care se îndreaptă către tine ca să te omoare. În același moment s-a declanșat sirena și noi, împreună cu angajații restaurantului, n-am grăbit spre siguranța beciului. Când a sunat încetarea alarmei, ne-am întors la masă să continuăm cu felul principal – perseverență iudaică în manifestarea ei cea mai pregnantă. Abia am apucat să isprăvim, și înainte de a comanda desertul, sirena s-a declanșat din nou. Înapoi la adăpost! Şi după ce a venit sirena de încetare, le-a fost de ajuns tuturor. Restaurantul s-a închis și am plecat acasă.

Au urmat douăsprezece zile de război în toată puterea cuvântului, cu sirene, în cea mai mare parte nocturne, însoțite de bubuiturile rachetelor interceptate de sistemul de apărare ARROW. Aeroporturile s-au închis imediat, lăsând zeci de mii de turiști blocați în Israel și sute de mii de cetățeni israelieni blocați peste hotare. Năvala turiștilor căutând căi de a fugi de război a creat o atmosferă de panică, ducând la soluții neobișnuite și riscante. Unii s-au dus la Taba, la granița cu Egiptul, și au luat un taxi la Sharm el Sheih, unde era aeroport. Alții au trecut frontiera cu Iordania să prindă un zbor din Aman. Peste noapte s-a înfiripat o piață neagră de transporturi cu barca, ducând grupuri a câte zece în Cipru, la un preț pipărat.

Personal, nu simțeam o nevoie urgentă să plec, mai ales datorită generozității minunatelor mele gazde. Cum am spus, aveam între două și patru alarme în fiecare noapte. Spre deosebire de anul trecut, de data aceasta nu am avut curajul să stau pe balcon și să filmez „artificiile” care veneau spre mine. Sejururile în mamad, în anticiparea exploziilor mai apropiate sau mai depărtate, mi-a ascuțit simțurile. Sunetul unei explozii în vecinătate, chiar înăbușit de zidurile groase ale adăpostului, nu are termeni de comparație. Nu seamănă nici cu tunetul, nici cu o erupție vulcanică sau tobă amplificată. Are intensitate extremă și durată foarte scurtă – o lansare limpede și bine definită de energie instantanee, fără ecou sau reverberații, în semnătura lui specifică.

Eram la Omer, o suburbie din Beer Șeva, când un baraj de vreo 15 rachete a venit spre noi și două și-au găsit ținta. Una a lovit Spitalul Soroca, cel mai mare din sud, iar cealaltă o clădire rezidențială.

Chiar a doua zi, împreună cu prietenul meu, al cărui statut de profesor emeritus al spitalului deschidea toate porțile, ne-am dus să vedem daunele. Am constatat o devastare completă a aripii de recepție și chirurgie. Incredibil, nu era niciun mort, deoarece secția de chirurgie fusese mutată la adăpost cu câteva zile în urmă. Probabil întreaga aripă va trebui demolată și reconstruită. M-a impresionat viteza cu care echipele erau deja în curs de a curăța și securiza clădirea. Măsurile de securitate la locul de muncă erau deja respectate, așa că trebuia să purtăm căști. Prietenul meu aproape că a plâns văzând distrugerea atâtor locuri care făcuseră parte din viața lui profesională.

A doua țintă atinsă direct a fost un bloc cu multe etaje. Cinci morți, numeroși răniți. Când un focos de aproape o tonă explodează, suflul afectează toate construcțiile din vecinătate. Un meșter care lucra pentru prietenii mei, ieșind din mamad, a văzut că apartamentul lui nu mai avea nici podea şi nici tavan. Probabil, principala lui emoție din acel moment a fost bucuria de a-și vedea soția și copiii nevătămați. Dar în rest a pierdut totul, inclusiv două automobile, i-a rămas doar celularul, singura avere materială.

A continuat tot așa douăsprezece zile, dar a treisprezecea a fost o zi de odihnă – se pare că durează mai multe zile să distrugi ceea ce Cel de Sus a creat în șase.

A sosit timpul să-mi revizitez verii și prietenii și să cercetez ce zboruri m-ar putea duce acasă. Societatea United Airlines, care a sistat toate zborurile spre Israel, și, când scriu aceste rânduri încă nu le-a reluat, îngrijorată pentru clienții ei, le-a făcut o propunere “generoasă”: să nu-i taxete în plus pe pasagerii cu bilete din Israel, dacă reușeau să ajungă într-o țară europeană din care să ia un zbor spre țara de reședință. Oferta era însă valabilă doar șapte zile, deci era un matrapazlâc, deoarece în Israel nu era niciun zbor disponibil în acest răstimp. Cu câteva zile mai târziu am reușit să mă îmbarc pe Israir spre Atena.

În zbor, plin de emoții contradictorii, gândul meu se îndrepta către cei 12.000 de oameni ai căror locuințe au fost distruse și un gând aparte pentru Serghei, meșterul care în acele clipe de pierderi îngrozitoare a avut demnitatea să refuze oferta de ajutor financiar imediat pe care i-au făcut-o prietenii mei din Omer.

Vladimir Brunstein