Față
Pe când eram elevă, în fiecare dimineață când veneam în bucătărie, prima privire era spre colțul mușamalei de pe masa pe care mâncam cu toții și care era și blat de bucătărie. Dacă vedeam o ridicătură, era semn bun. Dacă nu, mi se strângea inima – mama uitase oare să-mi lase bani?
După cum ridicătura era mai mare sau mai mică, știam că sub mușama se găsește o monedă de 1 leu sau de 3 lei. Moneda de 3 lei trebuia să-mi ajungă pentru gustarea din recreații din trei zile consecutive. Administrarea banilor era riguroasă – dacă îi cheltuiam pe altceva, riscam să rămân nemâncată tot timpul cât eram la școală.
Dacă nu se vedea nicio ridicătură, mai exista speranța ca mama să-mi fi lăsat o bancnotă. Foarte rar se întâmpla ca mama să uite să-mi lase bani.
Zilnic, în drum spre școală, cumpăram de la băcănie pentru acest leu 10 biscuiți populari, care se vindeau la număr, nu se cântăreau. Băcanul știa precis că trebuie să-mi dea 10 bucăți. Aceasta era gustarea de la școală. Îi împărțeam judicios pentru fiecare recreație, să nu mi se facă foame în timpul orei. Așa credeam eu că e mai bine. În anii aceia, când orele de curs erau dimineața, nu mâncam nimic acasă. Era un obicei prost, pe care l-am continuat și când aveam cursuri după-amiază. Acești biscuiți erau și micul dejun, și gustarea. În loc de cutia pentru gustare, atât de cunoscută de elevii de azi, eu aveam punga de hârtie în care băcanul îmi punea biscuiții. Când orele de curs erau după-amiază, mâncam acasă doar la prânz, iar biscuiții cumpărați pe drum aveau aceeași soartă, îi mâncam în recreații.
Mama ținea evidența banilor, dar câteodată mai pierdea șirul zilelor și găseam leul când n-aș fi avut nevoie. Când îi spuneam de greșeală, ea mă lăsa să cumpăr pe el de la colțul străzii patru cornete cu semințe prăjite de floarea-soarelui care îmi plăceau foarte mult.
În sezonul rece, sora mea și cu mine ne făceam temele pe masa din bucătărie, unde era mai cald. Adesea învățam în schimburi diferite, așa încât eu mă lăfăiam pe jumătate de masă. Rulam mușamaua până la jumătate și îmi punem rechizitele pe fața de masă curată. Pe cealaltă jumătate, mama pregătea legumele de pus la mâncare. Îmi respectam foarte mult caietele și cărțile, iar ele mă răsplăteau prin felul cum păstrau ce era scris de tipografie sau de mine pe fiecare pagină.
Uneori mi se cereau bani pentru fondul clasei, pentru produsele consumabile: cretă, burete și alte necesități curente. Niciodată mama nu m-a pus în situația de a nu-mi satisface cerința. Știam că o face cu o strângere de inimă, pentru că lua din banii necesari traiului nostru, dar nici eu nu-i ceream niciodată fără să fi avut nevoie. Nici vorbă de așa ceva! Emoția pe care o aveam când îi ceream bani nu mi-a dispărut niciodată. Situația financiară modestă a familiei mele ne-a responsabilizat de mici copii. Și ce bine a fost!
Verso
Vă voi povesti ceva ce mi s-a întâmplat „pe bune”, cum se zice în zilele noastre. Facultatea de Matematică a Universității din București pe care o urmam era în același corp de clădire cu Facultatea de Fizică.
Era prin 1973. La facultate, într-o pauză, voiam să dau un telefon acasă și nu aveam monedă de 25 de bani, singura care putea fi folosită la telefonul public aflat la începutul scării care ducea la etajul întâi.
Aveam două monede de 15 bani. I-am întrebat pe colegii mei de grupă, dar nici ei nu aveau. Am plecat din sala de seminarii și am găsit telefonul ocupat. La telefon vorbea monosilabic Nicu Ceaușescu, student la Facultatea de Fizică din aceeași clădire. Spunea numai „da” și „nu”. Între timp, cum trecea cineva, îl întrebam de monedă, dar am primit numai răspunsuri de „nu”. Am așteptat răbdătoare să văd dacă nu cumva avea el una în plus. Mă văzuse că mă tot învârteam pe lângă telefon. A terminat convorbirea și a închis, dar, culmea, fisa de 25 de bani pe care o folosise pentru apel i-a căzut înapoi. A luat-o și a dat să plece. I-am spus: „Măi, băiatule, dă-mi moneda, te rog! Am nevoie de ea.” S-a uitat mirat la mine, iar eu am adăugat: „Hai că știu cine ești! Dă-mi moneda!” Vă jur că mi-a dat-o și nu mi-a luat cei doi firfirici de 15 bani pe care îi întindeam.
Am întrebat un vecin care lucra la telefoane, de ce, după convorbire, lui Nicu Ceaușescu i-a venit moneda înapoi, iar nouă nu ni se întâmpla așa ceva. Mi-a spus că, dacă formezi niște numere speciale, fisa nu rămâne în aparat. Atunci mi-a căzut și mie fisa: am vorbit cu mama folosind o monedă „specială”, moneda fiului Președintelui Republicii Socialiste România. Păcat că aparatul mi-a înghițit-o!
Când intri în dialog cu un personaj celebru, tu, care ești un om obișnuit, îi transferi din simplitatea ta. În acel moment, fie că vrea sau nu, devine și el un om ca tine. Niciodată nu se întâmplă invers. Eu cred că în timpul acelei abordări directe, când l-am tratat ca om obișnuit, Nicu Ceaușescu s-a simțit confortabil. Am simțit că armura și platoșa pe care le purta, bietul de el, de voie, de nevoie, s-a dat la o parte. În acel moment mi-a plăcut ce am văzut. Un om obișnuit. Poate că a fost doar impresia mea de moment, dar așa l-am perceput eu atunci pe Nicu Ceaușescu și așa îmi va rămâne în memorie. Nici nu l-am mai invidiat pentru cine era.
Peste ani, când știm cu toții ce s-a întâmplat cu Nicu Ceaușescu, m-am gândit că, poate, nu merita sfârșitul pe care l-a avut odată cu întreaga lui familie.
Am aflat, în special din lecturi, că, pe culmi, celebritățile caută bucuria de a se refugia în anonimat. Această bucurie, proprie oamenilor simpli, e râvnită de cei care nu au avut-o niciodată sau pe care au pierdut-o, devenind celebri. De fapt, e o valoare pe care noi, oamenii obișnuiți, nici nu o remarcăm. Ar fi bine să simțim cât mai des acea bucurie.
***
V-am spus în altă poveste (https://baabel.ro/2024/01/fetita-cu-piciorul/ ) că eu m-am născut cu șase degete la piciorul drept. Ca orice copil, de câte ori făceam o năzdrăvănie, mama îmi spunea: „Ești însemnată, de-aia ești afurisită!”, semn că o necăjeam rău. Mult timp am crezut că de aceea și fac năzdrăvănii și nu prea încercam să mă abțin. Nu eu eram cauza, ci degetul în plus.
Peste ani, când veneam de la școală cu o notă mare sau după ce vedea că am făcut o faptă bună, tot mama era cea care spunea: „Ești însemnată de Dumnezeu, mânca-o-ar mama pe ea!” La prima dintre aceste laude am fost cam derutată, dar nu-mi prea venea la îndemână să găsesc că degetul cu pricina are vreun merit în locul meu.
Desigur, numai Creatorul știe de ce ne-a făcut cum ne-a făcut, dar trebuie să înțelegem că nu numai monedele au două fețe.
Elena Stoican
Sursă imagine: fotografie generată de AI
13 Comments
Mi-a plăcut observația referitoare la transferul de simplitate. O profesoară folosea o metodă asemănătoare cu elevii – cobora vocea până la șoaptă , iar elevul răspunzând trecea involuntar la șoaptă.
Îmi amintesc bine de monedele de 25 de bani ,de economiile făcute pentru a avea strictul necesar… unii erau lipsiți și de acest minim.
Faptul că moneda are două fețe apare în viață tot timpul în diferite situații. Paradoxul.
Un articol excelent !
Mă bucură mult aprecierea dumneavoastră, doamnă Eva Grosz!
Cu plăcere. M-am gândit și la dialogul cu Nicu .
Citez din text “Când intri în dialog cu un personaj celebru, tu, care ești un om obișnuit, îi transferi din simplitatea ta. În acel moment, fie că vrea sau nu, devine și el un om ca tine.”
Este un adevăr. Un dialog în care ne adresăm celuilat în esența lui . Iar esența lui Nicu nu era de a fi fiul lui… ci de a fi un tânăr ca oricare altul. Un dialog autentic.
Prima parte, de-a dreptul superbă!
A doua: nu eram in România in acei ani dar am auzit de-ajuns de multe amănunte despre N.C. ca să nu accept nicio vorbă bună despre el. Cei care l-au ”prins” știu mult mai multe decât mine, așa că nu continui…
GbM
Mulțumesc pentru aprecire, domnule Gabriel Gurman! Sper să vă fi stârnit cât de puțin curiozitatea de a vedea/afla puțin și din reversul monedei ”Nicu Ceaușescu”.
Aveți dreptate, în viață nimic nu e 0% si nici 100%
GbM
Tare frumoasa povestea cu monedele lasate sub fata de masa. Si eu imi faceam lectiile in bucatarie in liceu. De multe ori in casa ni se oprea caldura, mai ales cand era cate o avarie la termicentrala. In bucatarie insa era mai cald.
Vă mulțumesc mult pentru apreciere, doamnă Cristina Solomon!
Lenus Stoican si cu mine am fost colege de facultate, intamplarea unui articol recenzie al cartii mele de povestiri scris acum cativa ani de Cleopatra Lorintiu, la revista romaneasca Leviathan, a facut ca sa ne regasim, respectiv Lenus a initiat legatura, ea fiind o ferventa colaboratoare a revistei 🙂
Povestirea aceasta dezvaluie nenumarate aspecte ale unei personalități, pe care nu am cunoscut-o pana cand au inceput sa apara articolele scrise de Lenus la baabel, articole dezvaluind multe calitati si poate in mod special un neobisnuit spirit de observatie.
Citind aceasta relatare despre “cele doua fete”. ma gandesc la cateva situatii care imi atrag atentia:
– in primul rand, cu un fel de tristete in suflet, dar si cu multa consideratie, povestea cu banii de sub musama. Este o situatie originala, nu numai prin tristetea pe care o evoca, a unui timp trecut si al unei familii, dar si prin delicatetea gesturilor descrise direct, sau chiar indirect, in povestire
– in al doilea rand, atunci cand se aminteste telefonul si moneda care circula pe atunci, amintirile revin cu siguranta in mintea oricarui cititor aflat la varsta la care, banuiesc ca nu putini sunt printre ei. Si nu de mult, am citit povestea telefonului pierdut, adica furat si neregasit, scrisa tot de Lenus. Oare nu era mai bine ca “viata noastra” astazi ascunsa in procente considerabile in telefon, sa nu fie ACOLO? Poate ca am fi fost mai castigati asa cum puteam si atunci -uneori cu ajutorul unei monede – sa rezolvam cateva probleme ale cotidianului Relatarea ma distreaza, caci nu cred ca am fost constienta ca N.Ceausescu este studnent la fizica, 2 etaje deasupra noastra.
A fost o indrazneala stiind cine este, sa i te adresezi precum ai facut-o, am zambit. Stiindu-i faptele, pare si mai indraznet, dar asa erai tu, Lenus.
– al treilea aspect este sinceritatea si limba romaneasca pastrata atat de frumos de fosta studenta la matematica, BRAVO !!
Veronica, țin să precizez că am dat de tine când încă nu publicam la Revista “Leviathan”. Doar o cumpăram și o citeam. Revista Baabel e prima publicație care mi-a găzduit un text (“Herman”, mai 2023). După câteva luni mi-a fost publicată o poveste în Revista “Leviathan” (trim. IV 2023) și am devenit și aici colaboratoare, dar după “Baabel”.
Nu voi înceta să spun că în “Baabel” am debutat. 🙂
Într-adevăr, noi am prins perioada de pionierat a telefonului, pe care îl vedeam necesar comunicărilor. Vorbitul a vrute și nevrute s-a insinuat mai târziu, iar tehnologia avansată a permis nelimitarea duratei convorbirii. Această nelimitate a generat lungimea discuțiilor la telefon.
Îți mulțumesc mult pentru comentariu și aprecieri!
Ce articol frumos! M-a uns la inimă! Voi păstra în memorie povestea monedelor de sub muşama, a biscuiţilor populari vânduţi ochiometric (erau foarte gustoşi dacă îi mâncai molfăind ca să simţi dulceaţa lor), dar şi întâmplarea cu Nicu Ceauşescu. Nu mi l-aş fi imaginat niciodată vorbind la un telefon cu fise!
Mă bucură mult calificativul dat de dumneavoastră textului scris, doamnă Andrea Ghiță!