Față

Pe când eram elevă, în fiecare dimineață când veneam în bucătărie, prima privire era spre colțul mușamalei de pe masa pe care mâncam cu toții și care era și blat de bucătărie. Dacă vedeam o ridicătură, era semn bun. Dacă nu, mi se strângea inima – mama uitase oare să-mi lase bani?

După cum ridicătura era mai mare sau mai mică, știam că sub mușama se găsește o monedă de 1 leu sau de 3 lei. Moneda de 3 lei trebuia să-mi ajungă pentru gustarea din recreații din trei zile consecutive. Administrarea banilor era riguroasă – dacă îi cheltuiam pe altceva, riscam să rămân nemâncată tot timpul cât eram la școală.

Dacă nu se vedea nicio ridicătură, mai exista speranța ca mama să-mi fi lăsat o bancnotă. Foarte rar se întâmpla ca mama să uite să-mi lase bani.

Zilnic, în drum spre școală, cumpăram de la băcănie pentru acest leu 10 biscuiți populari, care se vindeau la număr, nu se cântăreau. Băcanul știa precis că trebuie să-mi dea 10 bucăți. Aceasta era gustarea de la școală. Îi împărțeam judicios pentru fiecare recreație, să nu mi se facă foame în timpul orei. Așa credeam eu că e mai bine. În anii aceia, când orele de curs erau dimineața, nu mâncam nimic acasă. Era un obicei prost, pe care l-am continuat și când aveam cursuri după-amiază. Acești biscuiți erau și micul dejun, și gustarea. În loc de cutia pentru gustare, atât de cunoscută de elevii de azi, eu aveam punga de hârtie în care băcanul îmi punea biscuiții. Când orele de curs erau după-amiază, mâncam acasă doar la prânz, iar biscuiții cumpărați pe drum aveau aceeași soartă, îi mâncam în recreații.

Mama ținea evidența banilor, dar câteodată mai pierdea șirul zilelor și găseam leul când n-aș fi avut nevoie. Când îi spuneam de greșeală, ea mă lăsa să cumpăr pe el de la colțul străzii patru cornete cu semințe prăjite de floarea-soarelui care îmi plăceau foarte mult.

În sezonul rece, sora mea și cu mine ne făceam temele pe masa din bucătărie, unde era mai cald. Adesea învățam în schimburi diferite, așa încât eu mă lăfăiam pe jumătate de masă. Rulam mușamaua până la jumătate și îmi punem rechizitele pe fața de masă curată. Pe cealaltă jumătate, mama pregătea legumele de pus la mâncare. Îmi respectam foarte mult caietele și cărțile, iar ele mă răsplăteau prin felul cum păstrau ce era scris de tipografie sau de mine pe fiecare pagină.

Uneori mi se cereau bani pentru fondul clasei, pentru produsele consumabile: cretă, burete și alte necesități curente. Niciodată mama nu m-a pus în situația de a nu-mi satisface cerința. Știam că o face cu o strângere de inimă, pentru că lua din banii necesari traiului nostru, dar nici eu nu-i ceream niciodată fără să fi avut nevoie. Nici vorbă de așa ceva! Emoția pe care o aveam când îi ceream bani nu mi-a dispărut niciodată. Situația financiară modestă a familiei mele ne-a responsabilizat de mici copii. Și ce bine a fost!

Verso

Vă voi povesti ceva ce mi s-a întâmplat „pe bune”, cum se zice în zilele noastre. Facultatea de Matematică a Universității din București pe care o urmam era în același corp de clădire cu Facultatea de Fizică.

Era prin 1973. La facultate, într-o pauză, voiam să dau un telefon acasă și nu aveam monedă de 25 de bani, singura care putea fi folosită la telefonul public aflat la începutul scării care ducea la etajul întâi.

Aveam două monede de 15 bani. I-am întrebat pe colegii mei de grupă, dar nici ei nu aveau. Am plecat din sala de seminarii și am găsit telefonul ocupat. La telefon vorbea monosilabic Nicu Ceaușescu, student la Facultatea de Fizică din aceeași clădire. Spunea numai „da” și „nu”. Între timp, cum trecea cineva, îl întrebam de monedă, dar am primit numai răspunsuri de „nu”. Am așteptat răbdătoare să văd dacă nu cumva avea el una în plus. Mă văzuse că mă tot învârteam pe lângă telefon. A terminat convorbirea și a închis, dar, culmea, fisa de 25 de bani pe care o folosise pentru apel i-a căzut înapoi. A luat-o și a dat să plece. I-am spus: „Măi, băiatule, dă-mi moneda, te rog! Am nevoie de ea.” S-a uitat mirat la mine, iar eu am adăugat: „Hai că știu cine ești! Dă-mi moneda!” Vă jur că mi-a dat-o și nu mi-a luat cei doi firfirici de 15 bani pe care îi întindeam.

Am întrebat un vecin care lucra la telefoane, de ce, după convorbire, lui Nicu Ceaușescu i-a venit moneda înapoi, iar nouă nu ni se întâmpla așa ceva. Mi-a spus că, dacă formezi niște numere speciale, fisa nu rămâne în aparat. Atunci mi-a căzut și mie fisa: am vorbit cu mama folosind o monedă „specială”, moneda fiului Președintelui Republicii Socialiste România. Păcat că aparatul mi-a înghițit-o!

Când intri în dialog cu un personaj celebru, tu, care ești un om obișnuit, îi transferi din simplitatea ta. În acel moment, fie că vrea sau nu, devine și el un om ca tine. Niciodată nu se întâmplă invers. Eu cred că în timpul acelei abordări directe, când l-am tratat ca om obișnuit, Nicu Ceaușescu s-a simțit confortabil. Am simțit că armura și platoșa pe care le purta, bietul de el, de voie, de nevoie, s-a dat la o parte. În acel moment mi-a plăcut ce am văzut. Un om obișnuit. Poate că a fost doar impresia mea de moment, dar așa l-am perceput eu atunci pe Nicu Ceaușescu și așa îmi va rămâne în memorie. Nici nu l-am mai invidiat pentru cine era.

Peste ani, când știm cu toții ce s-a întâmplat cu Nicu Ceaușescu, m-am gândit că, poate, nu merita sfârșitul pe care l-a avut odată cu întreaga lui familie.

Am aflat, în special din lecturi, că, pe culmi, celebritățile caută bucuria de a se refugia în anonimat. Această bucurie, proprie oamenilor simpli, e râvnită de cei care nu au avut-o niciodată sau pe care au pierdut-o, devenind celebri. De fapt, e o valoare pe care noi, oamenii obișnuiți, nici nu o remarcăm. Ar fi bine să simțim cât mai des acea bucurie.

***

V-am spus în altă poveste (https://baabel.ro/2024/01/fetita-cu-piciorul/ ) că eu m-am născut cu șase degete la piciorul drept. Ca orice copil, de câte ori făceam o năzdrăvănie, mama îmi spunea: „Ești însemnată, de-aia ești afurisită!”, semn că o necăjeam rău. Mult timp am crezut că de aceea și fac năzdrăvănii și nu prea încercam să mă abțin. Nu eu eram cauza, ci degetul în plus.

Peste ani, când veneam de la școală cu o notă mare sau după ce vedea că am făcut o faptă bună, tot mama era cea care spunea: „Ești însemnată de Dumnezeu, mânca-o-ar mama pe ea!” La prima dintre aceste laude am fost cam derutată, dar nu-mi prea venea la îndemână să găsesc că degetul cu pricina are vreun merit în locul meu.

Desigur, numai Creatorul știe de ce ne-a făcut cum ne-a făcut, dar trebuie să înțelegem că nu numai monedele au două fețe.

Elena Stoican

Sursă imagine: fotografie generată de AI