Petra a zăcut în uitare, la fel ca Frumoasa adormită, timp de peste un mileniu, până când a venit Făt Frumos, adică Johann Ludwig / John Lewis Burckhardt, alias Șeic Ibrahim ibn Abdalla (1784 – 1817).  Dar redescoperirea nu a fost întâmplătoare.  Petra apare în operele scriitorilor antici (nu o dată Burckhardt îl citează pe Eusebiu din Cezareea) și în poveștile localnicilor.  Expediția lui era bine documentată și se baza pe toate aceste surse.

J. L. Burckhardt este una din figurile cele mai neobișnuite pe care le-am întâlnit vreodată.  El aparținea unei ilustre familii din Basel (Elveția), mari negustori de mătăsuri din tată în fiu.  Prin 1550, întemeietorul dinastiei a luat-o de soție pe fiica primarului și de atunci până în secolul XX, un reprezentant al familiei s-a aflat întotdeauna în consiliul de conducere al orașului.  Și nu erau numai înstăriți, ci și oameni de cultură.  Familia a dat un vestit istoric al artelor, un scriitor, un cineast, un diplomat… și un explorator.

Tânărul Burckhardt avea o extraordinară sete de cunoaștere.  După o educație clasică, cum se obișnuia pe atunci, el a studiat la Leipzig și la Göttingen.  Totul îl interesa.  A urmat cursuri de istorie, limbi străine, matematică, dar până la urmă a absolvit dreptul, sperând să intre în corpul diplomatic.  Dar nu a fost să fie.

În 1805, când războaiele napoleoniene erau în toi, a plecat la Londra, dar nu a reușit să obțină un post de diplomat.  Nici bani de acasă nu mai primea decât rar, așa că a ajuns practic muritor de foame.  (Poate că atunci a învățat să se mulțumească cu puțin – ceea ce avea să-i fie de mare folos mai târziu.)  Abia după doi ani a reușit să găsească un post: The Association for Promoting the Discovery of the Interior of Africa căuta pe cineva care să traverseze Sahara împreună cu caravanele de la Cairo la Timbuctu, să caute izvoarele fluviului Niger și, mai ales, să studieze potențialul comercial și materiile prime, să vadă dacă regiunea ar merita să fie colonizată. Întâi de toate s-a întors pe băncile universității, la Cambridge (pe cheltuiala angajatorului) ca să învețe araba, Coranul, dar, după obiceiul său, a urmat și alte cursuri: astronomie, chimie, mineralogie, botanică…  Devenise un om de o cultură practic universală. 

În 1809, la vârsta de 25 de ani, a plecat în Siria, unde a petrecut trei ani perfecționându-și araba, cunoașterea islamului și a obiceiurilor locale.  Era imperativ să umble deghizat în musulman, altfel ar fi fost privit cu neîncredere de localnici, în cel mai scurt timp ar fi fost jefuit și, mai ales, nu ar fi avut acces la diferite locuri cu caracter religios.  Cred că avea multe în comun cu Vámbéry, care a explorat Asia Centrală tot deghizat în musulman https://baabel.ro/2021/01/armin-vambery-orientalist-si-explorator/

În sfârșit, în 12 iunie 1812 a pornit la drum – mai călare, mai pe jos, din Damasc prin podișul Golan, pe la Marea Galileii, prin Valea Iordanului, apoi prin Iordania de azi (pe atunci totul aparținea provinciei otomane Siria), pentru a ajunge la Cairo și a-și lua în primire postul.  Cunoaștem aventurile lui, pentru că el a ținut un jurnal amănunțit pe care l-a trimis la African Association, fiind apoi publicat postum, în 1822.  Cartea poate fi citită aici și e fascinantă. https://archive.org/details/in.ernet.dli.2015.22956/page/n4/mode/1up?view=theater 

Teoretic, regiunea făcea parte din Imperiul Otoman, dar era într-o completă anarhie.  Triburile de beduini (păstori nomazi) se războiau între ele și felahii (agricultorii din oaze) erau nevoiți să plătească tribut celui mai puternic.  Drumurile erau extrem de periculoase.  Impresiile lui Burckhardt sunt ambivalente: pe de o parte admira ospitalitatea localnicilor care se certau între ei pentru onoarea de a-l găzdui, pe de altă parte localnicii l-au escrocat și l-au jefuit oricând aveau ocazia.  Și, de fapt, se afla la cheremul lor, deoarece hărți încă nu existau și pentru a călători era nevoit să angajeze ghizi locali.  

În 22 august 1812 se afla pe drum de la Shoubaq înspre Aqaba. Drumul era destul de bun, „cu ușurință putea fi făcut practicabil pentru artilerie”, scrie el.  Dar ca să părăsească drumul drept pentru a vizita antichitățile din Wady Mousa (Valea lui Moise), trebuia să ofere ghidului un pretext credibil.  În aceeași vale se afla un sanctuar musulman, mormântul profetului Haroun (Aaron) și el i-a spus ghidului că făcuse un legământ să sacrifice o capră la mormântul profetului – ce poate fi mai întemeiat pentru a face un ocol?  (Wady Mousa este o oază unde astăzi se află un oraș bazat în principal pe turismul spre Petra.)

Dar să-l lăsăm să povestească el însuși.  Am angajat un ghid la Eldjy ca să mă conducă la mormântul lui Haroun și l-am plătit cu o pereche de potcoave vechi. Urmând pârâul spre apus, valea se îngustează și încep antichitățile din Wady Mousa.  Regret că nu pot să le descriu mai detaliat, dar știu cu cine am de-a face, sunt lipsit de apărare în mijlocul unui deșert unde nu mai călcase picior de străin și o cercetare mai atentă a acestor lucrări ale necredincioșilor m-ar fi făcut suspect că sunt un vrăjitor în căutare de comori.  Cu siguranță m-ar fi prins și nu aș mai fi putut să-mi continui drumul – dacă nu și mai rău – și mi-ar fi furat puținii bani pe care îi mai am și, mai ales, jurnalul.  În viitor, călătorii vor putea veni cu protecție armată, localnicii se vor obișnui cu străinii și atunci antichitățile din Wady Mousa vor fi recunoscute ca unele dintre cele mai curioase relicve ale artei antice. (Pagina 421). 

După ce am umblat vreo 20 de minute printre stânci, am ajuns într-un loc unde drumul se lărgește și defileul se unește cu un altul dinspre sud.  Direct în fața ieșirii ne-a întâmpinat un monument săpat în stânca verticală.  Așezarea și frumusețea lui sunt calculate în mod special ca să lase o impresie extraordinară asupra călătorului care tocmai iese dintr-un coridor atât de lung și de întunecos, aproape subteran.  Localnicii numesc acest monument Kasr Faraun (Castelul Faraonului; crezând că aceasta a fost o reședință princiară, numai că era mai degrabă un mormânt princiar.  Este una din cele mai elegante rămășițe ale antichității din întreaga Sirie și este atât de bine păstrată de parcă ar fi fost de dată recentă. (Pagina 424 – 425)

Oricât de mare ar fi fost pericolul de a se da de gol, Burckhardt lasă descrieri foarte detaliate ale monumentelor, chiar și câteva schițe.  Iar concluzia lui este:

După mărturiile autorilor clasici citați în „Palaestina” lui Reland, e foarte probabil că ruinele din Wady Mousa sunt cele ale orașului antic Petra, mai ales că și Eusebius scrie că mormântul lui Aaron e lângă Petra.  M-am convins că între Marea Moartă și Marea Roșie acestea sunt singurele ruine importante.  Dar dacă sunt într-adevăr ruinele Petrei, decizia o las învățaților.  (Pagina 431)

Ajuns, în sfârșit la Cairo, Burckhardt s-a interesat de o caravană înspre Fezzan (sudul Libiei de astăzi), sperând să continue apoi spre Timbuctu, Mali.  Dar din diverse motive, (furtuni de nisip, molime…) călătoria s-a tot amânat.  Între timp, Burckhardt a făcut alte explorări.  A plecat cu barca pe Nil în sus și pe drum a descoperit Templul lui Ramses al II-lea de la Abu Simbel, cu statuile lui colosale.

Cum călătoria se tot amâna, a plecat încă o dată pe Nil în sus, ajungând până în Etiopia, de unde a lăsat descrieri cutremurătoare ale comerțului cu sclavi.  A fost și în Sinai.  A traversat Marea Roșie, ajungând la Jedda.  El a fost primul european care a făcut pelerinajul la Mecca și a descris locurile.  (Dar, cum existau unele dubii asupra identității lui, a trebuit să treacă întâi un examen al cunoștințelor sale de Coran și să convingă comisia că e „musulman de bună credință”.)  A primit și un certificat care îi dădea dreptul să poarte titlul de hagi.

Până la urmă nu a mai apucat să facă drumul spre interiorul Africii.  Nu a rezistat la condițiile grele și s-a stins din viață la numai 32 de ani, răpus de malarie și de dizenterie.  A fost înmormântat ca musulman la Cairo.  Dar jurnalele lui au fost de mare folos exploratorilor care i-au urmat și ele sunt citite cu interes până astăzi.

Hava Oren

Bibliografie:

https://de.wikipedia.org/wiki/Johann_Ludwig_Burckhardt

Sursa imaginilor:

!. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Johann_Ludwig_Burckhardt.png Unknown author, Public domain, via Wikimedia Commons

2. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Kirschgarten.jpg Dr. Nachtigaller, CC BY-SA 4.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/4.0>, via Wikimedia Commons

3. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Travels_to_Syria_and_the_Holy_Land.jpg  Public domain, via Wikimedia Commons

4. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:David_Roberts_-_Petra,_Eastern_End_of_the_Valley_-_1927.127_-_Cleveland_Museum_of_Art.jpg David Roberts, CC0, via Wikimedia Commons

5. https://universes.art/en/art-destinations/jordan/petra/al-khazneh/lithograph-19th-century  Wellcome Collection CC-BY Creative Commons.

6. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:David_Roberts_Great_Temple_Aboo_Simbel.jpg  David Roberts, Public domain, via Wikimedia Commons

7. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Haddsch-Urkunde_von_Scheich_Ibrahim.jpg Historisches Museum Basel, Public domain, via Wikimedia Commons