Școala a început de puține săptămâni și observ pe stradă tot mai mulți copii și adolescenți îmbrăcați în uniforme. Hainele sunt diferite de la o școală la alta, au un aspect lejer și comod, dar în același timp au o anumită sobrietate extrem de potrivită activității de învățare asociată de veacuri școlii. Cred că purtarea unei uniforme este bine venită și le dă copiilor un sentiment de importanță sporită a activității lor zilnice, precum și o apartenență la comunitatea pe care o vor păstra de-a pururi în minți și inimi.

Chiar azi am avut norocul de a mă afla la câțiva pași în spatele a doi tineri de vreo 15-16 ani, probabil liceeni – un băiat vorbăreț și o fată cu păr castaniu lung, ușor mai înaltă decât el căci la vârsta aceasta fetele cresc ceva mai repede. I-am îndrăgit pe loc, deși nici nu apucasem să le văd fețele. Erau atât de absorbiți în conversația lor despre școală și păreau atât de cuminți și serioși… M-au impresionat cu tinerețea lor fragilă și totuși atât de plină de puterea pe care o vor descoperi ei înșiși pe drumul lor. Uniformele lor, cămăși albastre și cardigane bleumarin cu însemnele școlii, le veneau foarte bine și îi individualizau față de ceilalți trecători.

Mi-am amintit de uniformele incomode ale anilor mei de școală, de cordeluța albă care aluneca mereu de pe părul fetelor și de cravatele care îi chinuiau pe băieți. În plus, dirigintele nostru cerea ca fetele să poarte un papion din catifea neagră la gât – alt motiv de chin…

Când ești tânăr și mergi la școală, nici prin cap nu-ți trece că peste zeci de ani îți vor reveni gesturi care te-au marcat sau care ți-au dat lumea peste cap, întâmplări care te-au chinuit poate mult timp, vorbe rele sau dimpotrivă, vorbe bune pe care nu le vei putea uita.

Eram în clasa a șasea, la ora de limba română, predată de o profesoară excepțională din orășelul unde am crescut. Noi îi spuneam Tovarășa Natalia. Era un om extrem de respectat pentru corectitudinea ei și pentru felul în care se dedica elevilor la orele ei zilnice, doar româna era materie de bază. Țin minte cum scria pe tablă schița fiecărei lecții, îngrijit și citeț. Îmi plăcea mult scrisul ei. Cât de mult se constituie în modele dascălii noștri! Abia mult mai târziu, pe parcursul vieții ne vom da seama cine și cum ne-a influențat în atât de multe aspecte.

La una din orele Tovarășei Natalia am venit cu tema de casă nefăcută. În mod normal, asta era pentru mine ceva de neconceput, dar tocmai atunci în familia noastră avusese loc dispariția unei rude dragi și cu pregătirile de înmormântare și rude venite de departe, pur și simplu nu mi-am mai făcut tema. Tovarășa Natalia nu controla decât foarte rar întreaga clasă și eu speram să scap nedescoperită. Nu a fost așa. Profesoara a trecut pe la toți elevii și a verificat temele din caiete. Când a ajuns în dreptul meu, neștiind cum să mă scuz și, copleșită de rușine, am izbucnit în plâns. Pentru mine, reacția Tovarășei Natalia a fost uluitoare. S-a uitat la mine și mi-a spus:

– Nu plânge, liniștește-te, doar nu poți lăsa ca toată fericirea ta să fie ștearsă de o temă nefăcută!

Știa că nu îmi stă în obicei să fiu nepregătită, știa că o respectam foarte mult, iar acum am aflat că și ea, la rândul ei, mă respecta și faptul că eram atât de necăjită îi era greu de suportat.

Tovarășa Natalia mi-a adresat doar câteva cuvinte, dar ele au fost atât de importante, de potrivite și binevenite, încât după o jumătate de veac încă mă emoționează și nu am reușit să le uit. Profesoara mea de limba română nu era doar un dascăl de excepție, ci și un om de o mare sensibilitate – pe care nu o arăta ostentativ – și cu un caracter drept și extrem de corect dar, iată, nu rigid. Cu numai câteva cuvinte a știut să mă consoleze și să-mi arate că sunt iertată. Știa că bunătatea pe care mi-o arată mă va face să nu repet în vecii vecilor neglijența de care m-am făcut vinovată.

Am învățat de la adulți, observând astfel de comportamente, ce trebuie să faci ca să ai atu-ul asupra interlocutorului. Mă așteptasem să fiu certată și, când colo, am fost înțeleasă și iertată, iar efectul a fost infinit mai puternic.

Eram încă în școala primară, în clasa a patra, când am suferit pentru prima dată de bullying – acesta nu a fost inventat în zilele noastre, ci există, probabil, de când lumea și pământul.

În drum spre casă se lega de mine un băiat dintr-a șasea, dar probabil că era mai în vârstă. Cred că rămăsese repetent, pentru că era înalt și solid – sau poate așa îl vedeam eu, de frică. Nu mergeam singură, ci într-un grup de fete care locuiau în vecinătate, dar chiar și așa, el îmi făcea aproape zilnic mici mizerii: îmi arunca ghiozdanul într-un coș de gunoi, îmi punea piedică, mă trăgea de păr… Presupun că mă ochise ca fiind mai vulnerabilă, o pradă ușoară. Colegele mele încercau să-l alunge, dar în zadar. Totul a culminat cu un act de violență când, într-o zi, băiatul acela s-a apropiat și mi-a dat un pumn serios în stomac. Fetele m-au condus până acasă și i-au povestit mamei cum stăteau lucrurile de câtva timp. Mama s-a supărat rău, m-a consolat cum a știut și mi-a spus să nu-mi fac griji că va rezolva problema.

Mă întrebam oare ce va face mama mea, cum îl va pune la punct pe băiatul cu porniri violente. Abia după câțiva ani am aflat ce făcuse, cum reușise să schimbe dintr-o mișcare atitudinea băiatului. După ce i-l arătasem, ea l-a așteptat la ieșirea din clasă, l-a luat deoparte și i-a spus că fetița ei era mereu necăjită de un băiat mai mare care îi făcea mizerii. Și pentru că o știa și o respecta pe mama lui, l-a rugat să aibă grijă de mine și să mă apere de băiatul cel răutăcios. I-a spus că, de vreme ce o cunoaște pe mama lui, este sigură că el este bine crescut și se poate bizui pe el. Inutil să spun că în vecii vecilor nu am mai fost necăjită!

Mama a fost educatoare timp de 38 de ani, știa să citească oamenii și știa cum să-i manipuleze în sens pozitiv. Fie-i odihna în lumină, că multe vieți a atins! Chiar și azi, după zeci de ani de la dispariția ei, memoria îi este păstrată în orășelul din care am pornit în viață. Soarta m-a purtat pe multe drumuri – unele grele, altele luminoase – pe care le-am parcurs însoțită de amintirea oamenilor care mi-au influențat copilăria. Ei sunt prezenți în lumea pe care o păstrez încă în sufletul meu și pentru ca ei să nu dispară cu totul, scriu despre aceste întâmplări demult trecute care au lăsat urme de neșters.

Anca Laslo