Să începem cu sfârșitul: am găsit o lume întreagă! Dar asta încă nu știam în 2006, atunci când s-a născut ideea nebunească de a face scufundări în Marea Moartă. A durat trei ani până când visul îndrăzneț a devenit realitate și de atunci m-am scufundat în apele verzi ale lacului de aproape 150 de ori.

Cum am ajuns să fac scufundări în Marea Moartă

Marea Moartă, faimoasă pentru peisajele ei captivante, înconjurată de munți sălbatici și cu răsărituri uluitoare, este un lac extrem de sărat, lung de cca 70 km și cu o adâncime care ajunge la peste 300 m. Începând din mijlocul secolului XX, apa Iordanului fiind folosită în alte scopuri, debitul râului a scăzut drastic și lacul „se usucă” treptat, pierzând peste 1 metru adâncime pe an. Ca urmare, apa devine tot mai sărată, ajungând la cca 350 de grame de sare pe litru de apă, de zece ori cât apa oceanelor. Geologia locului a dus la o compoziție unică a apei lacului – pe lângă sare de bucătărie, ea conține cantități mari de săruri de magneziu și calciu, care îi dau și gustul amar. Dar nu v-aș recomanda să o gustați, pentru că e toxică, poate fi chiar fatală.

Dorința mea de a face scufundări în Marea Moartă a pornit de la povestea biblică a prăbușirii Sodomei și Gomorei, două orașe plasate de arheologi în zona Mării Moarte. Patru mii de ani mai târziu, Michael Sanders, un căutător de comori, cercetător biblic și arheolog amator, a adus un submarin (galben!) și a pornit să caute ruinele celor două orașe pe fundul Mării Moarte. Iată o documentare a acelei expediții (deși unele lucruri trebuie privite cu rezerve).

Submarinul a oferit o ocazie unică geologilor Zvi Ben Avraham și Michael Lazar să observe fundul Mării Moarte de aproape, nu doar cu sonare de la suprafață, și ei au descoperit ceva neașteptat: pe fundalul alb și sărat erau pete mari, roșii, la adâncimi de până la 200 m.

Ce e atât de special la petele roșii? Roșul este adesea culoarea vieții în ape foarte sărate. Dacă ați văzut vreodată bazine evaporare pentru producția sării, de exemplu la Eilat (Israel), Alicante (Spania), Portorož (Slovenia) sau din Golful San Francisco, probabil ați remarcat culoarea roșie a apei. Acea culoare vine de la microorganisme iubitoare de sare, puternic pigmentate.

Golful San Francisco văzut din avion. Bazine cu concentrații diferite de sare favorizează dezvoltarea unor microorganisme diferite, de culori diferite.

Marea Moartă nu este chiar atât de moartă cum îi spune numele, microorganisme iubitoare de sare se cunosc aici încă din anii 1930. Totuși, compoziția unică a sărurilor nu le permite să se înmulțească suficient ca să coloreze în roșu întregul lac. Rareori, după ploi abundente, când apa de la suprafață se diluează parțial, lacul devine roșu de viață. Ultima dată s-a întâmplat în 1992. Așa că vă puteți imagina adrenalina stârnită de petele roșii de pe fundul lacului. Totuși, așa cum insista conducătorul meu de doctorat de atunci, Aharon Oren, în natură există și alte lucruri roșii – fierul, de exemplu. Deci trebuie să luăm probe și să confirmăm. Din păcate (sau poate nu), Michael Sanders plecase demult, cu submarin cu tot.

Câțiva ani mai târziu, în 2005, a intrat în scenă un tânăr doctorand – adică eu – care era și scafandru entuziast și instructor de scufundări. Să mă scufund la 200 m pentru a preleva mostre din petele roșii de pe fundul Mării Moarte? Inutil să spun că acea scufundare nu a avut loc.

Totuși, ideea de a mă scufunda în Marea Moartă și de a o explora direct s-a înrădăcinat adânc și am căutat orice ocazie de a o materializa. Și ocazia apărut în 2009. O echipă de oameni de știință germani și israelieni condusă de Jonathan Laronne de la Universitatea Ben Gurion și Christian Siebert de la Institutul UFZ din Halle/Saale, Germania, studia izvoarele de pe fundul Mării Moarte. Ei plănuiau să ia probe cu un furtun coborât de pe o barcă în gura izvorului. Dar planul s-a dovedit la fel de nerealist ca și scufundarea mea de 200 m. Tot ce primeau era apă din Marea Moartă. Așa că au intrat în scenă scafandrii!

Primele încercări, aprilie 2009

În pregătire pentru misiune, l-am recrutat pe fratele meu, Ariel Ionescu, neurobiolog și, la fel ca mine, instructor de scufundări, și am pornit spre țărmul nordic al Mării Moarte pentru a înțelege ce înseamnă, de fapt, să faci scufundări aici. Neștiind la ce să ne așteptăm, am adus cu noi niște greutăți și o singură mască facială completă – mai multe nu aveam.

Greutăți?? Da, pentru că apa este atât de densă încât am fi plutit la suprafață și ca să ne scufundăm ne trebuiau greutăți suplimentare. Am calculat că va trebui să adaug 20 kg. Dar socoteala de acasă nu se potrivește întotdeauna cu cea din târg. Nici măcar 25 kg nu au fost de ajuns. Nevrând să ne întoarcem acasă cu coada între picioare, am improvizat. (Nu e un comportament exemplar pentru un instructor de scufundări!) Am luat o piatră de pe țărm și, strângând-o în brațe, am reușit să ne scufundăm. Nu am înotat departe, dar a fost suficient pentru o primă impresie despre peisajul submarin, aproape selenar, al Mării Moarte.

Prima campanie de cercetare la Einot Zukim (Ein Fescha), mai 2009

A găsi parteneri pentru o scufundare în Marea Moartă nu a fost o problemă, erau chiar mai mulți doritori decât locuri. Mulți prieteni, colegi și studenți, toți scafandri experimentați, m-au însoțit de-a lungul anilor în explorarea adâncurilor Mării Moarte și tuturor le sunt recunoscător pentru ajutor, sprijin și încredere reciprocă într-un mediu atât de provocator.

Prima scufundare în Marea Moartă a rămas memorabilă ca un anticlimax. Cu cât așteptările sunt mai mari, cu atât și dezamăgirea e mai mare. Punctul de plecare a fost un mic golf lângă izvoarele de pe țărm de la Einot Zukim. Izvorul subacvatic pe care voiam să-l investigăm se afla la vreo 500 m spre nord. Înotul nu era opțiunea ideală la aproape 40°C, cu măști faciale complete și cu greutăți. Partea aceasta va mai reveni, de multe ori! De data aceasta însă, partenerul meu și cu mine am fost trași de o barcă până la locul scufundării. S-a dovedit la fel de neplăcut ca înotul, doar mai rapid.

Izvorul subacvatic era o mică gaură în nisip, din care ieșea apă. Am făcut câteva poze, am colectat apă din orificiu și… cam atât. Nu am văzut nimic deosebit, niciun fel de pete roșii, un deșert subacvatic. Nu că m-aș fi așteptat la pești, dar recunosc că am fost dezamăgit.

Altă zi, alt partener, altă aventură. Am decis să căutăm pete roșii la adâncimi mai mici. Pornind dimineața devreme ca să evităm căldura, am înotat spre larg cu barca înaintea noastră. La vreo 150 m de țărm, am decis să coborâm. Barca a lăsat o frânghie cu o greutate și noi am urmat-o. Era a doua mea scufundare oficială în Marea Moartă. Prima fusese la 5 m adâncime. Alunecând pe frânghie, am trecut de 10 m, 15 m, 20 m și tot nu se vedea fundul. Amândoi eram scafandri certificați trimix[1], cu multe scufundări adânci în palmares, dar nu în Marea Moartă. Am decis să mai coborâm. La 25 m, cu o vagă licărire a fundului, frânghia s-a terminat, dar noi am continuat. Lumina era slabă, vizibilitatea cel mult 2-3 m. Fundul era format din cristale de sare cu muchii ascuțite. Un strat subțire de sedimente îi dădea o nuanță brună. Panta părea să coboare la infinit. Ajunși la 35 m, am realizat că oricum nu vom putea vedea pete roșii din cauza luminii slabe și după vreo 20 de minute am decis să urcăm.

După o urcare lentă și oprirea de siguranță, am ieșit la suprafață, dar barca plecase! Surprinși, am înotat până la țărm. Colegii din barcă încercau să ne semnalizeze ceva, dar nu îi auzeam. Ne-am întâlnit 20 de minute mai târziu pe țărm. Se pare că, în timp ce așteptau să ieșim la suprafață, fundul vechii bărci pneumatice a Universității a cedat în fața apei dure a Mării Moarte, începând să se dezlipească. Pentru a salva barca și echipamentul, trebuiau să ajungă cât mai repede la mal. Mai târziu am primit alte bărci, fiecare cu povestea ei. Poate cea mai amuzantă a fost când „a murit motorul” și am folosit o umbrelă de soare ca pe o pânză pentru ultimii 2 km până la locul de eșantionare.

Scufundarea. WOW!

Următoarea destinație, Plaja Stâncilor Dragot, a rămas până astăzi centrul tuturor expedițiilor noastre. Astăzi, fundul lacului coboară abrupt la câțiva metri de la intrarea în apă. În 2009, intrarea și ieșirea din apă era partea cea mai dificilă. Era o loterie. Pe unde să mergem ca să nu ne scufundăm în nămol? Nămolul Mării Moarte este cunoscut pentru proprietățile sale curative, dar când te afunzi pe neașteptate până la brâu, cărând aproape 60 kg de echipament (greutăți de plumb și butelie de oțel), nu e amuzant și cu atât mai puțin atunci când, încercând să te scoată, colegii bine intenționați te zgârie și te taie cu cristale de sare ascuțite din nămol.

Ghidați de un observator pe țărm, am pornit într-o primă scufundare exploratorie. De la suprafața apei nu se vedea nimic, dar coborând, în fața noastră a apărut o deschidere neagră cu un diametru de cca 10 m. Nu puteam vedea înăuntru. Din ea ieșea un „nor” de apă dulce care se amesteca cu cea sărată dimprejur. Totul apărea neclar, datorită refracției luminii. Să îndrăznim să intrăm în gaură? Nu am putut rezista tentației. Și a meritat.

Rămânând aproape de pereții izvorului, scufundarea s-a transformat într-o călătorie în timp. Izvorul avea vreo 6 m adâncime și fiecare strat, gros de un milimetru, era format din sedimentele acumulate într-un sezon: vara alb, iarna brun-cenușiu. Fiecare metru era o jumătate de mileniu, șase metri – înapoi în zilele regelui David. Pe măsură ce coboram înapoi în timp, vizibilitatea devenea mai bună. Podeaua izvorului era acoperită de un covor bacterian alb, printre care curgeau câteva firicele de apă dulce. Era primul semn de viață pe care îl puteam vedea cu ochiul liber, fără microscop, fără analize ADN. Pur și simplu acolo, în fața noastră, izvoarele dulci permiteau vieții microbiene să prolifereze, aproape la fel ca în orice alt lac.

De acolo, călătoria a devenit tot mai palpitantă. Zona Dragot e ca un cașcaval elvețian, cu izvoare la fiecare 10-15 m, unele adânci de 20 m, altele de numai 2-3 m, unele înguste, altele largi. Erau și sisteme conectate prin pasaje, unde puteai înota dintr-un izvor în altul. De-a lungul următorilor patru ani am prelevat probe din multe dintre aceste izvoare, studiind apa și microorganismele lor. Fiecare scufundare m-a convins că Marea Moartă nu este lipsită de viață, ci sub suprafața ei tăcută și sărată se ascunde o lume întreagă care așteaptă să fie descoperită.

Marea Moartă mai adăpostește și alte taine, de pildă izvoare fierbinți, cu apă care țâșnește la 45-60°C, sau izvoare aflate la peste 300 m adâncime, descoperite prin scanări făcute de la suprafață.

Poate una dintre surprizele cele mai uimitoare, dezvăluită de curând, sunt câmpurile de „hornuri” de sare. Acestea se formează din straturi succesive de sedimente care se depun ca un inel în jurul gurii izvorului. Cu timpul, inelul se îngroașă și devine ca o „țeavă” sau chiar ca un „coș de fabrică”, gros de până la doi metri. Scufundându-te printre ele, te simțit ca și cum ai pluti printre stalagmite, într-o peșteră deschisă. A fost o experiență copleșitoare care ne-a lăsat uimiți de puterile creatoare ale Naturii și ale Mării Moarte.

Acum, ca lider al unui grup de cercetare la Universitatea Tehnică din Berlin, sper să putem continua să descoperim și să studiem minunile Mării Moarte.

Danny Ionescu

Sursa ilustrațiilor:

1, 3, 4, 5. Christian Lott (Hydra institute https://www.hydramarinesciences.com/ )

2. https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Salt_ponds_SF_Bay_(dro!d).jpg dro!d from Atlanta, Georgia, CC BY-SA 2.0 <https://creativecommons.org/licenses/by-sa/2.0>, via Wikimedia Commons

---

[1] Trimix este un amestec de oxigen, azot și heliu folosit în scufundări la adâncimi mari.