Cititorii își vor aminti de scriitoarea Jill Culiner din mai multe articole apărute în ultimii ani în revista Baabel:

https://baabel.ro/2022/12/pe-jos-spre-america-i/,

https://baabel.ro/2023/01/pe-jos-spre-america-ii/,

https://baabel.ro/2023/01/soarta-imigrantilor-evrei-in-canada/,

https://baabel.ro/2022/12/un-trubadur-evreu-din-veacul-al-xix-lea/

Pentru cartea Finding Home. In the Steps of the Jewish Fusgeyers, ea a traversat România pe jos și a câștigat “Premiul pentru Istoria evreilor din Canada”. Pentru biografia unui poet aproape uitat de limbă idiș, A Contrary Journey with Velvel Zbarzher, Bard, ea a străbătut Ucraina, România și Turcia. Pentru cartea ei cea mai recentă, Those Absent on the Great Hungarian Plain, ea a trăit câțiva ani în Ungaria, la țară. Cartea a primit primit “Premiul literar evreiesc din Canada pentru memorii” pe anul 2024. Povestea de față este o amintire din această perioadă.

Expoziția fotografică a lui Jill Culiner despre evreii europeni care nu mai sunt, La Mémoire Effacée, a fost prezentată în Franța, Canada și Ungaria sub auspiciile Ministerului de Externe al Franței și UNESCO.

Mai multe amănunte despre ea se găsesc aici: https://www.jillculiner-writer.com/

Hava Oren

Dispăruţi

Pe străduțe lăturalnice, pe lângă vile noi, cu grădini decorate cu pitici de ghips, mori de vânt și măgăruși din plastic cu ghivece de flori, Ágnes și cu mine ne îndreptăm spre strada principală cu magazinele ei moderne. Ea, ultima evreică din orașul Tiszafüred, îmi arată unde se aflau odinioară, înainte de război, casele și afacerile evreiești. Ajungem la un petec de grădină părăginită din spatele școlii.

– Pe vremuri aici era o căsuță și alături două morminte, spune ea. Morminte evreiești, cred. În copilărie locuiam chiar acolo, într-o casă care a fost dărâmată pentru a face loc supermarketului, și am văzut pietrele funerare.

Pășim peste gardul scund, ne croim drum printre bălării, dar nu găsim nimic. Pe cărarea crăpată, un muncitor împinge o roabă care scârțâie de-ți rupe inima. Ne apropiem de el. Ágnes îl întreabă de morminte. Omul, sfrijit și cu o mustață stufoasă, pare stânjenit:

– Săptămâna trecută am sfărâmat lespezile. Directorul școlii zicea să le spargem și să folosim bucățile în zidul nou, ăla de acolo.

La nici trei metri de noi, zidul de ciment se întinde de-a lungul curții școlii.

– Așa stau lucrurile pe aici, spune Ágnes, resemnată.

Dar eu sunt indignată.

– Ce lucruri? De ce le-au distrus? Pentru că erau morminte evreiești?

– Posibil.

– Hai să vorbim cu directorul, să vedem ce zice.

– Nu se poate. O să avem neplăceri.

– Ce neplăceri?

– El e de dreapta, e cu primarul și cu guvernul. Dacă fac probleme, e în stare să taie fondurile bibliotecii unde lucrez. Va trebui să închidem și toți opt vom rămâne pe drumuri.

– Atunci vorbesc eu cu el între patru ochi. Eu nu sunt de aici și tu nu vei fi implicată.

– Te rog, imploră Ágnes. Mai așteaptă. Lasă-mă să pun întâi câteva întrebări. Nu știi cât de rău merg lucrurile aici. Uneori primesc scrisori de ură sau corespondența îmi e deschisă înainte de a o primi. Odată am găsit în cutia poștală hrană pentru câini și un bilet pe care scria: «Mâncare pentru câini evrei». Și într-o zi, patronul barului din colț, antisemitul de el, m-a urmărit cu mașina. Eram pe bicicletă și a încercat să mă doboare, să mă calce.

***

Două zile mai târziu iau autobuzul din Tiszaörs și mă întâlnesc din nou cu Ágnes la Tiszafüred.

– Nu poți să vorbești cu directorul despre morminte, spune ea. Am vorbit cu el ieri, l-am întrebat de ce au distrus mormintele. El mi-a râs în nas și mi-a răspuns: «Ce-ți pasă ție? Oamenii ăia oricum erau morți.» După aceea m-am dus să vorbesc cu o bătrână care stă aici, în oraș. Tatăl ei era evreu, doctor. Ea mi-a spus că își amintește de pietrele funerare din grădină, dar nu mai știe ce era scris pe ele. După câteva ore m-a sunat și mi-a spus că, de fapt, nu-și mai amintește de morminte. Nu voia probleme, nu știa nimic. Vezi? Toată lumea știe că suntem prietene și e periculos.

Oare oamenii încercau să șteargă memoria evreilor din acest oraș? Nu ajunge că, în afară de Ágnes, toți au dispărut? Oare comunitatea evreiască din Budapesta ar fi interesată de această poveste? Probabil că nu. Dar poate că Steve ar fi.

Pe Steve, nesuferit, jenant, agresiv, l-am întâlnit la conferința despre Holocaust din Budapesta. O parte a timpului locuia la Los Angeles, pentru că ura Ungaria, țara sa natală. Era fiul unor supraviețuitori ai Holocaustului: „Îl auzeam pe tatăl meu țipând noaptea. În fiecare noapte avea coșmaruri despre ceea ce văzuse.” Acum Steve conducea o organizație caritabilă internațională și era un om influent. L-am sunat. Sigur că el va fi ști ce e de făcut.

Furios, a spus că a doua zi ne va trimite jurnaliști aici, în estul țării. O să mă întâlnesc cu ei? O să le arăt unde au fost mormintele?

– N-o amesteca pe Ágnes, pentru ea e periculos. Tu ești străină, pentru tine e altfel.

A doua zi dimineața sosesc trei jurnaliști de la Budapest Sun și eu îi duc în curtea școlii. Muncitorul e tot acolo și împinge aceeași roabă care oftează din greu. Jurnaliștii se apropie și îl întreabă despre morminte. Dar astăzi e dușmănos:

– Morminte? Ce morminte? Niciodată n-am văzut aici morminte. Nu știu nimic.

Cu un aer ciudat de satisfăcut, jurnaliștii intră în curtea școlii și îi întreabă pe elevi. Dar toți au fost avertizați, evită privirile jurnaliștilor și numai doi răspund. Nu, nu au văzut niciodată pietre funerare în grădina alăturată, la numai câțiva metri distanță.

– Pleacă de aici, îmi spune un jurnalist. Ar putea fi riscant.

– Cum să fie riscant? Doar nu locuiesc aici. Locuiesc la cincisprezece kilometri distanță.

– Ar putea să fie repercusiuni și tu ești străină.

Fac ce mi se spune și, două ore mai târziu, ne întâlnim din nou lângă fosta sinagogă, acum un magazin de haine second-hand. Ei s-au dus să vorbească cu directorul școlii, dar acesta a șters-o pe ușa din dos și s-a refugiat la primărie.

– Are o ședință importantă cu primarul, nu are timp de interviuri, le-a spus secretara.

Jurnaliștilor li s-a interzis să intre în clădirea primăriei, au așteptat afară, dar directorul școlii a fugit din nou pe ușa din dos, ba chiar a părăsit orașul. Prin intermediul secretarei, primarul a declarat că nu știe nimic despre morminte.

La telefon, Steve e furios.

– Povestea nu se va termina aici!

Dar se pare că nu mai putem face nimic și jurnaliștii se întorc la Budapesta.

***

Două săptămâni mai târziu, la Muzeul Kiss Pal are loc vernisajul expoziției mele, La Mémoire Effacée. Au venit din nou jurnaliști și echipe de televiziune. De data aceasta, Tamás, istoric și prieten al lui Ágnes, este dispus să vorbească despre morminte, dar numai în privat.

– Și numai dacă numele meu nu este menționat nicăieri și dacă opriți camerele și reportofoanele. Am o soție și doi copii mici. Nu vreau să-i pun în pericol.

– Ce fel de pericol?

– Probabil aș primi amenințări și cu siguranță mi s-ar refuza orice noi granturi de cercetare din partea instituțiilor susținute de guvern.

Jurnaliștii și-au pus deoparte echipamentul.

– Da, a spus Tamás, îmi amintesc că am văzut pietrele funerare. Directorul școlii a cerut să fie distruse, dar probabil că acum îi pare rău. De ce a făcut-o? Numai din prostie. Erau mormintele a două persoane: un evreu și o femeie calvinistă. Mulți ani au trăit împreună în casa modestă care se afla acolo pe vremuri. Se iubeau, deși nu erau căsătoriți, și când au murit, au fost îngropați unul lângă altul în grădină. În felul acesta, puteau fi împreună pentru eternitate. Altfel evreul și creștina ar fi fost înmormântați în cimitire diferite.

– Nu aveau copii?

– Ba da, un fiu. E bătrân și retardat. E clopotarul bisericii și nu știe nimic despre vechea poveste.

– De unde frica tuturor de a vorbi despre cele două morminte? – întreb eu. De ce e un subiect atât de controversat?

Tamás zâmbește.

– Politică. Directorul este politician și dacă critici guvernul, întotdeauna vor fi repercusiuni. Oamenii de aici sunt precauți. Până astăzi le spunem copiilor noștri să nu repete ceea ce se spune în casă. Comunismul s-a terminat, dar mentalitatea a rămas.

(traducere din egleză Hava Oren)

Jill Culiner

Foto credit: Jill Culiner