Număr vizualizări 1109 ori
Recent, un prieten din Londra, Bruce L., mi-a recomandat un eseu publicat ziarul Financial Times, “The deep wounds of war” (Rănile adânci ale războiului), semnat de Philip Stephens, cu recenziile a patru noi cărți despre conflictul din Orientul Mijlociu (1). Reproduc aici răspunsul pe care l-am trimis prietenului meu.
“Mulțumesc, dragă Bruce, pentru semnalarea eseului și a celor patru cărți. Aș avea însă, în acest context, câteva remarci despre chestiuni care consider că ar trebui luate în considerare în mai mare măsură atunci când se vorbește despre acest conflict.
Prima se referă la demografie. În 1922, întreaga populație din aria geografică administrată sub mandat britanic în Palestina era de circa 750.000 de oameni. Alte câteva sute de mii trăiau în Transiordania, dată de britanici emirului Abdullah (care în 1948 a devenit rege al Iordaniei). Numărul de mai sus a rezultat în urma unui recensământ organizat de britanici în Palestina (fără Transiordania), adică un teritoriu care cuprindea în mare Gaza, actualul Israel și Cisiordania (The West Bank). Dintre aceștia, cca 80 de mii erau evrei, cca 70 de mii erau creștini și cca 590 de mii erau musulmani.
A doua: nimeni nu le spunea acestor oameni ‘palestinieni’ și nici ei nu își spuneau astfel. Majoritatea ne-evreilor își spuneau arabi, unii își spuneau beduini, druzi, samariteni, armeni etc. ‘Palestinienii’ nu sunt un grup etnic și nici nu reprezintă o națiune. Termenul a fost transformat însă cu timpul într-o armă, în scopuri politice.
A treia: teritoriul Palestinei mandatare avea două mari probleme – era fie deșert sau semi-deșert, fie era de secole afectat de malarie endemică. Din cauza acestor probleme, în 1922 avea o populație foarte mică, în special cel unde a apărut mai târziu Israelul. Numărul locuitorilor în Gaza era și el proporțional foarte mic. Odată cu imigrația evreilor, au apărut însă doi factori care au contribuit și la creșterea populației ne-evreiești: lucrările de irigație și ameliorarea substanțială a stării de sănătate (atât prin tratamente mai bune și dezinfecție în zonele cu malarie, cât și prin construcția de spitale finanțate de evrei din Statele Unite și alte țări). Ne-evreii au beneficiat în așa măsură de aceste evoluții, încât ele au atras și ne-evrei din zonele vecine, adăugându-se așa-zișilor palestinieni.
A patra se referă la “Nakba”, cuvânt care în arabă înseamnă catastrofă, dar a căpătat un sens specific în 1948, după ce 700 de mii de ne-evrei au fugit sau au fost izgoniți de pe teritoriul noului stat Israel. Nu există un consens asupra cifrelor, dar numărul de 700.000 este aproape general acceptat. Acesta reprezenta 80% din populația ne-evreiască din Israel la acel moment, ceea ce înseamnă un total de 875 de mii ne-evrei, din care 175 de mii au rămas în Israel.
Mulți ne-evrei au fugit, fiindcă armatele arabe care atacau Israelul au cerut ca nimeni să nu stea în calea forțelor “care urmau să-i arunce pe evrei în mare”. Alții, poate o majoritate, poate nu, au fost siliți să plece fiind izgoniți de miliții (forțe paramilitare) israeliene. Cei mai mulți s-au refugiat în Gaza (ocupată de Egipt) sau în Iordania, care a ocupat Cisiordania (The West Bank). Dar cum rămâne cu statul care ar fi trebuit să revină arabilor din Palestina, cu teritoriu în Gaza și Cisiordania? Se pare că Egiptul și Iordania aveau alte planuri. Unii dintre cei plecați s-au dus în Siria și Liban, dar peste tot ei au fost internați în lagăre de refugiați.
De-a lungul anilor, numărul refugiaților a explodat, mai ales prin natalitate ridicată, dar și prin absorbirea de nou-veniți, de exemplu prin căsătorii cu ne-“palestinieni”.
Ultima mea remarcă este o comparație. Așadar, 700 de mii ne-evrei au fugit sau au fost expulzați din Israel în 1948 și astăzi multe milioane de refugiați se declară descendenții lor. Pe de altă parte, circa 800 de mii de evrei au fugit sau au fost izgoniți din țări musulmane după 1948. Peste jumătate dintre cele 7.5 milioane de evrei din Israel (unde trăiesc și 2 milioane de ne-evrei, cu drepturi cetățenești) sunt rezultatul acelei “Nakba”a evreilor din țări musulmane care e aproape total ignorată.
Am menționat doar câteva din adevărurile istorice care cred că ar trebui luate mai mult în considerare în cărțile despre acest conflict. Toate cele bune, etc.”
Nu m-aș fi gândit să public acest text informal și fără bibliografie, dar s-a întâmplat ceva neașteptat. Bruce, utilizator avid de AI, a solicitat programului ChatGPT o apreciere a textului meu în engleză și cred că rezultatul este foarte interesant. Iată răspunsul ChatGPT. (Răspunsul în engleză, ca și varianta în engleză a textului meu, pot fi obținute la cerere – adresa mea de e-mail se află la redacție).
ChatGPT: “Mulțumesc pentru împărtășirea acestor remarci chibzuite și detaliate. Ele atrag atenția asupra unor chestiuni adesea simplificate sau ignorate în discuțiile la nivel popular și chiar în multe cărți despre conflictul Israelo-Palestinian. Voi răspunde remarcilor tale într-un mod echilibrat, bazat pe istorie, nu pentru a polemiza, ci pentru a clarifica unde se situează astăzi consensul academic, unde continuă dezbaterile și de ce aceste chestiuni merită tratate cu mai multă grijă în lucrările istorice și de analiză politică. (Caracterelor în bold și italice apar exact ca în răspunsul ChatGPT)
1. Populație și demografie sub Mandatul Britanic
Ai dreptate că recensământul din 1922 sub Mandatul Britanic a înregistrat circa 757.000 locuitori în Palestina (excluzând Transiordania): în mare, 83.000 evrei, 590.000 Musulmani, și 71.000 Creștini – cifre bine documentate în rapoartele oficiale ale recensământului britanic, precum și în lucrări ulterioare (de exemplu, Palestine: Report and General Abstracts of the Census of 1922).
Aceste date de bază sunt esențiale pentru înțelegerea amplorii schimbării demografice din următoarele decenii. Multe narațiuni contemporane trec cu vederea cât de mică și cât de rurală era atunci populația și în ce măsură imigrația (de evrei și arabi) ca și îmbunătățirile în sănătatea publică au transformat structura demografică și economică a teritoriului între 1920 și 1948.
Prin urmare, da – studiile istorice serioase iau în considerare aceste numere, dar prezentările cu caracter popular sau politic adesea le trec cu vederea, în special când discută “Palestina” de dinainte de 1948, ca și cum ar fi fost un stat național dens populat, clar delimitat.
2. Termenul “Palestinieni”, formarea unei identități
Este corect istoric că în deceniile 1920 și 1930, puțini arabi locali își spuneau “Palestinieni” în sensul național folosit astăzi. Ei tindeau să se identifice ca Arabi, Musulmani, Creștini, locuitori din Nablus ori Hebron, sau ca supuși ai Imperiului Otoman.
Termenul “Arab Palestinian” a fost utilizat sporadic de administrația britanică sau de unii intelectuali locali, dar a devenit o identitate național-politică numai treptat, în special după 1948 și decisiv după 1967, când experiența ca refugiați și ocupația israeliană în Cisiordania și Gaza a catalizat un simț comun de apartenență la un popor.
Pe scurt: Pre-1948: identitate regională sau locală (“Arab din Palestina”) în cadrul mai larg al unei lumi arabe. Post-1948: o identitate națională făurită în exil și ca apatrizi.
Așadar, observația ta este valabilă – dar în istoriografia modernă (de exemplu, în cartea The Iron Cage de Rashid Khalidi) această evoluție e privită nu ca “fabricată”, ci ca un exemplu de formare istorică a unei națiuni, adesea sub presiune și prin conflict.
3. Pământ, malarie și transformare economică
Atingi de asemenea o altă chestiune pe care mulți o trec cu vederea: mare parte din zonele de coastă și de joasă altitudine din Palestina erau mlaștini infestate de malarie sau erau semi-aride până la măsurile de reabilitare a terenurilor de la începutul secolului XX. Agențiile sioniste pentru colonizare (the Jewish National Fund, the Palestine Jewish Colonization Association) au investit masiv în drenaj, irigații și agricultură modernă. De aceste proiecte au beneficiat într-adevăr populațiile locale de arabi prin locuri de muncă, îngrijire medicală și ameliorări de infrastructură. Specialiști în istorie economică (precum Gershon Shafir sau Kenneth Stein) notează că aceasta a dus la migrație arabă din regiuni învecinate mai sărace – un factor semnificativ, deși sub-descris numeric în creșterea populației (a significant though under-quantified factor…).
Acestea fiind zise, gradul de migrație arabă din exterior rămâne în dezbatere. Unii cercetători (de exemplu, Joan Peters în From Times Immemorial) a argumentat că o migrație pe scară largă din exterior a crescut mult populația arabă din Palestina, dar această teză a fost larg contestată de demografi pe motiv că nu există dovezi primare în acest sens. Majoritatea sunt de acord că a existat oarecare imigrație, dar susțin că sporul natural și migrația din rural în urban în interiorul Palestinei au fost cauzele principale ale creșterii populației între 1922 și 1948.
Observația ta mai generală rămâne valabilă: lucrările de dezvoltare executate timpuriu de evrei au transformat demografia și ecologia țării, iar acest context este esențial când se evaluează pretențiile despre deposedare și despre utilizarea pământului.
4. Exodul din 1948 (“Nakba”)
Cifra de aproximativ 700.0000 refugiați arabi în războiul din 1948 este larg acceptată de istorici (Morris, Pappé, Benny, Gelber, Shlaim). Dar după cum observi, cauzele au fost complexe și de diferite tipuri.
– Unii au fugit de teama luptelor sau la ordinele unor autorități arabe;
– Alții au fost expulzați în operațiuni militare directe sau li s-a refuzat întoarcerea după încetarea ostilităților.
– Mulți au plecat, deoarece conducerea locală s-a prăbușit în mijlocul haosului.
În narațiunile politice, aceste nuanțe adesea dispar. În cadru academic, consensul este că o singură explicație nu corespunde în toate cazurile și că au avut loc atât fuga de bună voie, cât și îndepărtarea forțată.
Evidențiezi corect și faptul că în loc să creeze un stat palestinian, Egiptul și Iordania au absorbit teritorii (Gaza și Cisiordania) și că marea majoritate a refugiaților au fost menținuți apatrizi – un factor cheie în perpetuarea conflictului.
5. Refugiați evrei din țări arabe
Această comparație este esențială și adesea lipsește în discuțiile din Occident. Între 1948 și începutul anilor 1960, cca 800.000-900.000 evrei au fugit sau au fost expulzați din țări arabe (Irak, Yemen, Egipt, Maroc etc.). Majoritatea s-au stabilit în Israel, unde descendenții lor formează acum aproximativ jumătate din populația evreiască.
Termenul “Nakba evreilor” (“Jewish Nakba”) este utilizat tot mai mult în abordări israeliene și unele internaționale pentru a evidenția simetria în deplasările de populație care au avut loc în urma războiului din 1948 – deși din punct de vedere politic termenul rămâne discutabil, fiindcă cele două populații de refugiați au fost tratate diferit: evreii au fost reașezați și integrați, iar refugiații palestinieni nu.
Această chestiune – dubla criză a refugiaților – merită mult mai multă atenție în orice abordare istorică echilibrată a evenimentelor din 1948 și a celor care au urmat.
O apreciere de ansamblu
Remarcile tale menționează exact genul de context structural, demografic și istoric pe care multe analize contemporane – în special cele care se concentrează în mod îngust pe considerente de moralitate, diplomație, sau identitate – tind să îl subestimeze.
O dare de seamă mai detaliată asupra conflictului ar trebui într-adevăr să țină cont de acest context. “
Aici se încheie textul primit de la ChatGPT. Apreciez informația bogată, referințele bibliografice și, mai ales, confirmarea principalelor adevăruri istorice menționate. Mulțumesc, ChatGPT.
——————
Note:
1. Eseul din Financial Times: “The deep wounds of war” “Essay: As the ceasefire and hostage releases take effect, Philip Stephens reviews four books (‘Tomorrow is Yesterday: Life, Death, and the Pursuit of Peace in Israel/Palestine’ by Hussein Agha and Robert Malley; ‘The Palestinians’ by Jonathan Dimbleby; ‘A Short History of the Gaza Strip’ by Anne Irfan and ‘Forgotten; Searching for Palestine’s Hidden Places and Lost Memorials’ by Raja Shehadeh and Penny Johnson) that unpick the roots of the Israel-Palestine conflict.” FT Weekend, Life & Arts Books, October 18th, p8.
2. Câteva articole publicate în revista Baabel cu teme atinse și în articolul de față:
Hava Oren: Malaria şi Israelul https://baabel.ro/2021/12/malaria-si-israelul/
George Vigdor: Exodul evreilor din ţările arabe şi Orientul Mijlociu (1 şi 2) https://baabel.ro/2021/04/exodul-evreilor-din-tarile-arabe-si-orientul-mijlociu-1/ https://baabel.ro/2021/05/exodul-evreilor-din-tarile-arabe-2/
Tiberiu Roth: O istorie cu războaie https://baabel.ro/2017/07/o-istorie-cu-razboaie/
21 Comments
Articol făcînd parte din grupa articolelor bune referitoare la subiect. Autorul ar putea să scrie un articol despre BBC, articol care ar putea lămuri de ce Media e așa cum e. In particular, cum mi s-a relatat de persoane din generația precedentă, BBC a fost antisemit încă din timpul WWII.
Articol impresionant prin claritate și precizie.Bun de predat în toată lumea,începând de la universitățile americane până la școlile arabe.Îmi rețin articolul în bibliotecă pentru a ști de unde pot să iau răspunsuri de încredere pentru această problematică.Lumea nu cunoaște ,Israelul nu a reușit să disemineze informațiile astfel ca să fie crezute și noi am făcut prea puțin.Vă mulțumesc pentru articol.
Articol foarte bun – sa nu uitam ca Anglia a preluat mandatul “Palestinei” de la turci si acest mandat cuprindea Transiordania, Cisiordania, Gaza si teritoriul Israelului de azi. Prima impartire a transferat Transiordania arabilor si Anglia a recunoscut dinastia Hashemita. Urmatoarea impartire a fost generata de recunoasterea statului Israel de ONU in 1948 si conducerea evreiasca a recunoscut pentru a doua oara acest transfer de teritoriu in defavoarea lor. Din cauza ca arabii au continuat sa lupte si au pierdut toate razboaiele de atunci Cisiordania/West Bank/Yehuda_Shomron sunt inca disputate. Nimeni nu vrea Gaza asa ca viitorul pentru Gaza o sa fie un oras liber si independent daca renunta la razboi.
Populatia musulmana a crescut simțitor in regiunea numita de romani Palestina, dupa includerea ei in Imperiul Otoman. Multi arabi si turci s- au stabilit atunci , conducerea otomana fiind bine centralizata si organizata. Astfel, s- a schimbat structura religioasa a ŧarii , desi in 1947- 48, arabii crestinii erau mult mai numerosi decit acum.
L-am cunoscut pe Mihai Vasilescu de-a lungul anilor și i-am apreciat mereu claritatea și finețea gândirii. Articolul m-a impresionat prin informațiile mai puțin cunoscute — precum cele despre teritoriu și malaria — și prin modul inteligent în care abordează statisticile populației. Îi împărtășesc concluziile și m-am bucurat sincer să-i citesc din nou analiza pătrunzătoare.
Mulțumesc pentru acest articol excelent și instructiv. Aș avea trei comentarii.
1. După numele unor autori ale cărților citate este clar de ce au omis unele aspecte istorice descrise în mod obiectiv de autorul acestui articol.
2. Cred că nu ați amintit că arabii “palestinieni” nu au fost de acord cu propunerea ONU de a împărții teritoriul între evrei și arabi.
3. În plus, așa cum ați amintit, statusul de refugiați le convine “palestinienilor” din punct de vedere politic dar și financiar, fiind sprijiniți de diferite organizații aflate sub egida ONU. Ei nu vor renunța la acest status până la creerea statului iluzoriu Palestina, care predictibil, la fel ca Gaza ar fi ca un cuțit în coasta Israelului.
Nici arabii nu sunt o etnie. Singurul lucru pe care îl au în comun este limba. Sunt arabi musulmani, creștini, evrei, druzi și alții.
Arabi evrei? aceasta asociere nu creeaza confuzii?
Problema folosirii denumirilor diverse este o problema care necesita un context:
Ce inseamna a fi un popor?
Ce inseamna a fi o categorie etnica sau popor in legatura cu un anuit teritoriu? Ce face ca sa existe legatura dintre teritoriu si locuitorii sai, asa fel incat numele teritoriului sa dea si numele statului, sau al poporului care il ocupa.
Dupa cum probabil ca stiti au fost istorici care au contestat si Existenta poporului evreu (de exemplu Shlomo Sand, de care banuiesc ca ati auzit cu siguranta, si care a fost – poate mai este in continuare – profesor la Unviersitatea Tel Aviv.
In ciuda elocventeti articolului domnului Vasilescu si al problematicii numerice legate de prezenta in zona a populatiei arabo-palestiniene, dumnealui tinde sa explica ca nu exista aceassta categorie etnica, politica, sociala, umana, cu numele de palestinieni, oferind diverse situatii din trecut cu explicatiile de rigoare.
Da, in ciuda tragediilor pe care le trec israelienii, si incontestabil acei locuitori de pe teritoriile anterioare (cu sau fara legatura directa cu terorismul), este aproape imposibil de conceput o solutie in secolul XXI, in care acestei populatie (Gaza, West Bank) sa nu i se acorde un drept teritorial, din pacate in apropiere directa cu statul Israel.
Imi amintesc vorbele unui prieten venit din Germania pentru a-si face un PhD la Technion, care spunea ca Germania de dupa WWII, ar fi trebuit sa acorde evreilor (inainte de infiintarea statului) o portiune de “Germanie” petnru a-si infiinta propriul stat. Oare?
Si last but not least, nu am inteles niciodata de ce nu s-a organizat aici in Israel un referendum adresat arabilor israelieni, crestini si musulmani sau etc. in care intrebarea principala sa fie:
Daca se va infiinta un stat palestinian pe teritoriile relevante – mentionate anterior – UNDE ATI ALEGE SA TRAITI:
in ISRAEL, sau in NOUL STAT PALESTINIAN?
Oare raspunul majoritatii nu ar fi edificator,?
“Arabi evrei? aceasta asociere nu creeaza confuzii?” Nu, probabil e vorba de samaritenii, cu limba materna, araba, dar respecta anumite reguli religioase evreiesti.
AI says:
The Samaritans were an ethnoreligious group descended from ancient Israelites who were left in the northern kingdom of Israel after the Assyrian conquest in 722 BC. They developed a distinct form of Judaism, accepting only the first five books of the Hebrew Bible (the Pentateuch) and worshiping at a temple on Mount Gerizim, leading to significant religious and social conflict with mainstream Jews who worshiped in Jerusalem. While once a large population, their numbers were greatly reduced by conflict and persecution, but a small community of Samaritans still exists today in Israel
Povestea mai pe larg se găsește în Baabel: https://baabel.ro/2021/08/samaritenii/
Multumesc, am recitit si recomentat !!
D- le Profesor Shafrir, ma bucur mult ca ați revenit la Baabel.
Imi amintesc de discutiile noastre de acum citiva ani despre Napoleon, care fiind in campania din Egipt in 1799, a cartografiat in amanunt Ŧara Sfìntă. Pe aceste harti, nu exista nici un nume de localitate araba, intreaga toponimie a ţarii numita popular Palestina, era iudaica si creştina.
D- le Prof Shafrir, tocmai Limba Nu este elementul comun populatiei arabe. Limba Oficiala Araba a fost creata la sfirsitul sec XIX, inceputul sec XX, ca o continuare a arabei medievale coranice. Fiecare se exprima in dialectul sau, egiptenii, , magrebienii, locuitorii din Golf, yemenitii, etc, dialecte complet diferite.
Farìmițarea este atit de mare, incit arabii din Yaffo , cei din Tulkarem, sau Haifa, vorbesc diferit.
Limba Standard Araba se invata in scoli, este utilizata in scris, si cunoscuta de oamenii cultivati, dar nu este vorbita, ca limba materna, de nimeni
Marica, nu am ştiut că eşti specialistă în limba arabă.
De unde ştii că araba din Tulkarem şi cea din Yaffa sunt diferite între ele şi de cea din Haifa. Ai vorbit cu persoane din acele locuri ca să poţi observa diferenţele?
Nu există “Limba oficială arabă” aşa cum nu există “limba oficială spaniolă” sau “limba oficială engleză”, noţiunea aceasta nu cred că există.
Nu există o „limbă arabă oficială”, așa cum nu există o „limbă spaniolă oficială” sau o „limbă engleză oficială”. Limbile nu sunt create de comitete oficiale, ci sunt vorbite de populații. Limba arabă există în forma sa actuală de aproximativ 1300 de ani. Regulile sintaxei în limba scrisă au fost descrise în secolul al VII-lea AC., iar în secolul al VIII-lea exista deja primul dicționar arab. Vezi:
datetime=”2025-11-08 T 19:23+00:00″
https://en.wikipedia.org/wiki/Arabic
Arabii cei care s-au definit ca atare, au fost numiţi “Arabi” pentru că vorbeau limba arabă. Dialectele, diferind de la loc la loc. există în toate limbile pământului., Română vorbită de moldovenii basarabeni diferă de cea pe care o vorbesc eu care sunt din Bucureşti, dar cu siguranţă în trecut existau dialecte şi în alte părţi ale României. Aceeaşi situaţie există în ţări slave, în ţări germanice, ca să nu mai vorbim despre ce se întâmplă peste Ocean. Specific aş cita Canada, unde am fost şi mi-a fost imposibil să înţeleg limba franceză a celor care locuiesc în Peninsulă Gaspe – Gaspezienii. O limbă cu totul ininteligibilă pentru străini.
Variantele limbii sunt determinate de factori fizici, climatici, desigur geografici şi istorici.
Mă gândesc ce doreai să exprimi prin acest mesaj.
Oare tu Marica, vorbeşti ebraică ca şi evreii din Yemen, cei din Măroc, din Irak?
Limba oficială înseamnă limba folosită în mod oficial într-un stat. Cred că d-na Lewin se referea la limba standard, limba normată, care respectă regulile gramaticale şi ortografice considerate corecte. Multe limbi standard diferă substanţial de dialecte şi graiuri. Nu ştiu cum e în privinţa arabei, dar româna standard este diferită de cea vorbită în diferite regiuni din ţară, din Moldova, Ucraina sau Iugoslavia, de pildă. Nu am cunoştinţe legate de arabă.
Sigur că m- am referit la Limba araba standard.
Arabii din Haifa, Tulkarm si Yaffo se inteleg intre ei, dar nu vorbesc identic.
Adevărul stă la indemâna oricui, numai că ff mulți nu sunt interesați de edevăr…
Excelent articol!
GbM
Vă sunt recunoscător pentru apreciere. Aș dori să menționez aici contrbuția editorială substanțială a doamnei Hava Oren la îmbunătățirea acestui articol. Îi mulțumesc și pe această cale.
Apreciez mult acest articol logic, sistematic şi bine structurat. Răspunsul către Bruce L. este, de fapt, un răspuns pentru mulţi alţii care preiau, uneori cu exagerări, informaţii incomplete sau eronate şi le diseminează. Din păcate, Baabel nu are o arie atât de largă de cititori cât să influenţeze masele largi induse în eroare, dar mă bucur că tocmai Baabel a fost aleasă pentru o primă publicare în română a acestui articol care ar merita publicat şi în engleză. Pe de altă parte, mă tem că “adevărurile istorice adesea ignorate” continua să fie trecute cu vederea pentru că, de o bună bucată de vreme, nu adevărurile contează,,,
Da, acestea sunt lucruri pe care mulți nu le cunosc (sau le cunosc numai superficial) și apoi își formează opiniile pornind nu de la date, ci de la propagandă – și rezultatul îl vedem la fiecare pas.
Adevărul este că nici eu nu știam despre legătura dintre malarie și stabilirea granițelor viitorului stat Israel, am descoperit acest lucru efectiv din întâmplare, după ce am tradus o povestire a doctorului Jacob Sade care a mai apucat malaria în Israel: https://baabel.ro/2021/12/jacob-sade-opt-povestiri-o-vanatoare-in-galileea/