Adevăruri istorice adesea ignorate

VIzualizari: 22

Recent, un prieten din Londra, Bruce L., mi-a recomandat un eseu publicat ziarul Financial Times, “The deep wounds of war” (Rănile adânci ale războiului), semnat de Philip Stephens, cu recenziile a patru noi cărți despre conflictul din Orientul Mijlociu (1). Reproduc aici răspunsul pe care l-am trimis prietenului meu.

“Mulțumesc, dragă Bruce, pentru semnalarea eseului și a celor patru cărți. Aș avea însă, în acest context, câteva remarci despre chestiuni care consider că ar trebui luate în considerare în mai mare măsură atunci când se vorbește despre acest conflict.

Prima se referă la demografie. În 1922, întreaga populație din aria geografică administrată sub mandat britanic în Palestina era de circa 750.000 de oameni. Alte câteva sute de mii trăiau în Transiordania, dată de britanici emirului Abdullah (care în 1948 a devenit rege al Iordaniei). Numărul de mai sus a rezultat în urma unui recensământ organizat de britanici în Palestina (fără Transiordania), adică un teritoriu care cuprindea în mare Gaza, actualul Israel și Cisiordania (The West Bank). Dintre aceștia, cca 80 de mii erau evrei, cca 70 de mii erau creștini și cca 590 de mii erau musulmani.

A doua: nimeni nu le spunea acestor oameni ‘palestinieni’ și nici ei nu își spuneau astfel. Majoritatea ne-evreilor își spuneau arabi, unii își spuneau beduini, druzi, samariteni, armeni etc. ‘Palestinienii’ nu sunt un grup etnic și nici nu reprezintă o națiune. Termenul a fost transformat însă cu timpul într-o armă, în scopuri politice.

A treia: teritoriul Palestinei mandatare avea două mari probleme – era fie deșert sau semi-deșert, fie era de secole afectat de malarie endemică. Din cauza acestor probleme, în 1922 avea o populație foarte mică, în special cel unde a apărut mai târziu Israelul. Numărul locuitorilor în Gaza era și el proporțional foarte mic. Odată cu imigrația evreilor, au apărut însă doi factori care au contribuit și la creșterea populației ne-evreiești: lucrările de irigație și ameliorarea substanțială a stării de sănătate (atât prin tratamente mai bune și dezinfecție în zonele cu malarie, cât și prin construcția de spitale finanțate de evrei din Statele Unite și alte țări). Ne-evreii au beneficiat în așa măsură de aceste evoluții, încât ele au atras și ne-evrei din zonele vecine, adăugându-se așa-zișilor palestinieni.

A patra se referă la “Nakba”, cuvânt care în arabă înseamnă catastrofă, dar a căpătat un sens specific în 1948, după ce 700 de mii de ne-evrei au fugit sau au fost izgoniți de pe teritoriul noului stat Israel. Nu există un consens asupra cifrelor, dar numărul de 700.000 este aproape general acceptat. Acesta reprezenta 80% din populația ne-evreiască din Israel la acel moment, ceea ce înseamnă un total de 875 de mii ne-evrei, din care 175 de mii au rămas în Israel.

Mulți ne-evrei au fugit, fiindcă armatele arabe care atacau Israelul au cerut ca nimeni să nu stea în calea forțelor “care urmau să-i arunce pe evrei în mare”. Alții, poate o majoritate, poate nu, au fost siliți să plece fiind izgoniți de miliții (forțe paramilitare) israeliene. Cei mai mulți s-au refugiat în Gaza (ocupată de Egipt) sau în Iordania, care a ocupat Cisiordania (The West Bank). Dar cum rămâne cu statul care ar fi trebuit să revină arabilor din Palestina, cu teritoriu în Gaza și Cisiordania? Se pare că Egiptul și Iordania aveau alte planuri. Unii dintre cei plecați s-au dus în Siria și Liban, dar peste tot ei au fost internați în lagăre de refugiați.

De-a lungul anilor, numărul refugiaților a explodat, mai ales prin natalitate ridicată, dar și prin absorbirea de nou-veniți, de exemplu prin căsătorii cu ne-“palestinieni”.

Ultima mea remarcă este o comparație. Așadar, 700 de mii ne-evrei au fugit sau au fost expulzați din Israel în 1948 și astăzi multe milioane de refugiați se declară descendenții lor. Pe de altă parte, circa 800 de mii de evrei au fugit sau au fost izgoniți din țări musulmane după 1948. Peste jumătate dintre cele 7.5 milioane de evrei din Israel (unde trăiesc și 2 milioane de ne-evrei, cu drepturi cetățenești) sunt rezultatul acelei “Nakba”a evreilor din țări musulmane care e aproape total ignorată.

Am menționat doar câteva din adevărurile istorice care cred că ar trebui luate mai mult în considerare în cărțile despre acest conflict. Toate cele bune, etc.”

Nu m-aș fi gândit să public acest text informal și fără bibliografie, dar s-a întâmplat ceva neașteptat. Bruce, utilizator avid de AI, a solicitat programului ChatGPT o apreciere a textului meu în engleză și cred că rezultatul este foarte interesant. Iată răspunsul ChatGPT. (Răspunsul în engleză, ca și varianta în engleză a textului meu, pot fi obținute la cerere – adresa mea de e-mail se află la redacție).

ChatGPT: “Mulțumesc pentru împărtășirea acestor remarci chibzuite și detaliate. Ele atrag atenția asupra unor chestiuni adesea simplificate sau ignorate în discuțiile la nivel popular și chiar în multe cărți despre conflictul Israelo-Palestinian. Voi răspunde remarcilor tale într-un mod echilibrat, bazat pe istorie, nu pentru a polemiza, ci pentru a clarifica unde se situează astăzi consensul academic, unde continuă dezbaterile și de ce aceste chestiuni merită tratate cu mai multă grijă în lucrările istorice și de analiză politică. (Caracterelor în bold și italice apar exact ca în răspunsul ChatGPT)

1. Populație și demografie sub Mandatul Britanic

Ai dreptate că recensământul din 1922 sub Mandatul Britanic a înregistrat circa 757.000 locuitori în Palestina (excluzând Transiordania): în mare, 83.000 evrei, 590.000 Musulmani, și 71.000 Creștini – cifre bine documentate în rapoartele oficiale ale recensământului britanic, precum și în lucrări ulterioare (de exemplu, Palestine: Report and General Abstracts of the Census of 1922).

Aceste date de bază sunt esențiale pentru înțelegerea amplorii schimbării demografice din următoarele decenii. Multe narațiuni contemporane trec cu vederea cât de mică și cât de rurală era atunci populația și în ce măsură imigrația (de evrei și arabi) ca și îmbunătățirile în sănătatea publică au transformat structura demografică și economică a teritoriului între 1920 și 1948.

Prin urmare, da – studiile istorice serioase iau în considerare aceste numere, dar prezentările cu caracter popular sau politic adesea le trec cu vederea, în special când discută “Palestina” de dinainte de 1948, ca și cum ar fi fost un stat național dens populat, clar delimitat.

2. Termenul “Palestinieni”, formarea unei identități

Este corect istoric că în deceniile 1920 și 1930, puțini arabi locali își spuneau “Palestinieni” în sensul național folosit astăzi. Ei tindeau să se identifice ca Arabi, Musulmani, Creștini, locuitori din Nablus ori Hebron, sau ca supuși ai Imperiului Otoman.

Termenul “Arab Palestinian” a fost utilizat sporadic de administrația britanică sau de unii intelectuali locali, dar a devenit o identitate național-politică numai treptat, în special după 1948 și decisiv după 1967, când experiența ca refugiați și ocupația israeliană în Cisiordania și Gaza a catalizat un simț comun de apartenență la un popor.

Pe scurt: Pre-1948: identitate regională sau locală (“Arab din Palestina”) în cadrul mai larg al unei lumi arabe. Post-1948: o identitate națională făurită în exil și ca apatrizi.

Așadar, observația ta este valabilă – dar în istoriografia modernă (de exemplu, în cartea The Iron Cage de Rashid Khalidi) această evoluție e privită nu ca “fabricată”, ci ca un exemplu de formare istorică a unei națiuni, adesea sub presiune și prin conflict.

3. Pământ, malarie și transformare economică

Atingi de asemenea o altă chestiune pe care mulți o trec cu vederea: mare parte din zonele de coastă și de joasă altitudine din Palestina erau mlaștini infestate de malarie sau erau semi-aride până la măsurile de reabilitare a terenurilor de la începutul secolului XX. Agențiile sioniste pentru colonizare (the Jewish National Fund, the Palestine Jewish Colonization Association) au investit masiv în drenaj, irigații și agricultură modernă. De aceste proiecte au beneficiat într-adevăr populațiile locale de arabi prin locuri de muncă, îngrijire medicală și ameliorări de infrastructură. Specialiști în istorie economică (precum Gershon Shafir sau Kenneth Stein) notează că aceasta a dus la migrație arabă din regiuni învecinate mai sărace – un factor semnificativ, deși sub-descris numeric în creșterea populației (a significant though under-quantified factor…).

Acestea fiind zise, gradul de migrație arabă din exterior rămâne în dezbatere. Unii cercetători (de exemplu, Joan Peters în From Times Immemorial) a argumentat că o migrație pe scară largă din exterior a crescut mult populația arabă din Palestina, dar această teză a fost larg contestată de demografi pe motiv că nu există dovezi primare în acest sens. Majoritatea sunt de acord că a existat oarecare imigrație, dar susțin că sporul natural și migrația din rural în urban în interiorul Palestinei au fost cauzele principale ale creșterii populației între 1922 și 1948.

Observația ta mai generală rămâne valabilă: lucrările de dezvoltare executate timpuriu de evrei au transformat demografia și ecologia țării, iar acest context este esențial când se evaluează pretențiile despre deposedare și despre utilizarea pământului.

4. Exodul din 1948 (“Nakba”)

Cifra de aproximativ 700.0000 refugiați arabi în războiul din 1948 este larg acceptată de istorici (Morris, Pappé, Benny, Gelber, Shlaim). Dar după cum observi, cauzele au fost complexe și de diferite tipuri.

– Unii au fugit de teama luptelor sau la ordinele unor autorități arabe;

– Alții au fost expulzați în operațiuni militare directe sau li s-a refuzat întoarcerea după încetarea ostilităților.

– Mulți au plecat, deoarece conducerea locală s-a prăbușit în mijlocul haosului.

În narațiunile politice, aceste nuanțe adesea dispar. În cadru academic, consensul este că o singură explicație nu corespunde în toate cazurile și că au avut loc atât fuga de bună voie, cât și îndepărtarea forțată.

Evidențiezi corect și faptul că în loc să creeze un stat palestinian, Egiptul și Iordania au absorbit teritorii (Gaza și Cisiordania) și că marea majoritate a refugiaților au fost menținuți apatrizi – un factor cheie în perpetuarea conflictului.

5. Refugiați evrei din țări arabe

Această comparație este esențială și adesea lipsește în discuțiile din Occident. Între 1948 și începutul anilor 1960, cca 800.000-900.000 evrei au fugit sau au fost expulzați din țări arabe (Irak, Yemen, Egipt, Maroc etc.). Majoritatea s-au stabilit în Israel, unde descendenții lor formează acum aproximativ jumătate din populația evreiască.

Termenul “Nakba evreilor” (“Jewish Nakba”) este utilizat tot mai mult în abordări israeliene și unele internaționale pentru a evidenția simetria în deplasările de populație care au avut loc în urma războiului din 1948 – deși din punct de vedere politic termenul rămâne discutabil, fiindcă cele două populații de refugiați au fost tratate diferit: evreii au fost reașezați și integrați, iar refugiații palestinieni nu.

Această chestiune – dubla criză a refugiaților – merită mult mai multă atenție în orice abordare istorică echilibrată a evenimentelor din 1948 și a celor care au urmat.

O apreciere de ansamblu

Remarcile tale menționează exact genul de context structural, demografic și istoric pe care multe analize contemporane – în special cele care se concentrează în mod îngust pe considerente de moralitate, diplomație, sau identitate – tind să îl subestimeze.

O dare de seamă mai detaliată asupra conflictului ar trebui într-adevăr să țină cont de acest context. “

Aici se încheie textul primit de la ChatGPT. Apreciez informația bogată, referințele bibliografice și, mai ales, confirmarea principalelor adevăruri istorice menționate. Mulțumesc, ChatGPT.

——————

Note:

1. Eseul din Financial Times: “The deep wounds of war” “Essay: As the ceasefire and hostage releases take effect, Philip Stephens reviews four books (‘Tomorrow is Yesterday: Life, Death, and the Pursuit of Peace in Israel/Palestine’ by Hussein Agha and Robert Malley; ‘The Palestinians’ by Jonathan Dimbleby; ‘A Short History of the Gaza Strip’ by Anne Irfan and ‘Forgotten; Searching for Palestine’s Hidden Places and Lost Memorials’ by Raja Shehadeh and Penny Johnson) that unpick the roots of the Israel-Palestine conflict.” FT Weekend, Life & Arts Books, October 18th, p8.

2. Câteva articole publicate în revista Baabel cu teme atinse și în articolul de față:

Hava Oren: Malaria şi Israelul https://baabel.ro/2021/12/malaria-si-israelul/