Număr vizualizări 181 ori
Am păstrat semnul întrebării la sfârşitul titlului, deşi este evident că de o bună bucată de vreme lumea nu mai scrie scrisori, ci e-mailuri, iar acest trend pare ireversibil. Totuşi, nu puteam să nu las măcar un licăr de speranţă… cât un semn de întrebare.
Dimensiunea acestei schimbări a fost ilustrată limpede, de-a dreptul şocant (cel puţin pentru mine), de o ştire recentă preluată de presa internaţională: Danemarca este prima ţară care desfiinţează serviciul de distribuire a scrisorilor din cadrul poştei naţionale PostNord. Serviciile poştale daneze au o vechime de peste 400 de ani (funcţionează din 1624), însă în ultimele două decenii distribuirea scrisorilor „fizice” s-a diminuat cu aproximativ 90%, devenind complet nerentabilă. Ultimele scrisori au fost livrate la 30 decembrie 2025, iar cele circa 1000 de cutii poştale roşii, cu însemnele companiei, au fost demontate şi puse în vânzare, la preţuri cuprinse între 1550 şi 2000 de coroane daneze (aproximativ 200–270 de euro).
Bănuiesc că graba cu care au fost demontate nu a fost motivată doar de dorinţa de a le valorifica, ci şi de necesitatea de a evita situaţiile neplăcute în care cetăţeni neinformaţi ar fi continuat să expedieze scrisori care nu mai aveau cum să ajungă la destinaţie.
Îmi imaginez ce neplăcere — chiar dramă — ar putea isca o asemenea încurcătură, doar gândindu-mă la câtă importanţă acordam expedierii scrisorilor, în vremurile frumoase când le scriam plină de elan şi de iubire. După ce reciteam cu atenţie epistola — transcrisă (de pe ciornă) pe hârtia velină, sub care aşezam o coală dictando din carton, menită să mă ajute să păstrez rândurile la aceeaşi distanţă (în maghiară se numea szamárvezető[1]) — o introduceam într-un plic ales cu grijă din clasicele mape vândute la librărie, o timbram şi alergam spre cutia poştală.
Pe atunci, în fiecare cartier din Cluj existau mai multe cutii poştale albastre, inscripţionate cu „Poşta Română”, şi cu programul ridicării corespondenţei — de obicei de două ori pe zi (ultima colectare fiind la ora 16.00).
Când ajungeam la cutia de scrisori, introduceam plicul cu mare grijă: să nu se şifoneze, să nu se ude dacă ploua. Apoi ciocăneam de câteva ori marginea metalică a cutiei, ca să fiu sigură că plicul nu s-a agăţat de dinţii fantei de intrare, astfel încât să nu mai poată cădea în sacul poştal care urma să fie preluat şi dus la serviciul de expediere.
Dacă era trecut de ora ultimei ridicări şi scrisoarea era foarte importantă — mai ales pentru sufletul meu — luam autobuzul până la oficiul poştal central, deschis până la ora opt seara. În incinta poştei — îmi plăcea la nebunie uşa turnantă din lemn furniruit, de culoare maro închis — se afla o cutie mare de lemn, cu o deschizătură generoasă, unde puteai depune şi plicuri voluminoase. Aceasta era varianta cea mai sigură. De aici nu avea cum să dispară preţioasa mea scrisoare, pentru că Poşta avea grijă ca ea să ajungă la destinatar. Poşta Română era o instituţie de încredere, chiar dacă nu la fel de veche ca cele din Europa Occidentală.
Dar cât de vechi sunt, de fapt, serviciile poştale?
– În Antichitate, mesajele (scrise pe tăbliţe de lut sau papirus) erau transportate de mesageri sau curieri imperiali (în Persia), însă Imperiul Roman avea un sistem poştal administrativ – Cursus Publicus – destinat autorităţilor. Cetăţenii nu aveau acces la acest serviciu, ei expediindu-şi scrisorile prin intermediul curierilor privaţi.
– În Evul Mediu, după căderea Romei, a dispărut şi serviciul poştal public, astfel încât scrisorile erau transmise prin reţele monastice (călugări itineranţi), negustori (în oraşele hanseatice), universităţi (studenţi şi profesori itineranţi) sau prin curierii curţilor princiare.
– Reînvierea poştei imperiale romane s-a petrecut abia în veacul al XV-lea, când împăratul Maximilian I avea nevoie de un sistem rapid şi sigur de transmitere a corespondenţei între posesiunile sale din Austria, Ţările de Jos şi Spania şi a atribuit această sarcină familiei Tasso din Bergamo. În secolul al XVI-lea familia s-a mutat în spaţiul german schimbându-şi numele în Thurn und Taxis. Treptat poşta lor şi-a extins serviciile devenind prima poştă publică europeană.
Monopolul ei, garantat de împărat, a durat până în 1867, după Războiul Austro-Prusac, când Prusia a ajuns puterea dominantă în Europa şi a răscumpărat poşta de la familia Thurn und Taxis, înfiinţând poşta de stat.
– În cea de a doua jumătate a secolului al XIX–lea a început perioada de înflorire a serviciilor poştale şi a scrierii de scrisori. Atunci au apărut atât timbrele, cât şi cutiile poştale publice. De menţionat că prima cutie poştală preplătită (Petite Poste) a apărut în 1653, invenţia unui francez, Jean-Jacques Renouard de Villayer, dar s-a dovedit un eşec economic. Cutiile poştale publice s-au răspândit abia în 1850-60.
În aceea ce priveşte actualul spaţiu românesc, organizarea poştei a avut loc în ritmuri diferite. Dacă în Transilvania ea a evoluat de timpuriu, întrucât se afla în sfera Europei Occidentale şi mai apoi în Imperiul Habsburgic (reţeaua Thurn und Taxis), în Ţara Românească şi Moldova bazele unei poşte organizate s-au pus abia după adoptarea Regulamentelor Organice (1831-32). În 1858 au apărut primele mărci poştale româneşti (renumitul Cap de Bour), poşta devenind un serviciu public naţional.
În concluzie, epoca de înflorire a scrisorii a început la mijlocul secoluluial XIX–lea, când exista deja o distribuţie organizată, zilnică, a poştei (mai ales în mediul urban).
– Acest trend a continuat şi în secolul XX, când poşta a devenit mai rapidă (fiind transportată cu trenul şi avionul) şi mai sigură. Scrisorile înlesneau comunicarea dintre oamenii aflaţi la mari depărtări, erau purtătoarele veştilor, pe timp de pace şi de război.
Declinul scrisorii clasice a început odată cu răspândirea mijloacelor moderne de comunicare. Nu există date care să ateste că extinderea telefoniei clasice, cu fir, ar fi avut un impact semnificativ asupra volumului corespondenţei poştale. Înclin să cred că nu, întrucât o convorbire telefonică era costisitoare şi nu putea substitui nevoia de relatări ample, confesiuni şi reflecţii — lucruri care îşi găseau locul firesc într-o scrisoare.
Diminuarea drastică a circulaţiei scrisorilor s-a produs odată cu revoluţia digitală. Treptat, e-mailul a înlocuit scrisoarea: este incomparabil mai rapid, practic instantaneu. Lovitura de graţie au dat-o serviciile de mesagerie online. Epistolele au fost înlocuite de schimburi scurte, dinamice, directe — dialoguri fragmentate. În paralel, parcă şi timpul s-a comprimat: cine mai avea răgazul să se abandoneze stilului epistolar clasic?!
S-a economisit timpul necesar compunerii unui text, al scrierii (eventual transcrierii) lui de mână, al mersului la cutia poştală, al transportului şi distribuirii… A dispărut şi timpul de aşteptare înfrigurată a poştaşului care aduce în tolbă scrisoarea de răspuns…
Ţin minte starea febrilă de aşteptare, instalată după expedierea unei scrisori. Spre norocul meu, de cele mai multe ori primeam scrisoarea de răspuns repede, foarte repede (într-o zi-două) sau scrisorile mele se încrucişau pe drum cu cele ale omului iubit… Dar când întârziau, pândeam poştaşul, alergam de mai multe ori la cutia poştală de la parterul blocului. Dacă scrisoarea sosea când eram plecată de acasă, mama mă aştepta surâzătoare şi-mi spunea „dansează!” după obiceiul rusesc [2], la primirea unei scrisori.
Acum emoţia durează de la deschiderea Inboxului, până la clickul pe e-mail Scrisorile cărora le spunem „mail” sunt îndeobşte scurte, concise, la obiect. Poate că azi un emoticon înlocuieşte cu succes o declaraţie de dragoste… Şi încă nu am vorbit de mesajele text, audio şi video, de pe WhatsApp sau alte servicii de chat.
Poate fi comprimat romantismul în aceste pastile digitale? Sau nici de romantism nu mai e nevoie? Oricum, nu în forma apreciată, savurată de noi, cei din generaţia să-i spunem epistolară. Poate că şi generaţia actuală, e-pistolară (trimite rafale de mesaje, drept la ţintă), simte tot atât de profund ca noi, dar altfel.
Totuşi, ea va fi lipsită de plăcerea de a păstra teancurile de scrisori vechi şi de a le răsfoi peste ani, dar şi de durerea de a fi nevoită să restituie toate scrisorile în momentul rupturii unei relaţii sentimentale.
Da, vremea scrisorilor a apus sau e pe cale să apună, lucru dovedit şi de decizia Danemarcei de a desfiinţa serviciul public de distribuire a scrisorilor. Totuşi, întrucât legislaţia daneză garantează dreptul cetăţenilor de a expedia scrisori, acest serviciu a fost preluat de o companie particulară.
Directorul Muzeului Poştei Daneze a declarat că a crescut considerabil valoarea simbolică a scrisorilor „fizice” (datorită timpului şi energiei investite) şi a atras atenţia asupra faptului că tinerii cu vârstele cuprinse între 18 şi 34 de ani scriu mai multe scrisori decât alte grupe de vârstă, ca o reacţie la „suprasaturaţia digitală”.
Andrea Ghiţă
Bibliografie:
https://de.wikipedia.org/wiki/Thurn_und_Taxis
https://en.wikipedia.org/wiki/Thurn-und-Taxis_Post
https://en.wikipedia.org/wiki/Po%C8%99ta_Rom%C3%A2n%C4%83
https://en.wikipedia.org/wiki/Post_Danmark
Asistenţă digitală pe subiect
Surse ilustraţii
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Post_Danmark_Post_boxes_in_F%C3%A5borg,_Denmark.jpg https://www.flickr.com/photos/txberiu/7875325192/in/faves-abaransk/ Tiberiu Ana, CC BY 2.0 <https://creativecommons.org/licenses/by/2.0>, via Wikimedia Commons
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Kolozsv%C3%A1r_F%C5%91posta.jpg Attila Terbócs, CC BY-SA 3.0 http://creativecommons.org/licenses/by-sa/3.0/, via Wikimedia Commons
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:LevenPaulus.JPG Karmakolle, CC0, via Wikimedia CommonsKarmakolle, CC0, via Wikimedia Commons
https://commons.wikimedia.org/wiki/File:PB1_viii_@Warwick.jpg
Commons:Files used on the OpenStreetMap Wiki/20
[1] În traducere călăuza măgarului
[2] În tradiţia populară rusească, dansul era asociat direct cu veselia, belșugul, norocul. Expresii de tipul „пляши от радости” („dansează de bucurie”) sunt foarte vechi. În cultura rusă (mai ales urbană, secolele XIX–XX), a spune „Dansează!” nu însemna literalmente să dansezi, ci „Bucură-te!”
10 Comments
Pentru cei cărora le-a plăcut să scrie scrisori …eu sunt una dintre ei…articolul ne reamintește cu nostalgie acea perioadă în care ne scriam.
Cum spune Hava și mie îmi era cunoscută o parte din istoria transportului corespondenței datorită colecției de scrisori, ilustrate și timbre a soțului meu.
La diferitele expoziții postale, care nu mai organizează de mult în Israel, existau colecții care se ocupau exclusiv cu tema transportului stirilor, scrisorilor de–alungul istoriei.
Pe mine m-a impresionat întotdeauna transportul cu ajutorul porumbeilor. Acest fel de transport exista din antichitate și până la Primul Război Mondia, când porumbeii erau folosiți atunci când celelalte posibilități erau greu de realizat.
Încă odată se dovedește ce ocupație bogată, educatică a fost corespondența. Îmi pot închipui că Andrea a avut o bogată corespondență de care se bucura și când o trimitea și când o primea.
Un text bine venit si mai ales actual. Felicitări…
99% din scrisorile care ajung in cutia mea postală au ca expeditor diverse instituții, in special băncile.
Si intr-adevăr, nu mai există timbre…..
In plus , anumite documente trebuie trimise in original, deci prin poștă.
Prin urmare, scrisorile n-au murit, ci doar și-au schimbat înfățișarea.
GbM
Foarte frumos articol si reala problematica. In Israel fara a se declara oficial, “lucrurile” care trebuie ridicate de la posta sunt distribuite in cele mai inimaginabile magazine, alimentare, supermarkete, magazine cu produse pentru animale de companie sau mici alte chioscuri. Nu e foarte clar cu ce se vor inlocui unitatile de unde ai dori totusi sa trimiti un obiect intr-un alt loc (oras, sau tara). Posibil ca o asemenea operatie devine si ea desueta.
Si eu pastrez SUTE de scrisori, pe hartie, corepondenta din 1976-1978 cu parintii mei (unidirectionala desigur), cu o prietena din liceu, cu prietena mea disparuta la Frankfurt, dar si cele – chiar daca nu sunt pe hartie – cu Iosef Tomy Lapid, tatal sefului opozitiei din Israel, un om admirabil (cu mult mai mult decat propriul fiu, in opinia mea).
Pe de alta parte, in anii comunismului autoritatile romane aveau metode incredibile de a cauta si de a gasi pe toti cei pe care ii dorea sa fie urmariti.
Am gasit scrisorile mele (si ale unor prietene) trimise din Israel catre parintii (din 1972, cand eram turista, sau mie) ca de altfel si 5 scrisori trimise de catre prieteni ai tatalui meu (la rugamintea sa), dupa plecarea sa, catre adrese diferite din Israel, si de la cutii postale diferite) in Dosarul Informativ al sau de la CNSAS. Era incredibil, se aflau acolo si plicurile, deposedata insa de timbrele romanesti lipite pe spate, fusesera decupate.
Așa este Veronica. Desființarea multor stații poștale și distribuirea poștei în cele mai diverse magazine este un semn de destrămare a sistemului postal din Israel.Eu a trebuit de multe ori să caut magazinul sau chioscul unde ni s-a trimis scrisoarea sau revista.
Poșta israeliană făcea expoziții de timbre splendide în ierusalim , dar și acest eveniment a luat sfârșit. Motivul : Nu sunt bani.
Acum dacă vreau să trimit ceva prin poștă trebuie să-mi aleg prin internet ziua și ora la care am rând la poșta centrală. Un adevărat balamuc..
Într-adevăr, serviciile poștale se destramă și calitatea lor scade pe zi ce trece. Eu încerc să renunț la ele pe cât posibil.
N.B. Eva: persoanele vârstnice sunt primite la poștă și fără programare!
Asa e Hava .Am uitat ca in curand am 82.
Subscriu la afirmația din ultimul paragraf cum că, datorită suprasaturației digitale, are loc o tendință a tinerilor de a se întoarce la scrisorile poștale. Ador scrisorile și am corespondat ani de zile cu mare bucurie și plăcere. Încă mai trimit felicitări reale de sărbători și toată lumea este încântată. Un articol cu multe informații interesenate și cu îndreptățită nostalgie!
Este o evocare interesantă și binevenită. Poșta avea grijă ca scrisorile și cărțile poștale să ajungă la destinație, dar mai aveau “grijă” și alte instituții ca trimiterile poștale să fie xerocopiate, înregistrate și să ajungă “la dosar”. Procedeul se aplica până și felicitărilor de anul nou trimise în “țări vecine și prietene”.
În acest context se încadrează și dispariția telegramelor. Expedierea lor era atât de ieftină, încât de multe ori bucureștenii își dădeau întâlnire în oraș trimițând telegrame.
Fiind în SUA, în toamna anului 1997 primisem o telegramă din România, care nu putea fi livrată. Mă chemase la telefon poșta și telegrama mi-a fost transmisă prin fax. Fiind în cunostință de cauză, declarația făcută cu ani mai târziu de ambasadorul Ungariei de la Washington mi s-a părut de-a dreptul tragicomică. În 2002 Imre Kertész, proaspătul laureat la premiului Nobel pentru literatură era așteptat la Washington pentru o întâlnire cu cititorii, eveniment organizat la ambasadă. Ambasadorul a declarat în public că primise în dimineața aceea o telegramă de la New York, de la Imre Kertész, în care acesta își saluta cititorii și se scuza că datorită unor invitații de ultimă oră nu va putea ajunge la Washington. Am tăcut și am zâmbit: de cel puțin cinci ani poșta americană nu mai accepta telegrame.
Desigur, despre capitolul “secretul corespondenţei” s-ar putea scrie un tom întreg, dar e şi un bun subiect pentru un viitor articol în Baabel. “Uneori” Poşta Română cunoştea destinatarul chiar dacă adresa adresa de pe plic era incompletă. De pildă, în anii 1980, mama mea a primit o nevinovată felicitare de 8 Martie de la Kiev, pe care scria doar atât: Sara Székely, Romania.
Multe din aceste amănunte îmi erau cunoscute, pentru că m-am ocupat cu filatelia.
În zilele noastre timbrele sunt pe cale de dispariție și m-aș fi așteptat ca interesul colecționarilor să crească, dar este tocmai invers: tânăra generație își petrece timpul în lumea virtuală și își pierde interesul pentru cea reală. Mă tem că până la urmă colecția mea se va pierde. O vrea cineva?