Număr vizualizări 17 ori
Toronto nu e nici pe departe în zonele mai reci ale Canadei, totuși iernile pot fi aspre (momentan mă “bronzez” la Timișoara, la vreo +13oC). Verile, cam trei luni pe an, pot fi însă neplăcut de fierbinți, cu temperaturi de peste 30o – vreme tocmai bună pentru o vizită la micul complex sportiv cu teren de tenis și bazin de înot de la marginea ravenei dintre bloc și șosea. Din ravenă văd iepuri, vulpi, veverițe și alte drăgălășenii ale naturii care se furișează uneori pe sub gard și traversează în grabă aleea din jurul blocului, dar important e că de jur împrejur e verde și sunt și zone de umbră.
Într-o zi fierbinte din vara trecută am coborât la bazin, m-am bronzat vreo jumătate de oră pe un șezlong, apoi mi-am făcut „norma” de înot – 100 de lungimi sau 2 km, nonstop, după care m-am întins din nou pe șezlong, am băut dintr-o răsuflare o jumătate de litru de apă, mi-am pus șepcuța cu cozoroc și ochelarii de soare și, total relaxat, am început să studiez lumea din jur. Erau vreo 25 de persoane, mai ales doamne, câțiva domni mai în vârstă, cu bastoane, și trei adolescente. Doamnele vorbeau destul de zgomotos, în farsi, și cum în blocul nostru sunt mulți iranieni (și chiar mă împrietenisem cu unii din ei), înțelegeam puțin din ce vorbeau doamnele pe care în sinea mea le numeam “coțofene”. Acești oameni au plecat cum au putut din Iranul islamic, infestat de mullahi și condus de ayatollahi foarte ostili și periculoși pentru dizidenți sau critici ai regimului. Canada este foarte primitoare atât pentru refugiați, cât și pentru teroriști, dar asta e altă poveste.
Doamnele vorbeau despre modă, gătit și locuri exotice de vacanță, că, slavă Domnului, nu plecaseră din Iran cu mâna goală, ci cu fonduri de rezervă pentru cel puțin trei generații.
Când am intrat în apă, mulți au ieșit, știind că prezența mea le-ar putea afecta obiceiul de a se bălăci în voie în tot bazinul, ocupând și culoarul de la margine unde înotam eu. Când am ieșit, tinerele au intrat imediat în bazin, au pus muzică ritmică de la un radio și au început să danseze cu brațele ridicate, unduind din șolduri și privind împrejur, curioase dacă cineva le vede și poate le și admiră.
Două dintre fete erau evident începătoare, cu mișcări stângace, și după o vreme au ieșit cam plictisite din apă. A treia, mai isteață și mai insistentă, a mai continuat singură, apoi a ieșit și ea din apă, continuând dansul pe marginea bazinului. Având ochelarii de soare, am putut să o privesc fără a risca o situație jenantă. Era destul de înaltă, subțirică, cu forme încă pubescente, nici pe departe încă nu era o “femeiușcă”, dar era pe drumul bun. Părea de vreo 12 ani. Dansul ei a continuat într-un crescendo dinamic, cu o mulțime de mișcări din brațe, cap, șolduri și piept, nu prea bine sincronizate cu muzica, și, oricum, nu prea grațioase.
Părea că efortul prelungit o obosise și s-a oprit. Am răsuflat ușurat. Mă gândeam să ațipesc sau poate să mă întorc în bazin, prea mă încălzisem la soare. Dar atunci am observat că fetița se îndrepta spre mine cu pași hotărâți. S-a oprit brusc lângă speteaza șezlongului meu și mi-a spus:
– Bună, sunt Jasmine. Aș dori să mă evaluați.
– Să te evaluez? Pentru ce?
– Pentru talentul meu la dans, doar v-ați uitat la mine, nu?
– N-aș zice că m-am uitat cu atenție, dar te-am văzut, doar ai făcut un mic spectacol public, nu?
– Spectacolul nu era public, era exclusiv pentru dumneavoastră. N-ați observat?
– Nu. Dacă mi-ai fi spus de la început, poate că aș fi fost mai atent.
– Cred că ați văzut destul ca să-mi dați o părere. Deci mi-o dați?
Insistența și tupeul ei începeau să mă irite, dar am hotărât să-mi păstrez calmul până se lămuresc lucrurile.
– Uite, Jasmine, eu nu sunt mare expert în dans. De ce tocmai eu? Cred că doamnele de alături sau prietenele tale sunt mai potrivite pentru evaluări, ce zici?
– Nici vorbă să cer opinia prietenelor, ele mă invidiază, sigur că m-ar descuraja. Și părinții m-ar descuraja, nu pentru că nu aș fi destul de bună, ci pentru că ei vor să am o carieră serioasă și prea mult dans nu e văzut cu ochi buni. Așa că sunteți alegerea mea cea mai bună. Eu v-am privit înotând mai mult de o oră cu energie și grație și m-am gândit că vă pricepeți și la dans și mișcare.
Simțeam că nu am încotro și va trebui să-i răspund. Încă de la început am înțeles că nu prea are nici talent, nici grație, nici ritm. Dar era clar că avea ambiție, dorința să-și etaleze “arta” și o plăcere, cam prematură, să fie feminină și grațioasă. Dar să-i spun ceva negativ sau critic? Nici vorbă! Ar fi fost o gafă, i-aș fi distrus buna-dispoziție pe toată ziua, poate i-aș fi creat chiar complexe. După o scurtă pauză, i-am spus:
– Jasmine, dragă, dacă insiști, îți spun părerea mea, dar nu uita că nu sunt nici expert, nici instructor de dans. Cred că ești foarte talentată, ești foarte tânără, suplă, mobilă și iubești muzica și dansul.
Jasmine zâmbea cu vădită satisfacție și mândrie, iar eu simțeam că am făcut o mițva, așa că am continuat:
– Dacă ești mulțumită să participi la serbări școlare, unde vin părinți indulgenți și profesori plătiți ca să te încurajeze necondiționat, atunci nu mai trebuie să faci nimic. Dacă însă ai ambiții mai mari, vrei să fii observată, lăudată, premiată sau chiar să-ți faci din asta o carieră, atunci răspunsul este muncă multă, efort susținut și renunțare la alte plăceri. Aici chiar pot să-ți dau exemplu din viața mea: m-am ambiționat să ajung campion național de înot la 16 ani și am ajuns. M-am antrenat foarte intens, ani de zile am înotat 15 km pe săptămână. Am făcut și multe sacrificii, dar nu la învățătură, și am ajuns inginer. Și din asta am trăit, nu din înot.
Jasmine mă asculta cu gura căscată, zâmbind și dând aprobator din cap. Da, înțelegea tot ce spuneam și era de acord. Am răsuflat ușurat, bucuros că am ajutat o tânără încă “verde”. Mama și prietenele ei, întinse pe șezlonguri sau pe jos, ne priveau curioase, minunându-se ce găsește Jasmine de discutat atâta cu un străin care i-ar putea fi bunic.
Jasmine mi-a mulțumit. Părea satisfăcută că discuția nu a fost o pierdere de timp și că i-a dat o perspectivă nouă. Era gata să se întoarcă la grupul ei, când a adăugat:
– Aș vrea totuși să vă rog ceva. Eu credeam că sunt o înotătoare bună, căci sunt mai rapidă decât prietenele mele, dar după ce v-am văzut, mi-am dat seama că sunt departe de asta. Mi-a plăcut foarte mult stilul delfin, dar cred că e foarte dificil.
– Da, este, i-am spus. Ia foarte mult timp să-l înveți și numai cu un instructor competent.
– Ați fi dispus a-mi dați lecții?
– Dacă ții neapărat, ți-aș da câteva lecții, dar numai cu aprobarea ambilor părinți. Dacă ei sunt de acord, să vină tatăl tău să mă roage. E mai bine așa.
Mi-a zâmbit, a dat din cap și s-a întors la mama și la prietene. După o vreme am observat că mama ei îmi arunca priviri prietenoase și îmi făcea semne cu mâna. Evident că era de acord cu dorința fiicei, doar mă văzuse și ea înotând.
M-am liniștit și m-am întors în bazin pentru încă o tură de înot. Când am terminat, erau deja plecate. În următoarele săptămâni nu s-a nimerit să ne mai întâlnim la bazin. Apoi a venit toamna și sfârșitul sezonului.
George Kun
Ianuarie 2026
*Mițva: o faptă bună (în ebraică)
