Număr vizualizări 21 ori
Cele patru farfurii „cu japoneze” aşezate pe o tavă ”cu japoneze” şi păstrate în vitrina bufetului din sufragerie sunt singurul serviciu de porţelan fin pe care-l posed… Şi acela desperecheat, lipsind două dintre farfuriile de tort iniţiale.
Întotdeauna mi-a plăcut să admir vesela de porţelan de lux, mai ales pe cea de pe timpuri, expusă în vitrina Consignaţiei din centrul Clujului. Serviciile complete de 12 persoane, cu farfurii adânci şi întinse de diferite mărimi, cu boluri pentru compot, supiere graţioase, tăvi pentru friptură şi peşte, chiar şi cu solniţe din aceeaşi garnitură decorată cu floricele mărunte în culori pastelate şi borduri aurii, aminteau de vremurile bune „de pace”, cum spunea Bunica Erzsi. De obicei erau depuse spre vânzare de familiile de viţă nobilă sau de burghezi înstăriţi care trăiseră acele vremuri şi fuseseră spoliate după instalarea regimului democrat-popular, iar acum, aceste porţelanuri care supravieţuiseră războiului, puteau să le asigure pentru un răstimp mâncarea, chiria sau încălzirea.
Erau „moştenire de familie”, îmi explica Bunica Erzsi, iar eu mă gândeam că familia noastră restrânsă nu avea niciun fel de moştenire, pentru că părinţii mei, supravieţuitori orfani ai Holocaustului, şi-au găsit locuinţele complet devastate şi golite şi au luat-o „de la lingură”, cum se zice în popor, ceea ce în cazul lor era adevărul-adevărat, nu o figură de stil.
De fapt, bunicii mei biologici, pieriţi la Auschwitz, nu avuseseră în casă porţelanuri fine, pentru că erau destul de nevoiaşi, dar un serviciu de faianţă şi unul de vase frumos emailate tot am fi putut moşteni…
Mama şi tata s-au descurcat foarte bine cu vasele cumpărate, „pe puncte”, din comerţul socialist. Nu aveau nostalgii „mic-burgheze”, iar bruma de bani pe care o economiseau o investeau în cărţi, nu în porţelanuri.
Eu, în schimb, crescând în locuinţa bunicilor mei adoptaţi, m-am obişnuit de mică să am în preajmă piese de mobilier Biedermeier, tablouri ale unor maeştri de la Baia Mare, obiecte decorative confecţionate măiestrit din sticlă, porţelan sau faianţă fină. E drept că ele se împuţinau, pe măsură ce bunicii erau nevoiţi să-şi completeze veniturile (doar bunicul avea pensie şi aceea era foarte mică). Rămăseseră, totuşi, câteva piese de mobilier de strictă necesitate (două paturi, două dulapuri, două fotolii, câteva scaune tapiţate, un scrin şi o masă ovală) şi câteva servicii pentru musafiri pentru care ori nu găsiseră cumpărători, ori Bunica Erzsi nu se îndura să se despartă de ele.
Erau rânduite în bufetul albastru din bucătărie şi folosite numai cu ocazii speciale, mai exact, o dată la trei săptămâni, în după-amiaza de marţi, când venea rândul Bunicii Erzsi să-şi primească prietenele.[1]
Atunci, în funcţie de desertul cu care urmau să fie servite musafirele, scoteam din bufet serviciul de compot de sticlă pestriţă cu farfurii vălurite (ca nişte meduze răsturnate) sau serviciul de tort (sau prăjituri) „cu japoneze” – preferatul meu. Îmi plăcea cel mai mult, pentru că nu erau doar farfurii de porţelan frumos decorate, ci spuneau o poveste, de fapt o lecţie tălmăcită de bunica. Pe fiecare farfurie erau pictate două japoneze care se numeau gheişe, îmbrăcate în kimono care se plimbau într-o grădină japoneză. Dacă gheişa şi kimonoul necesitaseră explicaţii, grădina japoneză o cunoşteam bine, pentru că exista una aproape identică în Grădina Botanică din Cluj. Îmi plăcea să mă plimb prin ea, să ţopăi pe pietrele octogonale ale pavajului, să admir pagoda cu ornamente de bambus şi să trec podeţul arcuit peste lacul… secat (au trecut o grămadă de ani şi tot nu are apă). În schimb, grădina pictată pe farfurie era populată cu lotuşi, irişi şi o pasăre flamingo foarte asemănătoare cu barza. Fantezia mea de copil completa cele spuse de Bunica Erzsi cu o poveste despre cele două gheişe, Midori şi Maiko (Bunicul Nándor găsise aceste nume în enciclopedia lui germană), imaginându-mi viaţa lor de zi cu zi, plină de desfătare.
Adoram serviciul „cu japoneze” şi – dacă mi se dădea voie – îl mânuiam cu maximă atenţie şi delicateţe. „Ai grijă să nu le spargi!” mă avertiza bunica, cunoscând antecedentele neîndemânării mele, cărora le căzuseră victimă multe ceşti şi pahare de duzină. Când le vedeam făcându-se ţăndări, îmi dădeau lacrimile şi mă repezeam să adun cioburile, smerită, dar bunica nu mă certa niciodată. Chiar dacă în maghiară nu există zicala „cioburile aduc noroc”, ea mă consola spunând: „Acesta să fie necazul tău cel mai mare!”
Cam în aceeaşi perioadă primisem prima mea trusă de acuarele şi mă cuprinsese febra pictatului, pentru care aveam nevoie de pahare de diferite mărimi. Bunica ţinea paharele pe ultimul raft al bufetului albastru din bucătărie şi eu, neajungând să le scot, mă căţăram vitejeşte pe sertarul din partea inferioară (unde erau depozitate ustensilele de curăţat pantofii). Îl scoteam doar atât cât să-mi încapă picioarele pe el. Bunicul a observat escaladele mele şi m-a avertizat să nu mă mai caţăr, pentru că dacă scot mai tare sertarul şi mă sui pe el, bufetul se va dezechilibra, se va răsturna şi mă va strivi. În sinea mea eram convinsă că aşa un accident era exclus, dovadă fiind experienţa mea de până atunci şi am continuat cu căţăratul (bunicul era în cameră şi nu mă vedea) până într-o zi când am tras sertarul ceva mai în afară şi când m-am urcat pe el am simţit bufetul înclinându-se şi năpustindu-se spre mine, în toată masivitatea lui… Totuşi, ca prin minune, s-a oprit, proptindu-şi sertarul pe duşumea. Bufetul a rămas oblic, iar farfuriile şi paharele de pe rafturi alunecau în cascadă în jurul meu. Eu ascultam înmărmurită cum se sparg pe podea şi nu îndrăzneam să fac nicio mişcare.
Bunicii au venit valvârtej în bucătărie şi m-au extras dintre cioburi, răsuflând uşuraţi că nu păţisem nimic grav. Se speriaseră grozav, pentru că aş fi putut fi lovită în cap de cântarul masiv de fier forjat, cu cadran şi arătător, sau de samovarul trupeş, pe care bunica le ţinea sus pe bufet, dar ele zburaseră peste capul meu, aterizând pe divanul din bucătărie.
Bunicilor părea să nici nu le pese de paguba pe care o provocasem. M-au dus în cameră, mi-au oblojit cu iod zgârietura de pe coapsă, singura rană cu care mă alesesem, şi mi-au poruncit să nu părăsesc cameră până când nu vor isprăvi de strâns cioburile, ca nu cumva să mă rănesc cu ele. Apoi bunicii au ieşit în bucătărie să adune ce era de adunat şi să vadă dacă mai rămăsese ceva nespart.
Eu ciuleam urechile din răsputeri şi, din crâmpeiele de discuţii, am dedus că se spărseseră o mulţime de pahare şi tot serviciul de compot de sticlă pestriţă şi vălurită, se făcuseră zob mai multe căni şi farfurii de porţelan, dar mai rămăseseră câteva utilizabile. Oare care dintre ele?
După un răstimp nu am mai putut răbda, m-am furişat până în prag şi am întrebat spăşită dacă am spart şi farfuriile „cu japoneze”. „Tava şi trei farfurii au scăpat intacte, marţi le putem servi prăjituri prietenelor mele” – mi-a spus Bunica Erzsi şi a adăugat zâmbind: „Ţi-ai spart aproape toată moştenirea”.
Atunci nu am înţeles exact ce voia să spună, dar peste zece ani, în toamna lui 1967, în preajma plecării ei în vizită la Budapesta, Bunica Erzsi m-a chemat la ea şi mi-a dăruit câteva lucruri care – după cum s-a exprimat atunci – mi le lăsa ca să-mi amintească de ea.
Alături de vaza de faianţă vieneză[2] şi de şiragul de granate[3], două solniţe şi un portmoneu de argint, se aflau, ambalate cu grijă, tava şi patru farfurioare „cu japoneze”. Dar cum de erau patru, dacă doar trei rămăseseră întregi? Atunci am aflat că cea de a patra se spărsese în cioburi mari, pe care bunica mea, foarte îndemânatică, le lipise cu măiestrie, astfel încât cicatricea farfuriei e vizibilă doar pe dos.
I-am mulţumit puţin nedumerită. Eram în clasa a noua, Bunica avea 73 de ani şi era încântată că avea să revadă Budapesta iubită, după mai bine de un sfert de secol. De ce ţinea să-mi lase „moştenirea” tocmai atunci?!
Peste nici două săptămâni avea să vină, ca un trăsnet, vestea tristă că Bunica Erzsi a suferit un infarct, acolo la Budapesta, şi a părăsit această lume…
Păstrez farfuriile „cu japoneze” ca pe nişte relicve. Le scot foarte rar, doar când am oaspeţi deosebiţi (mai puţin de patru persoane) şi le mânuiesc cu cea mai mare grijă. Acum, când le-a venit rândul să fie subiect de articol, am avut curiozitatea să le cercetez originea, după marca de pe verso. Am fotografiat-o şi am apelat la ChatGPT. Iată răspunsurile:
Manufactura de origine: Lorenz Hutschenreuther, una din cele mai prestigioase fabrici de porțelan din Selb, Bavaria.
Forma mărcii (leu + „LHS Bavaria”) și inscripţia indică perioada: 1910–1930, cel mai probabil anii 1920.
Face parte din curentul Japonism, extrem de popular în Europa între 1900–1930. Scenele cu gheişe, grădini, poduri, cireși în floare erau foarte apreciate și produse în special pentru export. Decorul era realizat prin transfer de imagine combinat cu retuș manual.
Un serviciu de tort Hutschenreuther cu decor japonez, în perioada 1910–1930, nu era un obiect popular sau de masă. El se adresa în principal burgheziei urbane educate: medici, avocați, profesori universitari, ingineri, comercianți prosperi, funcționari superiori, familii cu aspirații culturale și gust pentru „modă artistică”.
Nu era un obiect aristocratic propriu-zis (un Meissen de comandă specială), dar nici un obiect „de rând”. Era lux de clasă mijlocie superioară, rafinat, dar accesibil celor cu venit stabil și gust cultivat.
Bunicii s-au căsătorit la 11 iunie 1923 şi corespundeau publicului ţintă al acestor produse de porţelan. Bunicul Nándor era un excelent expert contabil cu studii în Germania, iar Bunica Erzsi provenea din familia unui inginer de căi ferate. E posibil ca serviciul “cu japoneze” să fi fost un dar de nuntă sau o achiziţie din primii ani de căsnicie. A supravieţuit războiului, mutărilor frecvente şi, până la urmă (chiar dacă parţial) şi dezastrului provocat de pozna mea din copilărie.
A împlinit un secol; este şi sper să rămână o moştenire de familie.
Andrea Ghiţă
[1] Am descris pe larg aceste sindrofii în articolul „Crema de cafea a bunicii mele” https://baabel.ro/2014/10/andrea-ghita-crema-de-cafea-a-bunicii-mele-2/
[2] https://baabel.ro/2018/11/vaza-bunicii-erzsi/
[3] https://baabel.ro/2022/11/siragul-meu-de-granate-o-bijuterie-de-familie/
