Număr vizualizări 539 ori

Încep acest articol cu evocarea prietenei mele, de binecuvântată amintire, scriitoarea Júlia Szilágyi. Adesea, când o vizitam, o găseam în ambianţa camerei ei ticsite de cărţi, şezând confortabil pe patul ei mare, înconjurată de cărţile şi revistele pe jumătate deschise, cu pisoiul cuibărit la picioare şi scriind. Chiar dacă avea computer şi laptop, scria de mână, pe jumătăţi de coală, motivând că gândeşte mai bine cu creionul în mână! Şi, într-adevăr, parcă mai mult gândea decât scria. Totuşi textele, relativ scurte, aşternute pe aceste foi nu erau nicidecum varianta finală. Când o îndemnam să le dea la bătut pe calculator şi să publice volumul mult aşteptat (nu numai de mine, ci şi de mulţi alţi cititori), îmi răspundea că sunt doar ciorne.

– Mai am lucruri de şters.

– De şters, nu de adăugat?! – o întrebam intrigată.

– Da, e foarte important să ştergi tot ceea ce e în plus, ca să scoţi în evidenţă ceea ce ai de spus.

Adevărul este că proza Júliei Szilágyi – o delectare pentru cititor – este foarte densă, decantată la maximum,  într-o formă literară aproape desăvârşită, având un ritm interior care potenţează frumuseţea textului şi scoate în evidenţă reflecţiile celei care se definea, în primul rând, drept eseistă.

Înclin să cred că stilul ei concis, cumpănirea îndelungată pentru alegerea cuvântului potrivit au rezultat şi în urma experienţei îndelungate în presa scrisă, unde lungimea textului e limitată. Se spune că hârtia suportă orice, dar nu… oricât, pentru că numărul de pagini e limitat.

Arareori, când scriu un articol pentru o revistă „printată” mi se spune să nu depăşesc  300-500 de cuvinte, iar dacă subiectul e mai amplu, atunci mă pot întinde la 1000. Şi asta mă disciplinează, mă face să mă concentrez pe ceea ce doresc să transmit cititorului, pe mijloacele literare prin care pot maximiza mesajul în minimum de cuvinte.

Teoretic, în cazul unei publicaţii electronice, limitarea fizică dispare, iar textul editat în format document nu depăşeşte niciodată capacitatea de memorie aflată la dispoziţie. În consecinţă ne putem avânta, putem umple paginile virtuale, depănând poveşti, împărtăşind ideile şi reflecţiile noastre după placul inimii şi forţa „condeiului”. 

Şi mie îmi place să scriu. Şi scriu. Aş vrea să  transmit cât mai multe lucruri care mi se par importante, frumoase, demne de luat în seamă, mă frământă sau mă încântă. Să afle şi ceilalţi, să se bucure, să se îngrijoreze, să reflecteze asupra lor. Ideal ar fi să aflu apoi opinia lor, să intru în dialog cu ei şi, din fericire, o pot face repede, online (marele plus al presei electronice faţă de cea clasică, tipărită, unde asta se întâmplă greoi, eventual, prin Poşta Redacţiei). Numai că, inevitabil, apare o limitare: timpul.

Timpul necesar citirii creşte proporţional cu lungimea şi asta aduce după sine scăderea probabilităţii ca textul să fie parcurs până la capăt. Şi nu e doar o presupunere a mea, ci un fapt demonstrat de serviciile online de analiză a traficului web care indică numărul vizitatorilor, provenienţa lor şi modul în care utilizează site-ul analizat.

Potrivit Statcounter (https://statcounter.com/) cititorii stau între 1 şi 5 minute pe fiecare articol din Baabel.

Când am început să lucrez în presa audio-vizuală, am învăţat că pentru a citi cu voce tare o pagină „bătută la maşină” (300-350 de cuvinte) e nevoie de 2-3 minute. Presupunând că citirea în gând e mai rapidă, probabil că un minut şi jumătate e suficient pentru citirea (şi înţelegerea) unei pagini. Matematic, un cititor conştiincios, care adastă 5 minute pe un articol, citeşte maximum 4 pagini, deci circa 1500 de cuvinte. Cu cât articolul e mai lung, cu atât crește și riscul ca el să nu fie citit până la capăt.

Adesea, luată de valul „creaţiei”, de dorinţa de a transmite cât mai multe informaţii sau cugetări, mă trezesc (privind contorul nemilos din josul ecranului) că numărul cuvintelor creşte vertiginos. Şi atunci trebuie să revin asupra textului şi să şterg. Şi nu e uşor. Mă târguiesc cu mine însămi pentru fiecare informaţie care mi se pare esenţială şi fiecare formulare care mi se pare reuşită. Dar până la urmă tot trebuie să şterg, dacă vreau să fiu citită sau, în ultimă instanţă, dacă doresc să respect limita impusă de revista Baabel: 2000 de cuvinte. Hai, 2200, ca să nu fim prea scorţoşi.

De altfel, importanţa faptului de a fi în stare să ştergi au subliniat-o şi marii scriitori. Închei cu două citate relevante, din doi autori renumiţi, având acelaşi… prenume.

Anton Pavlovici Cehov: „Arta scrisului e arta de a scurta.”

Antoine de Saint-Éxupéry: „Perfecţiunea este atinsă nu când nu mai ai nimic de adăugat, ci când nu mai ai nimic de eliminat.”

Andrea Ghiţă