Număr vizualizări 490 ori
Am mai povestit, cred, că la școală am avut două profesoare de română, una mai insipidă ca cealaltă. Gramatica am învățat-o cu ușurință, pentru că îmi plăcea logica ei intrinsecă, dar să scriu o compunere era pentru mine ca o pedeapsă. Analizele literare m-au plictisit dintotdeauna și cu timpul mi-am făcut un sistem: le copiam de la o colegă mult mai talentată din clasa paralelă și cum aveam profesori diferiți, vicleșugul nu a fost niciodată descoperit. (Încă de atunci am obiceiul să nu copiez cuvânt de cuvânt, ci să „îmbunătățesc” scrisul altora.) Dacă cineva mi-ar fi spus atunci că va veni o vreme când voi scrie de plăcere și că voi deveni chiar editor, l-aș fi privit cu nedumerire, ba chiar i-aș fi râs în nas. Ce idee! Dar… neînțelese sunt căile Domnului! Iată-mă deci autor și editor, cu toate că, de fapt, nu am niciun fel de pregătire și lucrez mai mult „după ureche”. Așa se face că atunci când am dat din întâmplare peste articolul „Cele șapte păcate capitale ale scrisului”, l-am citit cu foarte mult interes. https://lithub.com/thomas-c-foster-on-the-seven-deadly-sins-of-writing/
Autorul, Thomas C. Foster, este profesor de literatură contemporană le o universitate americană și pe lângă literartură, ține și cursuri practice pentru cei care încearcă să scrie – nu neapărat beletristică, ci și lucrări de specialitate sau articole… Aha! Interesant! Nu am tradus articolul – cine vrea îl poate citi în engleză – ci am încercat să-l prezint așa cum îl văd eu și să scot în evidență aspectele relevante pentru mine.
Am descoperit cu uimire că multe lucruri pe care le-am înțeles singură, în mod intuitiv, sunt cu adevărat valabile. De exemplu pe lista celor „șapte păcate capitale” nu apar nicăieri greșelile de ortografie și de punctuație, greșelile de gramatică sau propozițiile fără predicat. Notice that nowhere on this list is there a mention of semicolons. Or subject-verb agreement. Or sentence fragments. Toate acestea pot fi corectate – ceea ce și fac. După părerea Prof. Foster, marile păcate ale scrisului sunt altele:
Lipsa de încredere în forțele proprii. E adevărat, autorul trebuie să verifice tot ce scrie: E corect? E clar? S-ar fi putut exprima mai frumos? S-ar fi putut găsi un cuvânt mai potrivit? Dar dacă aceste îndoieli ajung să împiedice însuși scrisul, ele fac mult mai mult rău decât bine.
Încrederea excesivă. Sunt cazuri în care ne simțim inspirați și începem un proiect pe care nu suntem în stare să-l ducem la bun sfârșit. Ar trebui să încercăm să ne apreciem în mod obiectiv aptitudinile și să nu ne lansăm în proiecte care ne depășesc… în speranța că până la urmă editorul ne va scoate din încurcătură. Prea puțini editori sunt dispuși să rescrie articolele altora, mai ales că adesea nici nu cunosc subiectul. Sunt multe subiecte „de cultură generală” despre care aproape orice om educat poate să-și dea cu părerea. Dar eu, de exemplu, nu aș putea scrie o cronică muzicală, pentru că îmi lipsesc cunoștințele de specialitate și nu prea văd diferența dintre două interpretări ale aceleiași piese.
Scrierea confuză rezultă de obicei dintr-o gândire confuză. Ea se poate manifesta prin lipsă de logică, date și definiții eronate, explicații neclare. Uneori autorul nu a înțeles nici el cu adevărat materialul pe care încearcă să-l prezinte. Poate că ar fi mai bine să-și caute un subiect pe măsura lui?
Scrierea vagă se limitează la generalități și nu spune mare lucru. În acest caz subiectul trebuie dezvoltat cu date relevante.
Lipsa de structură. Am auzit odată o studentă a soțului meu prezentându-și teza de doctorat: am descoperit că… apoi am descoperit că… apoi am descoperit că… și apoi am descoperit că… Era să adorm de plictiseală!
Lipsa de onestitate, plagiatul, răspândirea de știri false sau alte încălcări ale eticii
Nu știu cum a numărat autorul, dar eu văd numai șase. În schimb, aș vrea să adaug și unele „păcate” cu care m-am confruntat eu însămi.
Vorba lungă… Nimeni nu are răbdare să citească o poliloghie fără sfârșit, plină de repetiții și de detalii irelevante.
Lipsa de imaginație în alegerea subiectelor. Cititorul vrea să afle ceva nou, să se emoționeze, să se distreze sau toate la un loc. Un articol care nu are niciuna din aceste calități nu trebuie publicat.
Excesul de amănunte. Aici îi sunt recunoscătoare Marinei Zaharopol de la care am învățat „principiul puștii lui Cehov” https://baabel.ro/2023/02/de-la-madlena-lui-proust-la-pusca-lui-cehov/: pușca trebuie amintită la începutul unei povestiri numai dacă ea va fi folosită în continuare, altfel amănuntul este irelevant. În baza aceluiași principiu, eu susțin că numele unor personaje episodice nu trebuie amintite decât dacă ele vor reapărea mai târziu. Altfel cititorul se încurcă cu prea multe nume și cu amănunte fără rost, până nu mai vede pădurea din cauza copacilor.
Subiecte nepotrivite publicului țintă. Unii autori au tendința de a scrie despre specialitatea lor – inițiativă lăudabilă, dacă articolul este prezentat în așa fel încât să fie înțeles și apreciat de publicul larg. (Au fost chiar cazuri unde unii autori au încercat să scrie de spre subiecte științifice pe care ei înșiși nu le înțelegeau decât superficial.) După aceeași logică, subiecte legate de o minoritate trebuie prezentate în așa fel încât să poată fi înțelese de toți cititorii.
Prea multă încredere acordată editorului. Autorii care optează pentru informații exacte (nume proprii, date etc.) trebuie să se convingă că ele sunt corecte. Să nu spun câte minuni am găsit… Cea mai interesantă a fost Kahn (nume tipic evreiesc) în loc de Khan (fostul primar al Londrei, de origine pakistaneză). Nu zău!! Așa am și început să editez la Baabel. Dar multe publicații nu au un editor care verifică și un autor neglijent poate să se facă de râs.
Aș putea să mai continui mult și bine, dar… vorba lungă, sărăcia omului. Îmi dau seama că echipa baabelienilor constă în mare parte din amatori ca și mine și sper ca aceste observații să le fie de folos.
Sursa imaginii: Andrea Ghiță
Hava Oren
20 Comments
Multumesc mult, Hava, ca m-ai mentionat in articol!
Interesant ca parca te-ai inteles cu Andrea sa scrieti articole pe teme inrudite! Lots of overlapping!
Evident, amanuntele de prisos din orice gen de scriere este un pacat capital.
Uneori e mai usor de evitat, dar de multe ori, aceasta necesita sa te transpui in pielea cititorului si sa adopti punctul lui de vedere. Foarte interesant subiectul si bine …si mai ales, concis tratat.
Foarte, foarte interesant .
Îmi închipui ce interesant ar fi să participi la un curs
a prof. Thomas.C.Foster , nu numai la cele ppractice pentru articole ci și la adevărate cursuri de literatură .
Eu am avut o profesoară minunată la limba română, dar vorbind acasă limba maghiară până în zilele de astăzi am uitat mult din limba română și limbile franceză, rusă, pe care le-am învățat la școală .
Cu această ocazie mulțumesc Revistei Baabel că ne micșorează ștressul continuu în care ne aflăm.
O înșiruire de reguli foarte instructive.
“Am mai povestit, cred, că la școală am avut două profesoare de română, una mai insipidă ca cealaltă. Gramatica am învățat-o cu ușurință, pentru că îmi plăcea logica ei intrinsecă, dar să scriu o compunere era pentru mine ca o pedeapsă. Analizele literare m-au plictisit dintotdeauna și cu timpul mi-am făcut un sistem: le copiam de la o colegă mult mai talentată din clasa paralelă și cum aveam profesori diferiți, vicleșugul nu a fost niciodată descoperit.”
Hava, daca as putea sa inversez cele spuse de tine mai sus, ar iesi exact ceea ce a fost pentru mine in scoala profesoare de limba romana si placerea de a scris compuneri sau analize literare, pentru care ma documentam intens.
Prima mea profesoara a fost o personalitate – sau mai bine zis sotia unei personalitati Stefania Golopentia, sotia sociologului roman care a fost luat de pe strada si arestat ca parte procesului Patrascanu =. La vremea cand am inceput clasa I si pana in clasa a V-a cand am urmat la aceeasi scoala a fost profesoara mea de romana. Mutandu-ma la o alta scoala apropiata de noul domiciliu, o a doua profesoara de romana, la fel de buna la predat, la literatura, cu o sensibiltiate deosebita, Lucica Athanasescu.
In consecinta povestea cu pacatele pe care le enumeri mai jos este si ea usor conflictuala, cel putin daca ne uitam la primele doua.
Si acum o observatie, poate gresesc, sau poate ca tu gresesti – cred ca tu nu esti EDITOR, esti REDACTOR. Posibil ca in contextul revistei baabel,ro, cele doua functii se contopesc:
de la AI:
Principala diferență constă în responsabilități: redactorul (sau editor de text) se ocupă direct de prelucrarea, corectarea și stilizarea manuscrisului, lucrând îndeaproape cu textul pentru a-l pregăti pentru publicare. Editorul (sau redactor-șef/coordonator) are un rol mai strategic, de management, definind politica editorială, selectând materialele și coordonând redactorii.
Ai dreptate. Editor de text.
Și ambele mele profesoare de română au fost importante membre de partid care au primit orele de la școala noastră ca pe o sinecură, sigur că nu pe merit.
Oho, câţi dintre părinţii şi poate chiar unii de la baabel nu au fost din motive diverse membrii de partid. Asta încă nu era aşa de grav, dacă nu făceau propagandă şi se ţineau de treabă. Oricum trebuie să-ţi mai fac unele complimente:
Întâi şi întâi, am o largă experienţă de folosit texte din limbi diferite pe care trebuia să le traduc sau să le prelucrez pentru lucrări în limba ebraică. Am fost nevoită să folosesc şi texte traduse din limba rusă. Munca de traducător, sau de editor de text este o muncă foarte grea, uneori este la fel de grea ca şi cea a scriitorului însuşi (mă refer în special la traducător).
Talentul de a-ţi păstra o limbă intactă, precum îl ai tu (desigur în privinţa limbii române, probabil şi a altora) este un talent deosebit, aşa cum este talentul de a fi muzician solist, sau artist plastic..
Aceasta este marea ta calitate, pe care o apreciez în mod deosebit, deşi uneori avem unele discuţii privind corecturile pe care le faci în textul pe care mi-l redactezi.
Talentul acesta, care face ca munca ta de redactor să permită articolelor la care lucrezi la o perfecţiune/corectitudine lingvistică, este cu atât mai remarcabil, cu cât, am înţeles romană nu este limba ta maternă. În plus nu numai că nu te plictiseşte, dar o faci probabil cu plăcere şi relativ repede (asta e o presupunere).
Cu toate acestea, apar uneori schimbări în textul corectat, cu care eu sau poate şi alţii nu suntem de acord. Aici intervine personalitatea fiecăruia, oamenii folosesc o exprimare pe măsura personalităţii proprii. Redactarea poate să introducă elemente străine de personalitatea celui care a scris textul şi de aceea pot fi uneori diferende în aprecierea rezultatului.
Oricum, suntem cu toţii diferiţi şi încercăm, fiecare în felul său să creeze (dacă se poate numi astfel) ceva semnificativ. Scrierea articolelor la baabel, nu este o scriere pur gazetărească, o scriere la ziar.
Oamenii de aici, prin cele scrise, dau glas personalităţii proprii.
Şi de aceea, redactarea este cu atât mai grea, pentru că are şi sarcina de a păstra trăsăturile personale care sunt exprimate în scris. Chiar şi în scrisul cu greşeli.
PS. Acest text l-am scris inainte de citirea mesajului Dnei Daniela Stefanescu 🙂
„Acest text l-am scris inainte de citirea mesajului Dnei Daniela Stefanescu“, aţi scris în PS.
Atunci… vă răspunde pe scurt doamna respectivă 😊:
Aţi descris atât de bine munca redactorului!! Iar una dintre problemele de care trebuia să ţinem seamă atunci când redactam pentru diferitele edituri la care am fost angajată sau cu care am colaborat era să nu ne impunem stilul nostru noi, redactorii, mai ales cei care erau (eram) şi scriitori şi traducători. Să lăsăm autorului, respectiv traducătorului stilul său. Aşadar, să nu se recunoască din redactare „amprenta“ lui X sau Y. Fiind atenţi, totodată, ca – în cazul traducerilor – traducătorul să respecte intenţia autorului cărţii, spiritul textului. Munca redacţională este plină de atâtea aspecte, atâtea faţete, încât nu le voi aborda aici, mai ales că am scris că răspund „pe scurt“…
Draga Doamna Daniela, ma bucur ca ati scris acest mai inainte din perspectiva redactorului profesionist.
Cu atat mai mult cu cat, am avut ocazia, precum spuneam sa fiu “redactata” din ebraica, chiar putin din engleza si desigur din romana. Cartea mea cu povesti, EPPUR SI MUOVE….si totusi continua a fost redactata de trei persoane *=(ultima a fost chiar editoarea care a publicat). Cand am primit cartea dupa lansarea la Eminescu, pe 7 martie 2020, in drum spre casa in avion si putin dupa am descoperit 63 de greseli. Desigur m-am simtit vinovata, caci atunci cand dai BT, inseamna ca accepti textul (Bun de Tipar = BT), dar cand citesti de zeci sau de sute de ori acelasi text, ochii aseseori se impaienjenesc.
Noapte buna !!
Dragă Doamnă Veronica,
Răspund abia acum, căci aici este circa 10 dimineaţa, 7 ore diferenţă fus orar. (De mâine, doar 6, căci în SUA se schimbă deja ora, nu e ca la dvs. pe 28/29 martie.)
Ceva ce ziceam noi, redactorii, că intră în categoria „Murphy” este că traducătorul sau autorul îşi deschide pentru prima dată cartea ieşită de sub tipar şi… dă direct de o greşeală.
Noi trebuia să fim şi corectori, chiar dacă nu este specialitatea noastră, deci nu toţi redactorii o fac neapărat bine. Dar când cartea a beneficiat şi de corectori profesionişti – cum a fost la Creangă, Kriterion, Humanitas, Trei, unde am lucrat -, când redactorul dădea BT (pe fiecare pagină în parte), de obicei nu mai rămâneau multe greşeli. Mai ales că regula era: corectura I şi corectura II erau citite de corectori diferiţi. Ochiul nostru sigur că greşeşte şi, cum scrieţi dvs., privirea se împăienjeneşte.
Cred că cele 63 de greşeli vă necăjesc şi acum, după 6 ani. Aţi avut redactori şi editor, dar poate cartea nu o fi avut parte şi de ochiul corectorului? Însă ceea ce cred este că un cititor obişnuit nu le remarcă. El mai degrabă fotografiază cuvintele când le citeşte, nefiind atent la aceste detalii care pe noi ne supără şi uneori nu mai vedem întregul din cauza lor.
Greşelile de tipar “scăpate” sunt inevitabile. Oricât de mult ai corecta, tot mai rămâne o eroare. Ştiu din experienţa proprie de redactor şi de autor. Am tradus 12 cărţi, de fiecare dată mi-au fost trimise mai multe serii de “corecturi” pe care le purecam eu (dar sunt destul de hăbăucă) şi apoi le revizuia redactorul şi de fiecare dată au mai rămas greşeli. Cred că e o variantă a Legii lui Murphy care spune că oricât ai scutura o pungă de cafea tot mai rămâne o boabă rătăcită în ea. Regretatul Alexandru Sever, pe care-l consider unul dintre cei mai mari scriitori români din cea de a doua jumătate a secolului trecut (eu zic că merita Nobelul) mi-a dăruit ultima carte apărută antum în Ro. Cronica unui sfârşit amânat. În acest volum scriitorul a corectat cu mâna toate greşelile de tipar. Apropo, Eratele au dispărut cu desăvârşire.
Soțul meu spune că după ce trimite un manuscris pentru publicare, nu mai îndrăznește să-l deschidă, pentru că oricât ar fi muncit pe el, În prima clipă va mai găsi o greșeală.
Foarte interesante şi instructive cele 7 păcate, chiar dacă la numărătoare i-au ieşit doamnei Oren … doar 6. Plus cele 5 enumerate de dânsa.
O remarcă ref. la „redactor”:
Am lucrat ca redactor la Ed. Creangă, Kriterion, Humanitas şi Trei.
La Creangă în 88-90. Pe vremea aceea nu eram redactori, eram „lectori”. Se poate vedea pe cărţile acelor ani. De ce? Nu ştiu. Dar lectorii erau conduşi de un redactor-şef, nu de un lector-şef :-). După 90 am devenit… în fine redactori şi cu numele şi ne ocupam exact de ceea ce a citat doamna Rozenberg din AI mai sus.
De la redacţia Kriterion (90-93) am ajuns la Humanitas (pe acelaşi etaj al Casei Scînteii, numită între timp Casa Presei Libere). Aici redactorii au devenit la un moment dat redactori-coordonatori (de colecţie), având un rol mai strategic, selectând materialele pentru colecţia pe care o coordonau, lucrând îndeaproape cu autorii, traducătorii, redactorii. Dar peste noi era un redactor-şef, iar peste el directorul editorial (Thomas Kleininger, când m-am angajat eu).
Nu intru în mai multe detalii, de teamă să nu depăşesc în comentariu cele 2000 de cuvinte. Glumesc, desigur, dar ştiu că răbdarea noastră are o limită.
Fie că ne numim lectori, redactori sau editori, pe toţi ne uneşte dragostea pentru lectură şi pentru textele interesante şi red[act]ate corect.
Dacă aș fi știut, nici nu aș fi îndrăznit să deschid gura, doar nu sunt decât o farmacistă pensionată și pregătirea mea se limitează la orele de română din liceu (care lăsau și ele de dorit). Poate ați vrea să-mi luați locul în redacția revistei???
Dragă doamnă Oren, vă admir pentru munca pe care o depuneţi. Este admirabil ce faceţi dvs. şi doamna Andrea.Cum să vă iau locul??
Plus că acum activitatea mea principală se numeşte “bunicit”. Restul – când mai reuşesc să mă strecor.
Am citit cu interes lista “păcatelor capitale” ale scrisului şi consider că ele sunt valabile mai degrabă pentru textele de presă decât pentru beletristică. Cred că în cazul literaturii singurul păcat capital este lipsa de originalitate, în rest totul e permis.
Evident. Asta spuneam și eu în răspunsul la comentariul lui Peter Rosenthal.
Chiar este foarte folositor acest articol care sistematizează ceea ce intuitiv obiceiul scrisului ne face să înțelegem dar, poate nu întotdeauna, să aplicăm sau înțelegem prea târziu. Mărturisesc faptul că eu am nevoie să las textele mele să se ”odihnească” pentru câteva zile, apoi revin la ele și le șlefuiesc văzându-le cu ochi mai…limpezi. De unde necesitatea existenței în redacții a ”ochiului limpede” – editorul.
Eu fac exact același lucru. Lucrez mai multe zile pe un articol, de fiecare dată citesc cu un ochi critic ceea ce am scris deja și înaite de publicare repet operația.
Ca de obicei un eseu care inspiră!
O remarcare: obișnuința de a scrie provine nu dintr-un belșug de calităti, ci din lipsa acestora: din lipsa de prezență de spirit și din lipsa prostiei, calități cu care nu numai în zilele noastre o poți duce departe (astăzi am citit în ziar că Elon Musc are deja cam 800 de Milliarde de dolari avere) cea ce mă amintește că și lipsa de fantasie este un atribut mai mult al artei (de a scrie) decît al realități imediate. Și încă un lucru: domnul Goethe s-a considerat pe sine însăși un amator notoriu, ceea ce m-i aduce aminte ce este necesar pentru a scrie în lipsa prostiei: naivitate și cum spune Albert Camus nobilitate de spirit și nobilitatea muncii. Tu ai aproape toate (“lipsurile”) astea.
Tot ca de obicei, scrisul tău este o provocare, trebuie citit cu mare atenție…
Dar „dacă nu am spus-o, o repet”: eu nu mă refer la beletristică, ci la scrierea de articole. Beletristică se face cu totul altfel și nu aș îndrăzni să dau povețe scriitorilor adevărați.