Cu ani în urmă, de sărbători, cutia noastră de scrisori era doldora de plicuri. De la cele de format mic – cu fotografii alb-negru sau desene colorate de sezon –, pe al căror verso abia încăpea mesajul expeditorului, până la cele de dimensiuni mari, pudrate cu praf de sticlă şi imprimate în relief cu urări în diferite limbi, trimise din străinătate. De Crăciun şi de Anul Nou primeam cele mai multe. Le înşiram pe birou şi apoi le răspundeam pe rând, mulţumind şi întorcând urările. Ne străduiam să găsim texte adecvate pentru fiecare destinatar, sperând să-i aducem un zâmbet pe buze.

O vreme am păstrat felicitările primite într-o cutie de metal, rânduite cronologic. Nu mă înduram să le arunc pentru că reprezentau semnul palpabil al gândurilor bune.

De o vreme încoace felicitările vin din spaţiul virtual, multe dintre ele având mesaje standard, expediate via  e-card sau Youtube, fiind individualizate doar prin numele expeditorului, fără însă a înceta să reprezinte evidenţa virtuală a unei urări, a faptului că cineva s-a gândit la mine şi mi-a dorit binele, măcar preţ de un e-mail sau de o postare pe Facebook.

Şi totuşi nu trece o zi fără să deschid cutia poştală de la parter şi a-i cerceta, cu speranţă, conţinutul şi fără a încerca dezamăgirea că plicurile din pântecul ei de tablă sunt doar vehiculele facturilor şi înştiinţărilor oficiale. Mi-e dor de felicitările din hârtie velină sau mătăsoasă, ilustrate cu fulgi de nea, steluţe, clopoţei, îngeraşi şi Moşi Crăciuni, cu săniuţe şi copii voioşi şi, mai ales, purtând pe verso urările scrise de mână ale celor care s-au învrednicit să mi le adreseze mie personal.

Până la urmă m-aş mulţumi cu ele şi dacă… ar fi scanate şi trimise via e-mail, pentru că cine-şi mai poate permite în goana zilei de azi să se ducă la poştă să cumpere timbre şi să expedieze felicitarea? Şi unde sunt poştaşii mustăcioşi şi bonomi de odinioară, cu tolba burduşită, ca cel din cartierul adolescenţei mele?

Adevărul adevărat este că, lăsând nostalgizarea la o parte, mă încearcă un sentiment de bucurie şi dacă îmi găsesc Inboxul doldora de mesaje cu felicitări de Hanuka, Crăciun şi Anul Nou, pentru că şi aceşti mesageri electronici sunt vectori ai gândurilor bune şi urărilor trimise de cei care şi-au amintit de mine, măcar în scurtul răstimp în care mi-au adăugat numele la lista destinatarilor. Şi, cu un efort de imaginaţie, atunci când le deschid, pot distinge foşnetul hârtiei scoase din plic şi atingerea mătăsoasă sau reliefată a hârtiei…Un sentiment revigorant care, alături de parfumurile amestecate ale omătului abia nins, al cetinei şi portocalelor, de uimirea şi bucuria din priviri şi de dorul de copilărire, este propriu sărbătorilor de iarnă, de când lumea.

Şi pentru că nu mă deosebesc cu nimic de expeditorii felicitărilor pe care le primesc, nici anul acesta – deşi m-am oprit să admir oferta bogată de felicitări pictate de mână sau decorate ingenios – nu am cumpărat nici măcar una ca s-o scriu de mână, s-o pun în plic, s-o timbrez şi s-o expediez, rezumându-mă să aleg felicitări de pe Net şi să le trimit via email sau postându-le pe Facebook, străduindu-mă să alcătuiesc o listă cât mai completă a destinatarilor cărora le urez  sărbători magice şi un An Nou 2018, aducător de pace (politică, socială şi sufletească), de sănătate la trup şi la minte, de cât mai multe prilejuri de bucurie şi, pe cât posibil, împliniri şi belşug. Ceea ce le doresc şi tuturor cititorilor Revistei Baabel!

Andrea Ghiţă

(text publicat în decembrie 2014, actualizat… pe ici-colo)