Multă lume mă întreabă cum de n-am emigrat? Şi uneori mă întreb şi eu…În cele ce urmează încerc să caut un răspuns. E puţin probabil să-l găsesc. Voi încerca, totuşi.

Unchiul meu, Manó (Mendi) Marcovici, era un om chipeș, oacheș și mereu cu zâmbetul pe buze deși o mână îi fusese amputată de la încheietură…Îi degerase în timpul războiului, în lagăr. Nu-mi pot aminti dacă era stânga sau dreapta, pentru că  acest handicap nu se observa, grație eleganței cu care-și purta hainele și veșnica geantă de voiaj, pe umeri. Locuia la Sighetu Marmației și venea, din când în când, pe la noi – fiind singurul verişor al mamei (din partea mamei sale) – care supraviețuise lagărelor naziste. Şi fuseseră vreo douăzeci de verişori primari…

Manó venea încărcat cu bunătăți: mere, alune, castane (după sezon), nelipsita sticlă cu pălincă de Maramureș și, mai ales, cu traista plină de bancuri. Era un izvor nesecat de bancuri și de anecdote savuroase, potrivite în orice împrejurare. Unul dintre bancurile lui, al cărui tâlc nu l-am descifrat multă vreme, suna astfel:

„Un individ se plimba prin talcioc,  şoptindu-le trecătorilor «Vând bilete de avion în America!». Unul dintre ei îl întrebă: «Cât costă un bilet dus-întors?», la care vânzătorul îi răspunse: «Cu tâmpiţii nu am ce discuta!»”.

Aveam să-mi amintesc de acest banc, peste ani, când tot mai mulţi oameni din preajma noastră îşi depuneau actele pentru plecarea definitivă. Nimeni nu povestea despre asta deschis. Mai întâi era un zvon care se confirma, după ceva vreme, cu sancţiunile aplicate petenţilor: întâi şi întâi excluderea pilduitoare din PCR, apoi îndepărtarea din funcţia ocupată dacă era de conducere, de răspundere sau didactică. Nu ţin minte ca cineva să fi rămas fără loc de muncă, dar transferul era pe un post inferior. Persoanele cu pricina erau stigmatizate, îndeobște, mai mult de „ochii lumii” decât din convingerea că ar fi „dezertori” sau „duşmanii poporului” însă erau traşi pe tuşă, împinşi la periferie unde aşteptau – uneori ani de zile – ca  să „li se dea drumul”. Cei mai mulţi începeau să-şi vândă lucrurile din casă, pentru a-şi întregi veniturile, dar şi pentru a se pregăti de plecare, întrucât nu le era permis să ia cu ei decât anumite lucruri şi sub un barem de greutate.

Părinţii mei nu şi-au propus niciodată să plece. Parcursul vieţii lor – şi al câtorva prieteni foarte apropiaţi – s-a conturat imediat după război. Cred că şi povestea reîntoarcerii lor este emblematică. Revenirea de la Buchenwald e povestită de tata în interviul acordat lui Daniel Lőwy (în culegerea de memorii Sárga csillag, Kolozsváron, Cluj, Ed. Koinónia, 2017). Iată traducerea fragmentului respectiv:

Plecarea către casă a fost organizată de Miklós Weisz. Grupul nostru era alcătuit din circa 15-24 de tineri, printre care se aflau: Márton Berla, de meserie lăcătuş, […]  trei medici: Károly Raucher cu soţia, Lincsi, şi Petre Mureşan. Restul erau tineri: Vasile Nuszbaum, viitor economist și bibliotecar,  Vasile Székely, fratele meu, viitor inginer de căi ferate,  Nicolae Kallós, viitor profesor universitar, sociolog și filosof, iar mai târziu, ani de zile, președinte al Comunității Evreilor Cluj.

Plecarea noastră era îngreunată de faptul că americanii  încercau să-i convingă pe tineri să nu se întoarcă în Transilvania, că le va fi mult mai bine dacă pleacă în Belgia și de acolo, mai departe, în ce țară vor dori. Cu unul dintre aceste grupuri a plecat și Elie Wiesel, originar din Maramureș. Câțiva dintre tineri au acceptat oferta, dar majoritatea au decis să se întoarcă acasă. În acest scop am organizat o demonstrație cu pancarte, în fața comandamentului militar american. (Una dintre pancarte am adus-o cu mine acasă și am trimis-o la Muzeul de Istorie a Evreilor din București, împreună cu alte documente de la Buchenwald. Se pare că li s-a pierdut urma. Lya Benjamin, cercetătoare la acest muzeu, le-a căutat, însă fără succes).

Calea ferată Buchenwald-Dresda era distrusă de bombardamente. Pe noi, cei care doream să mergem acasă, spre Est, ne-au îmbarcat în camioane și ne-au dus în Zona Sovietică unde ne-au lăsat în mijlocul câmpului.

Ne puteam continua drumul spre Est numai cu un permis eliberat de comandamentul militar sovietic. Trebuia să ne prezentăm și să spunem că provenim de pe teritoriul sovietic, dar numai unul singur dintre noi, Juda Vogel, o rupea pe rusește. Noi, ceilalți, trebuia să tăcem mâlc, ca să nu ne dăm de gol. Am primit permisele și am pornit către Dresda. Acest drum l-am făcut pe jos, uneori cu căruța, iar de la Riesa – ajutați de primarul localității – am reușit să urcăm pe puntea unei îmbarcațiuni ticsite de călători, care circula pe Elba”.

Şi-au continuat drumul în trenuri supraaglomerate, uneori cățărați pe acoperișul vagonului, prin Bratislava, Budapesta și Oradea. Ajunși la Cluj și-au găsit locuințele golite de bunuri și ocupate de alții…

Povestea revenirii Mamei, din Orfelinatul de Fete Israelite „Baron Hirsch”, din Budapesta – unde a fost salvată prin grija Crucii Roşii şi a lui Raoul Wallenberg – este relatată în cartea ei Szurika, Éva lánya, Cluj, Editura Mega, 2006 (versiunea română Surica, fiica Evei, Editura Hasefer, Bucureşti, 2008]. Fragmentul respectiv se găseşte şi într-un articol postat la adresa https://acum.tv/articol/9731/

După cum se vede părinţii mei nu şi-au căutat norocul în Occident, ci au revenit acasă, în Transilvania, unde nu mai aveau pe nimeni şi nimic…

Tinerii supraviețuitori, ai căror părinți pieriseră în lagărele de exterminare, erau mânați de entuziasmul nestăvilit de a construi o societate nouă, bazată pe egalitatea în drepturi, în care să poată învăța și să se realizeze, mai ales spiritual. Câţiva dintre ei, printre care şi tata, fuseseră sionişti înainte de război, dar apoi o cârmiseră spre stânga, transferând avântul şi transplantându-și năzuinţele în noua orânduire pe care o construiau. Cu toții au studiat cu râvnă – unii în țară, alții în URSS – și au ajuns specialiști remarcabili, respectați în domeniile lor.

Poate din acest motiv nici la noi în casă și nici în cercul prietenilor apropiați ai părinților mei nimeni nu avea intenția de a pleca din țară, definitiv. Cel puțin nu în anii copilăriei și adolescenței mele, cei în care m-am format şi mi s-a insuflat încrederea în idealurile părinţilor. Am fost educată să lucrez temeinic şi cu ambiţie, să fiu cinstită, modestă şi corectă, să mă străduiesc să-mi ating obiectivele. Să devin utilă societăţii viitoare care avea să fie – fără nici o îndoială – mult mai bună şi mai dreaptă. Nu am primit niciun fel de altă hrană spirituală (tradiţională sau religioasă).

Pot spune că parcursul familiei noastre a fost ascendent şi – din fericire – lipsit de necazuri majore. Nu am fost săraci, dar nici bogaţi. Locuiam la bloc, la început în comun, apoi într-un apartament separat. Tata şi mama munceau mult, dar se şi bucurau de apreciere. Amândoi erau cadre didactice universitare şi, la un moment dat, şefi de catedră. Nu au făcut compromisuri, dar nici nu au suferit persecuţii. Eu am intrat din prima (şi prima) la liceu, am urmat clasa specială de fizică, apoi am fost admisă – cu medie mare – la Facultatea de Fizică. După absolvire am rămas la Cluj, lucrând în informatică. Pe soţul meu l-am cunoscut în anul I de facultate (dragoste la prima vedere), ne-am căsătorit în anul II, în anul III ni s-a născut băiatul (cel mai minunat copil din lume). Soţul meu a fost repartizat tot la Cluj, profesor la un liceu. Ne-am cumpărat un apartament în rate şi dădeam ore particulare. Nu ne mergea rău deloc. Ne plăcea amândurora munca pe care o făceam. Primii ani, cei de la Centrul Teritorial de Calcul, au fost cei mai frumoşi ani ai mei, într-un colectiv de oameni tineri, inteligenţi şi cu simţul umorului, cu un director absolut deosebit care a ştiut să menţină în instituţie o atmosferă liberă şi elevată. Mergeam în concedii la mare şi la munte. Ne duceam la concerte simfonice, la operă şi la teatru, ne întâlneam cu prietenii.

Retrospectiv mi se pare că eram o naivă egoistă care nu realiza în ce spaţiu orwelian trăia, dar atunci nu prea aveam termen de comparaţie şi, mai ales, nici nu-l căutam…În anii 1970 viaţa era de-a dreptul plăcută. Se găseau cărţi bune, se puteau viziona filme bune, erau spectacole de teatru şi concerte bune, se găseau alimente din belşug şi puteai călători chiar şi în Vest dacă te duceai în audienţă la şeful secţiei Paşapoarte. Nu ne-am dus niciodată. După trei ani de stagiu am dat concurs şi am devenit asistent universitar, la Politehnică.

Treptat, situaţia s-a înrăutăţit. Au început restricţiile la produsele alimentare, s-a instalat frigul şi au apărut întreruperile, tot mai dese, de energie electrică. Se formau cozi în zori de zi şi tot mai mulţi prieteni şi cunoştinţe de vârsta noastră îşi depuneau actele pentru plecarea definitivă. Penuria ne-a orientat către Comunitatea Evreiască unde puteam cumpăra carne (caşer) stând la un rând ceva mai rezonabil. Mergeam, din când în când, la sinagogă, la marile sărbători evreieşti unde întâlneam prieteni şi cunoştinţe care îşi depuseseră actele. Primiseră „formularele mici”, aşteptau „formularele mari”. Eram întrebată dacă nu plecăm şi noi, eram îndemnată să plec cât de curând, până mai sunt tânără. Eu nu-mi pusesem această întrebare. Pur şi simplu nici părinţii şi nici soţul meu nu dăduseră vreun semn că şi-ar dori aşa ceva, iar eu mă simţeam bine aşa cum eram. În ciuda greutăţilor pe care le credeam vremelnice şi pe care le puteam evita. Nu deschideam televizorul ca să fiu scutită de osanale, cumpăram cărţi bune pe sub mână, dădeam ore particulare contra alimente. Orbecăiam seara pe străduţa care ducea la filarmonică şi ascultam, dârdâind, concerte minunate, cântate de instrumentişti  înfriguraţi. Oi fi fost masochistă?! Nu. Pur şi simplu  aici, la Cluj, mă simţeam cel mai bine.  Îmi plăcea munca de la catedră, mă înţelegeam bine cu studenţii, soţul meu intrase în cercetare, era  mulţumit de munca sa, care-i punea la încercare fantezia şi simţul tehnic. Nu mă gândeam la ceasurile irosite stând la rând la Alimetara sau aşteptând, în staţie, autobuzele fantomatice. Aveam impresia că timpul meu e nelimitat… Şi, mai ales, eram ocrotită. Practic, de la incubatorul care-mi salvase viaţa – prematură, cântărind puţin peste 1 kg. – şi  până la vârsta maturităţii, am trăit într-o găoace de căldură şi de iubire. Am fost apreciată, sprijinită, de oamenii cei mai dragi. În fiecare dimineaţă ne beam cafeaua (obţinerea cafelei naturale era o aventură, dar merita) în doi, cu soţul meu, punând ziua la cale. Cafeaua de după amiaza o beam la părinţii mei. Mama şi cu mine ne aşezam la măsuţa din camera de lucru a tatei, iar el ne aducea tava cu cafeluţele aburinde.

Familia noastră era o oază. Fiul meu era elev la şcoala de muzică, o altă insulă unde nu pătrunsese tăvălugul învăţământului industrial şi nici corvoada practicii în producţie. Şcoala, adăpostită de clădirea mănăstirii franciscane, era un univers paralel unde se înstăpânise zumzăitul instrumentelor muzicale.

Totul era să traversezi pasajele dintre aceste spaţii protejate. Trebuia să te dedublezi, să codifici şi să decodifici, să fentezi, să driblezi, încercând să nu deranjezi şi să nu faci rău nimănui. Nu era uşor şi, uneori, era chiar amuzant. Zilnic auzeai bancuri noi, dar trebuia să ai grijă cum le asculţi şi cui le dai mai departe…

Totuşi, iarna lui 1985 a fost foarte grea. Someşul îngheţase bocnă. La noi în bloc nu se dădea căldură deloc, ne încălzeam noaptea, de la flăcăruia cuptorului „aragazului” din bucătărie. Ai mei – care aveau apartament prevăzut cu coş de evacuare – îşi instalaseră o sobă cu petrol şi băiatul nostru se mutase la ei. Curentul se tăia zilnic chiar şi la Politehnică. Ajunsesem să facem doar două lucrări de laborator: cea de optică geometrică, la care în loc de bec electric foloseam o lumânare, şi cea care modela Curba lui Gauss, pentru că se făcea cu… seminţe de muştar. Fiul meu exersa cu mânuţele îngheţate, la lumina lumânării. Inventasem şi un cântecel care suna astfel „Vai ce bine, vai ce bine, că e cald şi e frumos. Cine spune că e rece e un mare mincinos!”

Una peste alta, într-o dimineaţă, la cafea, i-am zis soţului meu: „Eu îmi depun actele”. El mi-a răspuns: „Bine, dacă vrei tu…”. După amiaza mi-am anunţat părinţii care mi-au zis că ei sunt prea vârstnici s-o mai ia de la capăt. În curând vor ieşi la pensie, vor avea pensii mari, se vor descurca şi fără noi. Să plecăm, dacă vrem, pentru că aici lucrurile nu se vor schimba prea curând. „Să plecăm fără voi?” „Da”, mi-au răspuns.

M-am frământat câteva zile. Cum să plec fără ai mei? Mai trebuia să iau în calcul şi faptul că atât eu, cât şi soţul meu vom fi daţi afară din servici, vom avea de aşteptat cine ştie cât…Vom ajunge într-o ţară cu o limbă necunoscută, unde va trebui s-o luăm de la început, să ne integrăm, să ne facem un rost. E drept că mai toţi prietenii şi cunoştinţele noastre au răzbit şi s-au realizat, dar noi nu aveam rude… Ce ne facem dacă vom eşua sau dacă nu ne va plăcea acolo? Cale de întoarcere nu exista…

Un lucru ştiam sigur: dacă aş fi plecat în Israel, acceptând ajutorul pentru nou veniţi, nu aş fi avut „obrazul” să mai plec de acolo.

Până la urmă soţul meu a găsit soluţia provizorie: ne depunem actele la primăvară…Sau, mai bine, când începe vacanţa mare. Apoi s-a desprimăvărat, au înflorit castanii, întreruperile de curent au devenit mai rare, se mai găsea câte ceva şi de mâncare şi…ne-am luat gândul de la „formularele mici”! Trecuse criza. Uneori, când îmi era greu, îmi spuneam în sinea mea „mă duc şi-mi depun actele”, adică tot mai aveam o alternativă, fiind într-o situaţie mai bună decât majoritatea covârsitoare a oamenilor din ţară. Aveam o cale de scăpare, dar încă nu mă foloseam de ea.

Mai e de menţionat un singur lucru: în tot acest răstimp, al anilor 1980, nu am scris nimic. Nici poezie, nici proză, nici jurnal, decât texte răzleţe, versificate, adresate cel mai frecvent tatii, care zugrăveau cu umor amar, viaţa de zi cu zi. Eu scriam în română şi el îmi răspundea în maghiară…

Apoi a sosit decembrie 1989 şi am sperat cu tărie în schimbarea lumii. Chiar nu mai avea rost să plecăm! Aici viaţa devenea, în sfârşit, liberă şi palpitantă! Totuşi, în primăvara lui 1990, am întâlnit o bună cunoştinţă a mamei care ne-a spus: „Poate că tocmai acum ar fi momentul de  plecat…”.

Uneori mă mai întreb de ce nu am plecat din ţară? Sau de ce am rămas? Şi pentru că (încă) nu am găsit un răspuns univoc şi satisfăcător, am să închei cu un alt banc pe care ni l-a spus verişorul mamei, Manó Mendel, stins din viaţă, la Sighet, în anii 1980.

„Cum discută un evreu deştept cu unul tâmpit de cap? La telefon, din America!”.

Andrea Ghiţă